Isus din evanghelii (9) — Persona

Inițial publicat pe Alteritas, blogul lui D. Jemna: 

„Termenii utilizați, precum cei de adevăr, libertate, moarte, viață, minciună, păcat, Dumnezeu, diavol, nu numai că au o puternică încărcătură teologică și filosofică, ci primesc și o anvergură dincolo de cadrul religios iudaic, și nu se adresează doar intelectualilor vremii de atunci sau de astăzi, ci tuturor oamenilor, așa cum este și exemplul cu femeia păcătoasă. Identitatea lui Isus este din nou evaluată din mai multe perspective, iar textul biblic subliniază cu forță că tocmai modul în care noi ne raportăm la Cristos devine decisiv pentru maniera în care rezolvăm problemele pe care le aduc în joc termenii menționați mai sus. În acest capitol, Isus vorbește mult despre sine și despre misiunea sa, iar audiența este complet scandalizată atunci când el menționează că nu este din această lume și că a venit de la Dumnezeu tocmai pentru a aduce libertatea mult căutată de oameni. Ne oprim la câteva puncte de tensiune ale textului, mai ales acolo unde partenerii de dialog ai lui Cristos se blochează în anumite tipare și nu pot pricepe mesajul auzit.

Prima scenă interesantă este cea cu femeia prinsă realizând păcatul adulterului. Tabloul în sine pare aproape ireal. Cum adică, liderii și învățații poporului să aducă această femeie la Isus pentru a-i cere opinia despre cum ar trebui judecată? Înseamnă că situația de criză provocată de misiunea și personalitatea lui Cristos a atins cote îngrijorătoare. Am văzut că mulțimile îl urmau și îi confereau o anumită popularitate, dar știm și faptul că acestea sunt volatile și că nu reprezintă un criteriu solid pentru a apela la această strategie de a-l prinde pe Isus în flagrant. Mai sunt minunile care incomodează, dar cel mai mult deranjează atitudinea cu care Isus confruntă autoritățile religioase și politice, curajul cu care se adresează oamenilor printr-o nouă interpretare a Legii și îndrăzneala cu care nesocotește multe din tradițiile iudaice. Așadar, Isus este o amenințare reală și conducătorii sunt dispuși să facă orice pentru a-l acuza direct de un delict important. Însă atitudinea lui Cristos în fața situației pe care trebuie să o judece este genială. Nu răspunde provocării și nu intră în jocul adversarilor. Preferă să scrie pe pământ decât să vorbească cu ei, preferă acest gest simbolic ce reclamă o revizuire a atitudinii față de Lege și ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Răspunsul scurt, pe care îl oferă în această stare de detașare față de miza pusă în joc de înțelepții vremii, reflectă tocmai ideea unei poziții noi de pe care omul este invitat să se raporteze la Dumnezeu. Când este vorba despre păcat și judecată, fiecare trebuie să se uite la sine mai întâi, însă când este vorba despre iubire și slujire, fiecare trebuie să privească mai întâi la folosul celorlalți. Această schimbare de paradigmă este inaugurată de Isus însuși. Misiunea sa nu reprezintă un act de rebeliune, nici atitudinea superioară a celui care nu s-a compromis și critică dur oamenii sistemului. Nu este vorba nici de elitismul unui rabin revoluționar care propune o nouă cale și care își caută adepți și popularitate. Isus se prezintă ca unul care se poziționează de partea celor mulți și aflați în nevoie, a celor marginalizați, bolnavi, păcătoși, neștiutori de carte și de cele sfinte, adică a celor care au nevoie de mântuire. Ca și în cazul femeii condamnate de Lege și de slujitorii ei, Isus prezintă vestea bună a lui Dumnezeu, dorința lui de a oferi oamenilor salvarea, șansa unei noi vieți și a unei schimbări profunde de gândire și comportament. Prin gestul său de a scrie, Isus pare să le spună înțelepților că acest mesaj îl regăsim și în Lege, dacă suntem dispuși să îi înțelegem spiritul și nu ne încăpățânăm să ne protejăm interesele și să ne dovedim dreptatea apelând la litera ei.

O altă situație care merită subliniată este confruntarea teologică dintre Isus și învățații evrei. Tema care provoacă dezbaterea este legată de identitatea lui Isus. Textul ne spune că asistăm la un soi de ofensivă a lui Cristos după ce a răspuns intrigii cu femeia păcătoasă. El le cere deschis oamenilor să îi accepte mesajul și misiunea, le cere să creadă că el este trimisul lui Dumnezeu care a venit să aducă lumina cunoașterii și călăuzire atât pentru poporul ales, cât și pentru întreaga lume. O asemenea pretenție pare exagerată nu numai pentru cunoscătorii Legii sfinte, ci și pentru orice om de rând. Isus pare un radical, un tip care se disociază de orice autoritate, de poporul său și de lume. Pretinde că nu este din această lume sau din această epocă istorică (ci din cea mesianică tocmai inaugurată de Dumnezeu) și că după puțină vreme va pleca dintre ei. Își asumă misiunea de a le fi oamenilor călăuză pentru cunoașterea adevărului și dobândirea libertății. Însă ceea ce se observă clar din textul biblic este faptul că între Isus și lideri nu se realizează un dialog autentic. Fiecare parte analizează lucrurile din alt plan: înțelepții rămân în paradigma lor literalistă, etnică și politică, în timp ce Isus deschide orizontul mesianic spre întreaga lume și istoria către dimensiunea escatologică a unei prezențe divine fără precedent în iconomia acestei lumi.

Un exemplu clar de decalaj dintre perspectiva lui Isus și a evreilor este reprezentat de discuția despre libertate. Pentru iudei, libertatea este asigurată prin cele două coordonate specifice vremii antice: sângele sau apartenența la un popor, etnie, familie sau categorie socială și credința sau raportul cu o divinitate validă, recunoscută. Cine nu respectă aceste coordonate este de altă categorie și este considerat străin, bastard, necredincios, sclav, adică neliber. Din perspectiva lui Isus, contrariul libertății este păcatul, nu sclavia determinată de originea etnică, socială și religioasă. Iar starea de păcat este una generală, nu îi privește doar pe cei ce nu sunt evrei, pentru că întreagă omenire se află sub robia păcatului. Calitatea de fiu a lui Avraam poate fi un avantaj de a beneficia de proximitatea iconomiei divine, dar ea nu oferă slobozenia mult căutată de oameni. Evreii profesau o idee despre libertate cu valențe ontologice, iar Isus le răspunde cumva în oglindă și introduce tema unui alt tip de filiație care oferă adevărata libertate. Dacă fiul lui Avraam nu poate fi liber prin sine, prin natura sa, cel ce devine fiul lui Dumnezeu dobândește slobozenia. Însă acestei exigențe ontologice îi corespunde întruparea. Cel care poate oferi acest statut și această identitate nouă este Fiul lui Dumnezeu însuși, cel care a venit în lume trimis de Tatăl pentru a elibera întreaga omenire. Isus se pune pe sine garantul dobândirii libertății în calitate de om autentic, ca cel care a venit să împlinească lucrarea lui Dumnezeu de mântuire de sub puterea păcatului. Cristos îi poate elibera pe semenii săi pentru că el însuși a trăit în lume ca un om liber, ca unul care a scos umanitatea de sub robia căderii. În acest punct, se observă cât de importantă este identitatea lui Isus și de ce textul biblic insistă pe acest subiect. Evreii au dreptate când dau libertății valențe ontologice, pentru că păcatul are implicații de același nivel. Libertatea și păcatul sunt cele două modalități de a trăi ale omului și ambele presupun modul său personal de existență și raportarea la ființa divină.

Pe final de capitol, disputa dintre Isus și dascălii vremii se radicalizează. Pe de o parte, Cristos este acuzat că este demonizat și că identitatea lui este bine cunoscută, că este un samaritean, adică un evreu de mâna a doua, un galilean ce poate fi considerat ca un rob, nicidecum ca unul care pretinde că oferă libertatea. Pe de altă parte, Isus le arată adversarilor că cei ce au ca tată pe diavol sunt tocmai cei care trăiesc în păcat, cei robiți de pofte și minciună. Cele două planuri se disting tot mai mult pe măsură ce se discută despre implicațiile fiecărui mod de viață, adică trăirea ca rob și ca om liber. Păcatul aduce moartea, fiind înțeleasă ca despărțire totală de Dumnezeu, nu ca sfârșit al vieții în lume. Însă Isus promite că cei ce îl ascultă și cred în el nu vor gusta moartea, ci dobândesc viața veșnică, darul lui Dumnezeu pentru oameni. Destinul fiecărui om este tranșat de modul în care se raportează la realitatea păcatului și la oferta divină de a dobândi libertatea și viața. Această ofertă este legată de persoana și misiunea lui Isus Cristos, iar adevărata sa identitate este crucială. El nu este doar un simplu evreu sau chiar semi-evreu, așa cum pretindeau liderii religioși iudei, și nici o ființă divină superioară care nu a avut de-a face cu umanitatea și starea ei căzută. El este Dumnezeu-omul, în același timp Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, sursă a libertății și eliberatorul ființei umane din sclavia păcatului.”

Dănuț Jemna

via Isus din evanghelii (9) — Persona

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s