Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni…

Câteva gânduri pe tema mortii, subiect prohibit în lumea de azi, si ocolit în conversatii… când e, de fapt, parte din viata pentru oricine…

„În fiecare clipă – scria Edith Stein – mă aflu înaintea unui NU.

Şi, în fiecare clipă, am de primit în dar, iar şi iar, Fiinţa.”

În pragul morţii, cei conştienţi că vor părăsi curând această lume pot avea felurite reprezentări despre ceea ce se va petrece după ce ei vor fi închis ochii.

„Timpul se va scurge ca şi până acum, dar fără mine; lumea există de milioane de ani, cine-i poate socoti pe oamenii şi-au terminat vieţile înaintea mea? Mă duc şi eu după părinţii şi strămoşii mei, în pământ. Din pământ ai ieşit, în pământ te vei întoarce.”

Cu acest gând  – unii, senini, alţii, uşuraţi, alţii, plini de amărăciune – îşi sfârşesc itinerariul terestru destui oameni.

„Pentru mine, totul va înceta. Rolul meu pe lume s-a terminat. Dar va urma, pentru ai mei, un timp de durere, şi-mi pare rău pentru ei. Ce repede a trecut viaţa!”

Pentru cei care cred că există un „dincolo”, mai numeroşi decât ateii, pentru că omul este un „animal religios”, urmează ceva ori foarte bun, ori foarte rău…

Unii cred într-o pedeapsă care nu va înceta, într-un foc veşnic ce-i va mistui pentru greşelile rămase nerăscumpărate… Se tem că, până şi după o viaţă dusă în deplină cuminţenie, cu cel mai mare respect faţă de poruncile divine, tot le va scăpa un mic gest fatal, o vină târzie ce nu le va fi iertată; sau au impresia că pocăinţa nu le-a fost îndeajuns de serioasă, că nu au acumulat destule merite, destule fapte bune…

Generaţii după generaţii de creştini au proiectat şi  proiectează asupra divinităţii propriile idei de dreptate, şi o tenace vinovăţie, colectivă ori individuală, întemeiată ori ba. Urmarea acestei închipuiri  nu poate fi decât un soi de groază obsedantă a omului care uită cu totul că Dumnezeu s-a revelat ca Dragoste.

Alţi oameni credincioşi  au auzit, şi nu doar o dată, că îi aşteaptă Mila Domnului, Bunătatea nesfârşită, dar nu se simt, personal, nici „pregătiţi”, nici ”vrednici”.

„Prea frumos ca să fie adevărat, asa ceva nu e pentru un amărât ca mine.”

Credinţa multora dintre noi este subtire, căci nu a trecut dincolo de nivelul adevărurilor elementare, citite, ascultate, învăţate, dar prea puţin asimilate. Fiindcă, o data trecut acel prag, credinţa „lucrează”, cuvântul dumnezeiesc e luat în seamă, iar sufletul se umple de speranţa şi de încrederea celui care se ştie iubit.

Nu numai atât: se întâmplă uneori că o certitudine de o viaţă întreagă se spulberă în apropierea clipei de care închipuirea omenească se îndepărtează, înfricoşată şi neputincioasă… Se poate întâmpla oricui! Şi atunci nu-i mai rămâne omului decât să şoptească, cu ultimele puteri:

„Al Tău sunt, Doamne, accept orice, mulţumesc pentru orice! Facă-mi-se mie după Voia Ta”.

Dar există şi treceri, să zicem, lesnicioase, ca atunci când ieşi dintr-o încăpere pentru a intra într-alta. Moartea, pe de altă parte, nu numai că poate fi văzută ca ceva inevitabil, ci şi la în chip pozitiv.

„Lăudat fii, Doamne, pentru sora noastră, moartea trupească”, scria cândva sfântul Francisc din Assisi.Căci prin moarte intră omul în veşnicie”.

Harul dumnezeiesc ne pune neîncetat înainte opţiunea pentru lumină, pentru viaţă. Iar Dumnezeu se bucură de fiecare dintre cei „mici” care ajung la El cu mâinile goale, dar cu sufletul modelat prin rugăciunea ce aduce încredere şi recunoştinţă.

Oameni bătrâni sau tineri, uneori şi copii, mor senini, „ştiind”, dincolo de orice ştiinţă, că orice viată e numai o trecere, orientată către Casa Tatălui. Pacea li se trage din faptul că s-au încrezut în Iisus, în făgăduinţa Lui: « Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi… » (Ioan 11,25)

Atâtea făpturi, mucenici recunoscuţi şi sărbătoriţi, ori victime neştiute ale tăvălugului istoriei, au părăsit această lume ca martori neclintiţi ai Vieţii. Neclintiţi în credinţa, ce nu poate fi decât  lucrarea harului, într-o realitate inaccesibilă minţii omeneşti, pe care aceasta nu o poate nici demonstra, nici respinge; şi anume că, murind,  trec de la viaţă la Viaţă.

« Sunt bătrână; mă dor toate oasele, abia mă mişc, ce mă mai poate aştepta?! Moartea! » şoptea, cu o expresie radioasă, persoanelor care o salutau, intrând în biserică, o fiinţă minunată pe care am cunoscut-o sub numele de „mama Ioana”… Moarte, altfel zis, cer, eternitate, viaţă veşnică, bucurie pe care nimeni nu o va mai putea jefui, sfărâma, risipi. Expresia de pe chipul mamei Ioana o spunea limpede, şi femeile cărora le era drag să se afle în preajma ei găseau mijlocul să-şi arate respectul şi recunoştinţa.

Nu mor, ci intru în viaţă”, şoptea o sfântă numită de prietenii ei micuţa Thérèse, pregătindu-se de veşnicie la numai 24 de ani, după cumplite suferinţe fizice şi sufleteşti. „Şi sunt fericită să ştiu că am atâta nevoie de Milostenie”.

Mai sunt şi aceia care, după o viaţă în care nu a existat, aparent, nici un loc pentru Domnul, au ajuns să-L întâlnească pe tainicul prag al trecerii „dincolo”. Oameni care, îndreptându-se, în plină conştiinţă, către o moarte sigură, simt dintr-o dată, cu bucurie, că de fapt nimic nu se termină, şi că Cineva este alături de ei, mai mult chiar, „în ei”…

Despre trei dintre aceşti oameni va fi vorba în cele ce urmează.

Pe primul îl găsim deschizând  Sfânta Evanghelie după Luca. Îi datorăm un cuvânt ce nu va înceta să răsune atâta vreme cât vor exista creştini:

Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărătia Ta. (Luca 23, 42)

Sunt cuvintele ce-mi stau la dispoziţie pentru clipa când mă voi simţi în întunericul cel mai apăsător, când voi avea impresia că nimic din ce mă sustinea altădată nu mă mai ajută, când voi simţi, necruţătoare, povara greşelilor unei vieţi întregi, şi cerul mi se va părea închis şi mut.  Câţi oameni, ştiindu-şi zilele numărate, îşi văd existenţa redusă la un trecut care apasă, la un prezent care doare, la un imposibil viitor… Dar mai bine decât mine, o spune autorul psalmului 68, care este o anticipare profetică a Patimilor Mântuitorului:

 Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu.

Afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund;

Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit…

Păstrând în gând aceste cuvinte, putem păşi către scena, cumplită şi totodată plină de slavă, a morţii pe Cruce a Domnului. Căci pe Golgota s-a petrecut cel mai important moment din Viaţa omenirii…

Dintre toţi cei aflaţi acolo, soldaţi romani care înfăptuiau execuţia, apropiaţi ai Domnului înlemniţi de durere, căpetenii ale poporului, care-şi băteau joc, şi făcători de rele, îţi propun să ne oprim atenţia către unul singur, un personaj fără nume, căruia tradiţia i-a zis „tâlharul cel bun”. Scena răstignirii, insuportabil de dureroasă, este redată de toţi cei patru evanghelişti cu multă sobrietate, câteva vorbe, câteva gesturi, concentrând însă ceva esenţial pentru orice destin omenesc: situarea înaintea lui Dumnezeu.

Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul ? Mântuieşte-te pe Tine însuţi şi pe noi.

Iar celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?

Şi noi pe drept, căci primim cele cuvenite după faptele noastre. Acesta însă n-a făcut nici un rău.”

Şi zicea lui Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”.

Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”… (Luca 23, 39-45).

Este prezentă în scena aceasta, la care ne gândim în fiece vineri, omenirea care huleşte. Şi, alături de martorii dusmănoşi ai răstignirii Domnului, vine spre noi un întreg univers al ororii. Tot ce numim “lumea”, cea în care, cu voie sau fără, suntem solidari, dacă nu în facerea de rele, în faptul că trăim consecintele atâtor rele…

Printre hulitori este unul dintre răstigniti, tâlharul care nu găseste nimic mai bun de făcut decât să se asocieze batjocurii. ‘Dacă eşti Unsul lui Dumnezeu, de ce nu-ţi manifeşti puterea?’ Unit în osândă cu Iisus, martor al clipei unice în care, din dragoste pentru noi, Dumnezeu gustă moartea, acest om îşi bate joc de ceea ce nu poate înţelege.

Căci, fără ajutorul Duhului, cugetul omenesc născocitor de idoli nu poate concepe un Dumnezeu care să se coboare atât de jos, încât să se despoaie de putere şi de cinste, dându-se, gol şi nepuţincios, pe mâna călăilor. Un Dumnezeu a cărui putere stă exact în slăbiciune şi neputinţă, fără alt motiv decât dragostea.

În persoana celuilalt răufăcător, regăsim însă o conştiinţă, cea care judecă şi se judecă potrivit dreptăţii omeneşti:

„Noi primim cele cuvenite după faptele noastre”.

Imediat după această remarcă, în fond plină de bun simţ, dincolo de evidenţa prăpastiei dintre cei doi răufăcători şi Cel care nu a făcut nici un rău intervine un cuvânt pe care nu-l poate explica decât lucrarea harului.

Această adresare pe care Biserica ne îndeamnă să ne-o însuşim, de fiecare dată când, în rugăciune, îndrăznim a ne apropia cu gândul de Patimile mântuitoare ale lui Hristos:

Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.

Oare cum se va fi petrecut această recunoaştere? Ce a văzut, ce a simţit acest om, ce l-a făcut să vadă, într-un biet om torturat, pe Împăratul Lumii, ce va veni ca să ne aducă mântuirea….?

Ce a văzut acest om la Domnul, a fost nevinovăţia absolută, facerea de bine absolută, absenţa totală a urii, amărăciunii, resentimentului. În termeni moderni, am putea spune: non-violenţa…

Şi ce a auzit ne priveşte şi pe noi, asa cum îi privea pe tâlhari, pe călăi, pe cei care ceruseră insistent execuţia, ca şi pe toţi cei ce fac răul „în numele binelui”, ba încă şi în numele credinţei într-un Dumnezeu:

Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.

Prin lucrarea Duhului, care, ne-o arată Hristos, „suflă unde vrea”, conştiinţa omenească cea mai mânjită, cea mai criminală, cea mai josnică se poate clătina din temelii, se poate cutremura şi „întoarce”, ajungând capabilă să se pocăiască şi să primească de la Dumnezeu iertarea.

Peste prea omenescul «după faptă, şi răsplată », « din pricina lui Hristos », întru Hristos, Mila dumnezeiască se pogoară precum roua.

„Mizeriile noastre sunt făcute pentru milostenie, precum grâul pentru moară”, spunea un părinte din zilele noastre. Multiple, mizeriile, nenumărate, milele, deşi Domnul, Unul este…

Unora dintre noi ne vine greu să credem, dar ceva ca milostenia, iertarea, compasiunea divină pentru omul păcătos face parte din esenţa divinităţii, asa cum o concepe creştinismul. Textul Evangheliei este categoric şi fără echivoc:

 Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu Mine în rai…

 

Anunțuri

Autor: agnesD

Cineva care cauta, cerceteaza, si doreste sa transmita lucruri care-i par valoroase. Din lipsa de timp pentru a traduce si rezuma, pun în acest blog texte în româna, franceza si engleza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s