Confitemini Domino, quoniam bonus

Ne putem întreba – şi trebuie să o facem – de unde provine moralismul îngust, care îi îndepărtează în vremea noastră pe mulţi de credinţă şi de mângâierea pe care ea o poartă. Este poate o chestiune de ignoranţă, de interpretare greşită transmisă prin prejudecăţi, dar nu numai. Fireste, vorbind despre „moralismul creştin”, nu ne închipuim, cum o fac destui, că pocăinţa prin care revenim la Dumnezeu, regretându-ne faptele rele, ar fi ceva facultativ. Însă ceea ce trebuie spus oamenilor care au tendinţa, în lumea contemporană, să golească cuvântul „păcat” de orice sens, este că creştinismul nu este deloc o religie a culpabilizării omului. El este, la fel ca iudaismul din care se trage, o religie a iertării păcatelor, al milostivirii divine, izvor al vieţii, păcii şi bucuriei. Oamenii din jurul nostru, asaltaţi neîncetat de veşti proaste, pândiţi de disperare, convinşi că viaţa e cumplită, criza fără ieşire, răul fără scăpare, au nevoie de noi, ca să le-o spunem. Nu neapărat prin cuvinte, ci în primul rând prin iubirea dintre noi.

Dumnezeul Bibliei este cel care iartă Cel dintâi, pentru că este Cel care iubeşte primul. Iertările noastre îşi trag seva din mila şi compasiunea Domnului, şi acest lucru, ni-l învaţă Biblia întreagă. Dacă Vechiul Testament e plin de cuvinte foarte aspre la adresa poporului ales, atunci când acesta l-a uitat, chiar trădat, pe Dumnezeul Legământului, tot acolo ni se revelă infinita iubire iertătoare a lui Dumnezeu. A se reciti, printre altele, în capitolul 16 din proorocul Ezechiel, lungul pasaj în care, după enumerarea binefacerilor dumnezeieşti şi ale trădărilor poporului comparat cu o tânără femeie care se prostituează, Dumnezeu promite:

„Voi ierta tot ce ai făcut, oracol al Domnului Dumnezeu” (Ez 16,63).

O iertare, inutil s-o mai spunem, care nu are ce face  cu penibila, anevoioasa, şi veşnic insuficienta scormonire a conştiinţelor scrupuloase. Pentru că mila infinită a Creatorului, planul său de mântuire, preced păcatul omenesc şi au puterea de a îl anihila. Ceea ce afirmăm, de fapt, rostindu-ne crezul: „cred în iertarea păcatelor”…

Un punct de vedere foarte interesant l-am aflat în transcrierea unei serii de conferinţe făcând parte din Exerciţiile spirituale pe marginea Evangheliei după Matei predicate de către arhiepiscopul emerit de Milano, regretatul cardinal Carlo Maria Martini.

„Am învăţat din copilărie, spunea el, cele cinci lucruri necesare pentru a face o bună spovadă: examen de conştiinţă, regretarea păcatelor, promisiunea de a nu mai păcătui, mărturisirea, satisfacţia sau penitenţa. Oare n-am abuzat de ele predicând un moralism creştin? Mai întâi ne pocăim, şi pe urmă Dumnezeu ne iartă. Cu alte cuvinte: Isus a înviat… dar acum e rândul nostru să trecem la muncă… În fond, cu acest „dar” exprimăm o întreagă mentalitate…”

Fără a nega, fireste, îndemnurile repetate din evanghelia lui Matei să facem fapte bune, să arătăm milostenie, să ne întoarcem la Dumnezeu, Martini ne face să înţelegem că locul prea mare lăsat operelor, în absenţa unei credinţe vii în noutatea mântuirii împlinite prin Înviere, este chiar „o erezie”:

„…mai întâi vine efortul meu moral, apoi Crucea care mă ajută să înaintez; mă sprijin pe crucifix ca să fac ceva bun înaintea lui Dumnezeu”. Dacă ne gândim bine, găsim adesea în noi mentalitatea aceasta bine înrădăcinată. Cine a înţeles Evanghelia, cine a fost cu adevărat transformat de moartea şi Învierea Domnului, nu vorbeşte aşa, e sigur.

Şi ne întrebăm dacă asemenea propoziţii care ne scapă nu traduc faptul că am rămas încă în vechea lume închisă, în care nu se schimbă nimic, în care Domnul Cristos Răstignit şi Înviat reprezintă un plus, un stimulent major al eforturilor noastre, dar în care preocuparea noastră centrală este să ne construim o rectitudine morală.

Pentru a spune altfel acelaşi lucru, aş zice că suntem ca hipnotizaţi de schema în cinci puncte a unei bune spovedanii. Dintr-o desfăşurare pedagogică facem o ordine teologică: mai întâi mă pocăiesc, pe urmă Dumnezeu mă iartă. Ceea ce înseamnă lua Evanghelia în răspăr, fiind exact contrariul a ce ne învaţă Scriptura, Noul Testament, sfântul Paul.”

Noutatea Evangheliei este că Dumnezeu iartă „dinainte”, dar nu oricum, ci prin, în şi cu Fiul său dăruit lumii „pentru iertarea păcatelor”. Pentru ca păcatele mele să fie iertate, Isus a murit pe cruce. „În amont” fată de iertarea mea, se află Milostenia Tatălui care ne-a iertat în Cristos. (Ef 4,31-32). Aşa ni se are că trebuie privite preceptele moralei creştine, îndemnurile justificate ale Bisericii la o viaţă din care „orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie şi orice răutate” să fie alungate.

Fiindcă „rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest fel nu există Lege. (…)
     Dacă trăim prin Duh, să ne și purtăm potrivit Duhului. Să nu fim căutători de mărire deșartă, provocându-ne unii pe alții și invidiindu-ne între noi”.

    Galateni 5,22-26

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s