Despre o furtuna…

… în viaţa lui Francisc din Assisi

„Francisc veghea de multe ori până foarte târziu în
noapte. Într-o seară, pe când era scufundat în rugăciune,
a izbucnit o furtună năprasnică. Era o noapte întunecoasă,
apăsătoare: cerul era acoperit de nori umflaţi de ploaie,
pe care-i luminau ascuţit fulgerele. În depărtare bubuia
surd tunetul. Tuna şi fulgera tot mai des, pe măsură ce se
apropia furtuna. Şi, dintr-o dată, iadul s-a dezlănţuit
brusc, chiar deasupra schitului. Fiecare bubuitură părea
că izbeşte muntele ca un berbece. S-a auzit întâi, foarte
sus în cer, un zgomot strident, iute, ca acela pe care-l face
o bucată de pânză ruptă dintr-o singură mişcare seacă.
Apoi a urmat un trosnet înspăimântător, primit şi amplificat
de întregul munte. Iar rafalele ce se rostogoleau din
văzduh îşi continuau vacarmul parcă şi sub pământ, fă-
când să se cutremure întreaga fire.

Singur în noapte, Francisc tremura şi el. Dar nu de
teama pe care o simt oamenii când îşi simt viaţa amenin-
ţată. Îl cuprinsese teama că a înţeles greşit voia lui Dumnezeu.
Se tot întreba care era voia Domnului şi se temea
că nu-i va auzi glasul. În seara aceea, Dumnezeu îi grăia
printr-o furtună. Dar trebuia să ştii să asculţi. Iar Francisc
asculta.

Ce-i zicea glasul acela tunător, care răsuna în noapte,
printre fulgere? Striga că totul pe lume e zădărnicie. Că
orice trup e ca iarba câmpului, care înfloreşte dimineaţa,
iar seara o usucă un vânt arzător. Apoi glasul îşi relua
strigarea în depărtare, pe un ton mai grav şi mai surd,
rostogolindu-se încet, ca apoi să se piardă pe după munţi.

Ce mai zicea acel glas? Că slava cu care se înconjoară
Dumnezeu e înfricoşătoare. Că nimeni nu o poate vedea
fără ca mai înainte să moară trecând prin potop şi prin
flăcări.
Din cer curgea foc. Şi iată, acele văpăi se amestecau cu
apă. Mai întâi, picături mari, rare, apoi o aversă, curgând
torenţial peste stânci, sărind mai departe, curgând de
pretutindeni, ca o vâltoare, spre râpa plină de apă. Părea
că întregul munte îşi primeşte din cer botezul. Era, într-adevăr,
o chemare către o mare, esenţială curăţare. Francisc
privea şi asculta. Adăpostit sub o tâmplă de piatră, nemiş-
cat, se lăsa în voia contemplaţiei; tot ce îi rămânea de fă-
cut era să privească şi să asculte. Trecuse vremea în care
fusese chemat să străbată lumea, aducând mulţimilor
Evanghelia; îndepărtată era şi vremea în care-şi aduna
fraţii ca să-l mustre pe unul sau altul dintre ei. Nu mai
avea nimic asemănător de făcut. Nu-i rămânea altceva
decât să stea în loc, nemişcat precum muntele, fără să
clipească, în noaptea grea, fărâmiţată de fulgere. Cu întreaga-i
fiinţă, tot ce făcea era să primească apa şi focul ce
curgeau din văzduh şi să se lase curăţat. Domnul îi vorbea
de astă dată din toiul furtunii, cu un glas tainic, pe
care nu era defel deloc lesne să-l auzi.

Ploaia se oprise, alungată de vântul răcoros ce sufla
peste munte. Pe cer, îndepărtate şi palide, câteva stele
rare clipeau tremurător. Ai fi zis că vântul avea să stingă
neîntârziat acele palide luminiţe. Iar noaptea rămânea
întunecoasă, nespus de întunecoasă. Nu puteai deosebi
un lucru ori altul, nu recunoşteai copacul ori stânca pe
care le ştiai atât de bine. Felul în care erau aşezate lucrurile
în mod obişnuit se ştersese, iar privirile se pierdeau,
rătăcind într-un gol întunecat, fără fund. E greu să accepţi
ca lumea să-şi piardă astfel contururile, e greu să te
trezeşti faţă în faţă cu ceva aducând a nimicnicie. E greu
să rămâi treaz în mijlocul tenebrelor, în care prezenţele
familiare îşi pierd strălucirea, în care par să se fi îndepărtat
toate glasurile, toate denumirile, dar nu numai atât, în
care prezenţa dumnezeiască s-a îndepărtat, ca undele
mării în reflux de ţărm. Francisc alesese sărăcia, o dorise,
„se însurase cu ea”, cum îi plăcea să zică. Şi iată, în clipa
ce sosise acum în viaţa lui, sărăcia era dureroasă, dincolo
de tot ce-şi putuse închipui.”
Fragment din Înţelepciunea unui sărac  de Eloi Leclerc

La Verna, Toscana, culcusul sf Francisc