Despre muzica si suflet

Toma de Celano povesteşte că, într-o zi, Francisc
din Assisi, aflat la Rieti ca să-şi îngrijească ochii bolnavi,
i-a cerut unui frate ce fusese înainte muzicant:

„Mi-ai face o mare bucurie dacă te-ai duce să împrumuţi
discret o chitară; îmi vei compune melodii frumoase;
mi-ar mai alina durerile”. Însă fratele i-a răspuns:
„Cum să fac una ca asta, părinte, aş muri de
ruşine dacă oamenii s-ar gândi că mă las ispitit din
nou de cele lumeşti”. „Ei bine, să nu mai vorbim despre
asta”, a răspuns Francisc. În noaptea următoare,
pe când Francisc veghea, gândindu-se la Dumnezeu, a
auzit o muzică minunată, un sunet pur de chitară ce
depăna melodii fermecate. Era cea mai frumoasă muzică
pe care o auzise vreodată. Nu se vedea nimeni primprejur,
dar se putea ghici după sunet că instrumentistul
se apropia şi se îndepărta. Era o asemenea bucurie să-l
asculţi, o asemenea încântare, că lui Francisc i se păru
că aripi nevăzute l-au luat pe sus, ridicându-l până la
ceruri. A doua zi de dimineaţă, i-a povestit fratelui
care stătea cu el ce se petrecuse în timpul nopţii, adă-
ugând: „Lipsit de muzică omenească, am auzit una şi
mai frumoasă”

Muzica aceasta fără chip şi fără cuvinte, ce răsună
nespus de limpede în liniştea nocturnă, e cântarea
unei Prezenţe pe care e bine să nu încerci să o defineşti.
A-i da un nume i-ar distruge farmecul. Căci adevăratul
nume îi este Încântare.

Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, ed rom Cale de indumnezeire, editura Sapientia