Patru bucatele de pâine

„Un singur lucru Dumnezeu însusi nu poate să-l facă: să facă asa încât ceea ce s-a făcut să nu fi fost niciodată făcut”. Vladimir Jankélévitch

 

„Unele răni au cauze directe, precum violenta verbală sau fizică. Altele, cauze mai ocolite: ni se întâmplă să ne simtim neîntelesi, respinsi, mai cu seamă în momentele de slăbiciune. În ambele cazuri, cei care ne-ar fi putut ajuta si-au văzut de drum, ignorându-ne nevoile. Rănile au lăsat urme adânci; le-am ascuns, vârându-le undeva în străfundul fiintei noastre, dincolo de zidurile pe care le-am ridicat pentru a ne proteja. Aceste ziduri de apărare, si rănile pe care le ascund, împiedică si comunicarea si deschiderea si împiedică relatiile sănătoase”.

Jean Vanier[1]

Patru bucătele de pâine

 Magda Hollander s-a născut în 1927 în Ungaria, într-o familie evreiască. Deportată în 1944, deci adolescentă, împreună cu toti ai ei la Auschwitz, a fost singura care a supravietuit. La întrebarea ei despre unde se află mama si sora ei, de care fusese despărtită încă de la sosire, un kappo i-a răspuns: „Uită-te la fumul de la cuptoare. Probabil că au ajuns deja acolo”.

O culpabilitate tenace s-a născut atunci, cea de a fi supravietuit… Iar amintirea propriilor suferinte a fost ca si „zidită”…

După Auschwitz, Magda a trecut prin câteva lagăre de muncă. Dintr-unul dintr-acestea, Morgenstern în Sudeti, a evadat în 1945. După război, ea petrecut la multi ani într-un orfelinat din Belgia, a studiat, a devenit pedopsihiatră… Viata a fost bună cu Magda Hollander, practiciană devotată, apoi, după căsătoria cu un domn Laffon, mamă a patru copii si bunică a unsprezece. Despre cele trăite în război, ca multi supravietuitori ai Holocaustului, nu obisnuia să vorbească. Doar în 1977, în urma unei internări în spital, a început să să „străpungă zidul gros” al unei memorii care îi apărea ca „fărâmitate”.

 

„Cum sunt foarte zâmbitoare, nimeni în jurul meu nu bănuia de unde vin, însă eu mă simteam totdeauna vinovată pentru că sunt în viată”. În 1988, l-a auzit pe un negationist declarând: „La Auschwitz, nu au fost gazati decât păduchii”. Si atunci si-a adus aminte de cele patru bucătele de pâine care i-au fost puse în mână la Auschwitz de către o femeie pe moarte: „Ia-le. Esti tânără, trebuie să trăiesti ca să aduci mărturie despre ce se petrece aici. Trebuie să spui pentru ca asemenea lucruri să nu se mai petreacă niciodată în lume.”

 

Confruntarea cu negationismul a ajutat-o să transforme „o amintire de moarte în chemare la viată”… si i-a dat curajul de a povesti. A început să vorbească cu tineri, cu copii, să răspundă la mii de întrebări despre viată puse de acestia… Unii din ei primiseră din familie convingerea că „evreii au meritat să fie exterminati pentru că l-au omorât pe Isus”; altii, din familii cu părinti divortati, vor să stie cum s-a descurcat fiind orfană… altii, în fine, în contextul de criză actual, vor să stie dacă în lagăre oamenii voiau să se omoare si care e sensul vietii.

O ultimă etapă pe carea împăcării a fost atunci când, ajutată si de fiica sa carmelită, Magda s-a putut întoarce în Ungaria, fată de ai cărui locuitori avea un resentiment tenace. „Rana ungurească era atât de dureroasă încât îmi uitasem limba maternă. De acum înainte, mă simt disponibilă pentru reînnodarea legăturilor cu trecutul meu.” (La Croix du 19/20 mai 2012)

 

Vreme de decenii, Magda Hollander a ales să-si trăiască viata cât mai bine, să întoarcă spatele trecutului, să nu arate că s-a întors din infern. Se poate aduce aici explicatia, clasică, a „zidirii amintirilor”, constând în alungarea lor în inconstient, în refularea lor, determinată si de vinovătia absurdă caracterizându-i de multe ori pe supravietuitori. Suferintele ei, ca si ale altor persoane sensibile revenite din lagăr, face parte din ceea ce se poate numi „experienta abisală a răului”. Holocaustul: un rău în proportii de masă, săvârsit metodic, vizând explicit eliminarea din istorie a unui popor. Asa ceva, omenirea nu are dreptul  să uite, cu toate că istoria nu încetează să înregistreze, după Holocaust, noi si noi grozăvii, crime de război, masacre interetnice, genocide, valuri de atentate. Lucru nu chiar curios, de la evreii supravietuitori, mai mult decât de la altii, destui mai asteaptă încă doar tăcere: „să mai tacă odată si să ne lase în pace”; „au meritat-o”… „au pierdut sase milioane, dar au căpătat o tară”… „comunistii, multi din ei evrei, au avut si mai multe victime…” Etc!

 

Nu, chiar dacă nu ne place, asa ceva nu se poate uita si nu are voie să fie uitat. Martorii, uneori, plătesc un pret urias pentru mărturia adusă, ca scriitorul italian Primo Levi, care s-a sinucis decenii după eliberare, victimă a unei depresii cumplite. Alti supravietuitori, precum Viktor Frankl, au făcut din amintirea experientei lagărului punctul de plecare a unui vast proces reflexiv, prin care si-au ajutat numerosi semeni să-si depăsească la rândul lor suferintele.

 

*

Am ales cazul Magdei H pentru că, exprimat succinct de o persoană cu pregătire psihologică, pune foarte clar punctele pe „i”. De ce, ca atâtea victime, si-a zidit amintirile, ce culpabilitate a chinuit-o, si ce anume a determinat-o să iasă din lunga tăcere: confruntarea cu fenomenul, nespus de brutal, al negationismului, si regăsirea unui sens al supravietuirii ei, si o motivatie.

Patru bucătele de pâine dăruite de o femeie muribundă. „Ia-le. Esti tânără, trebuie să trăiesti ca să aduci mărturie despre ce se petrece aici. Trebuie să spui pentru ca asemenea lucruri să nu se mai petreacă niciodată în lume.”

 

O dată ce au fost împărtăsite, amintirile capătă sens. Tragediile smulse uitării, treptat, se transformă, se decantează, iar emotiile insuportabile legate de ele devin mai putin dureroase. În acest fel realist poate fi privită iertarea, dificila iertare, „efort omenesc si dar dumnezeiesc”.

 

Lucrarea Simonei Pacot „Evanghelizarea adâncurilor” propune un itinerariu de vindecare spirituală ce trece prin identificarea, exprimarea si integrarea, prin puterea Spiritului, a amintirilor dureroase. Acesta presupune, pentru cei care au curajul să o dorească si să o urmărească, o reflexie asupra experientei lor, care începe prin a răspunde la întrebarea:

Ce am făcut cu rănile mele? Ce am făcut eu cu ce au făcut altii din viata mea?  

 

Dacă ne dăm seama că ne-am ascuns, zidit, refulat experientele dureroase, învelite, pe deasupra, de un nor gros de culpabilitate, urmează să le spunem pe nume. Ceea ce, trebuie recunoscut, implică depăsirea unor conceptii încă foarte răspândite, care, la porunca christică a iertării, asociază nerealist obligatia de a „uita”.

 

Numirea răului suferit arată S. Pacot reluând cuvintele Lyttei Basset, este un prim pas esential, si de neocolit. A se recunoaste victimă este asadar un prim pas în vederea eliberării de victimizare, în vederea depăsirii statutului de victimă, prin regăsirea unui sens.

 

„…efectiv, amintirea răului suferit precede iertarea, dar e vorba de o amintire care să nu fie ranchiună. E cu putintă o asemenea amintire? Este, exact în măsura în care rămâne credincioasă realului. Ce se cere, este acceptarea a ceea ce s-a petrecut, fără a minimiza nimic si fără a majora nimic. Mi se va obiecta poate că abisurile răului nu au cum să fie exagerate? Nu vorbim aici de experienta abisurilor răului, ci de amintirile păstrate. Iertarea nu poate înflori înainte ca planta să răsară din pământ, atâta vreme cât nu am iesit din abisul răului. Când am iesit însă la lumină, ce ne rămâne de făcut este să integrăm amintirea, dacă vrem să ne eliberăm. Integrarea amintirii nu înseamnă uitare. Înseamnă să accepti de a fi depozitarul unei experiente abisale a răului, renuntând însă la a-i mări amintirea. Experienta aceasta nu ne asează deasupra altora, într-un soi de absolut al ororii a cărui amintire ne-ar fascina într-atâta încât să uităm să trăim[2]”.

 

 

 

 


[1] Accueillir notre humanité, Presses de la Renaissance, cap. Le pardon, p.182.

[2] Le pouvoir de pardonner, Albin Michel 1999, p.250-251.

 

Anunțuri

Autor: agnesD

Cineva care cauta, cerceteaza, si doreste sa transmita lucruri care-i par valoroase. Din lipsa de timp pentru a traduce si rezuma, pun în acest blog texte în româna, franceza si engleza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s