O interpretare a istoriei (1)

Se petrec în lume, zilele astea din urma, asemenea grozavii, ca mintea ti se opreste, când încearca sa caute explicatii, solutii, „ceva” care sa te ajute sa integrezi realitatea, iar inimii îi vine greu sa spere ba chiar, uneori, si sa iubeasca.

Rasfoind o carte pe care am tradus-o nu demult, „Chemin de contemplation” de Eloi Leclerc,

am dat de pasajul de mai jos care pune cuvinte peste ceea ce eu nu pot exprima. Cuvinte deschizatoare de speranta…

„Un lucru e sigur şi se impune cu o evidenţă strigătoare: istoria omenirii, începând cu vârstele ei cele mai îndepărtate, are un caracter tragic. Nu a rămas nicăieri vreo urmă a unei vârste de aur, decât, desigur, în imaginarul colectiv al popoarelor. În inima omenească arde încă o scânteie din bunătatea dumnezeiască, care explică aspirația către un univers care  toți ar trăi paşnic, frățeşte. Însă, faptul e adeverit, omul nu e în stare să realizeze de unul singur mult visata comunitate fraternă universală. El apare ca o făptură bolnavă, sfâşiată, atât în viața sa personală cât şi în cea socială.

Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voințe prometeice al unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confuzie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forță monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză fericită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace și frăție, părând a croi o cale de destindere și de înţelegere. O firavă speranţă se naște. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia și izbucneşte o altă furtună. Pacea pe care o crezusem veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca și excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu alaiul lor de de cruzimi.

Când se pornește o nouă avalanșă de orori, Dumnezeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri tragedia, renunțând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Osea 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creația pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunța la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creația”. Dumnezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.”

Anunțuri

Autor: agnesD

Cineva care cauta, cerceteaza, si doreste sa transmita lucruri care-i par valoroase. Din lipsa de timp pentru a traduce si rezuma, pun în acest blog texte în româna, franceza si engleza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s