Cu un teolog moralist, despre caile vietii

Viaţa văzută ca o cale, iar omul, ca un călător.

O regăsesc în cartea lui X. Thévenot[1], sub titlul preluat din evanghelia lui Ioan (14,6a): Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

 

„Considerat exclusiv din punct de vedere antropologic, în afară de orice înrădăcinare biblică, termenul „drum” mă pune înaintea unei convingeri esenţiale: sunt un homo viator, un drumeţ. Vocaţia mea, ca a oricărui om, este de a porni la drum lung, în căutarea bucuriei de a trăi. Temă reluată neîncetat, de-a lungul secolelor, de literatură, filosofie şi de marile înţelepciuni ale lumii. Mă întreb de ce, atunci, mi-e asa de greu să răspund invitaţiei de a porni la drum şi de a nu înceta să merg? Nu e oare călătoria prilej de a face numeroase descoperiri, prilej de a te bucura de o companie prietenească? Desigur, însă este şi confruntarea cu multiplele forme ale răului. Iar acestea formează obstacole foarte penibile din care nu întârzie să-şi scoată capul îndoiala…”

 

„… Fiindcă absurdul nu e niciodată departe de îndoiala – mai exact cu îndoiala privind capătul drumului – îndoiala iscată din oboseală, din confruntarea cu limitele fizice ale fiinţei noastre, cu răul propriu şi cu răul lumii. „În asemenea momente, înţeleg de ce parcurgerea unui drum nu are sens decât dacă e însoţită de o căutare neobosită a adevărului.”

 

Cine sunt eu? Cine e Dumnezeu? Dacă există, de ce nu-mi dă un semn personal? De ce trebuie să caut, să caut atâta, pe când Dumnezeu tace…? Cine-mi spune adevărul? Pe cine să cred?

Uneori, se găsesc printre căutătorii de adevăr, fie ei şi nesatisfăcuţi, fiinţe mai cinstite decât printre aparţinătorii afişaţi la o religie ori alta… 

 

„A face adevărul”, scrie mai departe X.Thévenot, este realmente sarcina cea mai esenţială aflată înaintea mea, ca fiiinţă raţională. E sarcina cea mai nobilă din câte pot fi, dar şi cea mai ingrată. Ceva care-mi cere combativitate şi totodată receptivitate. Să fiu combativ, pentru că trebuie am nevoie, ca arme, de concepte tot mai precise, pentru a demasca iluziile şi a traduce complexitatea realului atât de bine cât îmi stă în putinţă. Să fiu receptiv, pentru că în definitiv adevărul despre om nu se lasă niciodată cucerit prin forţă, ci se dăruieşte. Adevărul se dăruieşte prin ascultarea umilă a ceea ce au să-mi spună propria mea fiinţă şi lumea.”

 

Adevărul se dăruieşte… deci, „pe gratis”. Dar… în anumite condiţii. Una dintre ele fiind curajul. Pentru că adevărul adevărat, cel care, după spusa lui Iisus, ne face liberi, începe prin a deranja.

Oare merită…?

Merită, spune bolnavul prizonier al bolii lui Parkinson, şi al camerei proprii, unde e căutat, cel mai adesea, de durererile lui şi cele ale altora. Înşiruirea de metafore care urmează mă emoţionează adânc, când mă gândesc la starea în care se afla cel ce scria:

„Trebuie să fiu gata să străbat stepe întunecate, să mă apropii de buza prăpăstiilor, să escaladez pereţi de stâncă vertiginos de abrupţi, dar şi să mă pregătesc a descoperi orizonturi neaşteptate, a fi trezit de dulcea lumină a zorilor, a fi orbit de splendoarea unui peisaj strivit de arşiţă… Călătorie surprinzătoare, mereu aventuroasă, dar cât de pasionantă! Adevărata aventură ce nu poate fi trăită cu bucurie decât dacă e izvor de viaţă.”

 

Urmează cel de-al treilea termen al dialecticii cuprinse în citatul faimos din evanghelia după Ioan. Să fie oare adevărul viaţă, sau moarte, cum scria Nietzsche? se întreabă mai departe Xavier Thévenot. Cine are dreptate, cel care exultă, pentru că a găsit în viaţa lui destule pricini de a crede, de a iubi, şi de a spera… sau cel care, deziluzionat, dezorientat, are impresia că nu se îndreaptă decât spre neant…?

Merită să ne punem întrebarea!

Răspunsul lui Thévenot se apropie de cel dăruit Lyttei Basset, în pustiul înfricoşetor al doliului unei mame. Semnele unui “Dincolo” în care calea şi adevărul conduc la Viaţă ne sunt dăruite tuturor. E nevoie însă de receptivitate, şi de atenţie. De unde, poate, adevărul simplu că metoda e o chestiune de drum, şi drumul, de metodă.

 

Orice călător ştie că, dacă nu vrea să se rătăcească, trebuie să se oprească din când în când şi să-şi pună propria poziţie în raport cu realităţile exterioare care-i slujesc drept reper. Şi cu cât e întinderea din jur mai pustie, cu atât trebuie să-şi facă mai ageră privirea, pentru a descoperi, acolo unde mulţi nu văd nimic, realităţile care-i fac semn.

Tot astfel stau lucrurile cu orice persoană care străbate pustiul deziluziei. Este, la modul propriu, „dez-orientată”. Astfel, pentru a reda vieţii ei sens, ea are nevoie să-şi descopere noi puncte de reper, care să n-o mai înşele. Rar se întâmplă ca asemenea repere să strălucească precum acele false lumini, acele miraje care i-au susţinut înainte călătoria. Au de multe ori aparente atât de modeste încât omul e ispitit să le neglijeze. E nevoie deci ca el să intre într-un demers umil de atenţie la lucrurile cotidiene. Va descoperi acolo mici „semne de tâlc”, foarte concrete, care o dată legate unele de celelalte, vor face să se nască gândul că nu e neraţional să îndrăzneşti să crezi, să speri, şi să iubeşti.”

 Ceea ce, la modul propriu, înseamnă Viaţă.


[1] Avance en eau profonde, p.108

Anunțuri

Autor: agnesD

Cineva care cauta, cerceteaza, si doreste sa transmita lucruri care-i par valoroase. Din lipsa de timp pentru a traduce si rezuma, pun în acest blog texte în româna, franceza si engleza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s