Andrei

Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia:
Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali,
pe drumul spre mare, dincolo de Iordan,
Galileea păgânilor!
Poporul care zăcea în întuneric
a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau
în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.
Umblând de-a lungul Mării Galileei, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat (Mt 4,12-23).

*

Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

„Iată de ce Isus parcurge perimetrul Mării Galileei,
are grijă să ne explice Evanghelia (Mt 4,18; Mc 1,16).
Nu departe de mal, Isus îi remarcă, printre pescarii
de pe lac,
pe Simon Petru şi pe Andrei, apoi pe Ioan şi Iacob.
Înainte de a-i alege pe cei Doisprezece,
Isus a petrecut o noapte întreagă pe munte, în rugăciune,
după cum ne încredinţează Luca (6,12).
Ştie deci ce poartă-n inimi aceşti bărbaţi (In 2,25).
Îi cheamă la el. I-a ales, aşa cum le-o va zice chiar el
mai târziu,
în deplina, suprema libertate a lui Dumnezeu:
„Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales
şi v-am rânduit” (In 15,16).
Chemarea nu ţine de dorinţa cuiva.
E răspunsul, prin întreaga viaţă, la chemarea divină,
după ascultarea unui cuvânt ce a pătruns până în
adâncul inimii.
Cei patru bărbaţi galileeni îşi au, fiecare, rostul său.
Au casă, familie, profesie.
Cei ce îl urmează pe Cristos n-o fac din lipsă de ceva
mai bun sau ca să umple un gol:
Isus n-a chemat oameni trândavi,
căci a-l urma e orice, numai sinecură sau refugiu nu.
Petru şi Andrei îşi aruncau năvoadele;
Iacob şi Ioan şi le reparau pe ale lor;
erau în toiul muncii, ori al pregătirilor de muncă,
şi atunci l-au văzut trecând pe Domnul, i-au auzit
glasul.  (…)

Iată, Fiul Omului trece astăzi
pe malul propriului nostru lac al Tiberiadei:
Când a intrat el în Ierusalim,
toată cetatea s-a tulburat şi spunea:
„Cine este acesta?”
Iar mulţimile spuneau:
„Acesta este profetul Isus
din Nazaretul Galileei” (Mt 21,10-11).
El singur are cuvintele vieţii veşnice ( In 6,68), o
ştim prea bine!
Nu putem deci să ne prefacem că nu l-am auzit!
Numai el, potrivit credinţei noastre, are ultimul cuvânt
despre moarte,
moartea pe care a călcat-o în picioare…
Şi numai la el găsim leacul tuturor durerilor noastre,
în care îşi revarsă, tainic, tăcut, Prezenţa.
Nu putem continua ca şi cum n-am cunoaşte adevărul!
Nimeni altul nu a putut spune, precum Cristos:
„Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa” (In 14,16),
dovedind cele spuse prin moartea şi învierea lui,
căreia îi vom fi părtaşi (cf. Rom 6,5).

Fragment de omilie de P.-M Delfieux, Paris, talmacire publicata în volumul „Ce vreau Eu este iubirea”, editura Sapientia Iasi.

Născut în regiunea franceză Aveyron în 1934, într-o familie de catolici practicanţi, Pierre-Marie Delfieux a fost hirotonit preot în Dieceza de Rodez, fiind ulterior numit director spiritual printre studenţii de la Sorbona. În perioada tulbure ce a urmat evenimentelor din luna mai 1968, părintele Delfieux a petrecut în pustiul Asekrem din Algeria doi ani de solitudine; pe urmele fericitului frate Charles de Foucauld, a dus o viaţă austeră de muncă, meditaţie şi rugăciune. În această „pustnicie” s-a înfiripat un proiect de viaţă călugărească în plin oraş, „acolo unde se află adevăratul deşert”. Acest proiect a devenit realitate cu sprijinul cardinalului François Marty, arhiepiscopul de atunci al Parisului, care a încredinţat noii fraternităţi Biserica „Saint-Gervais”.
Fratele Pierre-Marie a decedat în urma unei boli grele la 21 februarie 2013. Se afla atunci în comunitatea de la Magdala, din departamentul Loir-et-Cher, unde se află mormântul său. Euharistia de adio a avut loc la Catedrala „Notre-Dame” din Paris.