Iertarea nemeritata, un test al umanitatii noastre

Iertarea: un mic inventar de nedumeriri, ce poate fi desigur extins…

Ce este iertarea?

Un cuvânt din vocabularul religios sau o realitate general omeneasca? În ce registru se înscrie: cel moral, cel psihologic, cel al vindecarii si unificarii sufletesti?

Poate consta iertarea într-o decizie care nu ia decât o clipa, sau este ea o experienta adânca, cerând timp, perseverenta, acceptare a propriei neputinte si a necesitatii harului?

În viata crestina, este iertarea un imperativ moral, de primit în toata libertatea, sau doar o treapta, nu neaparat obligatorie, aflata undeva pe itinerariul sufletului cautator de Dumnezeu?  Un act de curaj al unui suflet tare, sau dimpotriva?

Sa fie iertarea ceva rezervat credinciosilor? Ceilalti oameni de treaba, când zic ca iarta, de fapt nu o fac? Cu alte cuvinte: când credinta lipseste, se poate pune problema iertarii? Foloseste iertarea la ceva? Este ea posibila?

Cine vorbeste despre iertare vorbeste despre persoane carora ea se adreseaza, dar mai ales de fapte: de la micile sau mai putin micile jigniri, ranile care sângereaza sau supureaza în sufletul omenesc au grade diferite de gravitate, mergând pâna la consecintele leziunilor celor mai teribile, precum crimele contra umanitatii, crimele de razboi, masacrele, neleguirile carora le cad vicime cei mai slabi, ca batrânii, copiii, bolnavii, infirmii. Pe de alta parte, exista în viata oricaruia din noi evenimente pe care le gasim greu sau imposibil de iertat, dar care în ochii altora sunt fleacuri.

Când se vorbeste despre crimele „imprescriptibile”, e evident ca nici indivizii nici societatile nu au dreptul sa le trateze ca pe „datoriile neplatite” din Evanghelie, care pot fi sterse printr-o decizie voluntara. În asemenea cazuri, nu avem dreptul sa asteptam de la victime o iertare îngemanata obligatoriu cu uitarea, ceea ce ar fi, din partea lor si a noastra, echivalenta cu pactizarea cu raul. Unele victime, chiar si în cele mai grave cazuri, pot ierta – fireste, doar pentru propriile rani si suferinte, si nu pentru ale altora. Iar altele, nu.

„Iertarea a murit în Holocaust”, scria filosoful V. Jankelevitch prin anii 50-60, cu gândul la victimele necrutatorului macel.

La rândul sau, un scriitor celebru, supravietuitor de la Auschwitz, Primo Levi, povesteste despre o cerere de iertare din partea unui chimist german, sub ale carui ordine lucrase în uzina IG Farben instalata chiar în lagar. Raspunsul a fost:

„Eu, ca laic, nu stiu ce înseamna iertare, nu cunosc cu adevarat sensul acestui cuvânt, nu stiu ce înseamna sa spui cuiva: pacatele tale, daca or fi pacate, eu ti le iert”…

Iertarea este deci ceva foarte personal, drept care subiectul se cere tratat cu delicatete si respect pentru nuante, si nu în alb si negru. Este si concluzia ziaristei britanice de origine româna, Marina Cantacuzino, autoarea, în colaborare cu Brian Moody, a unei expozitii de imagini si marturii pe tema iertarii, initiata în 2003. Stiind bine ca pâna si cuvântul iertare – „forgiveness”- suna rau în anumite urechi, au dat expozitiei titlul „The F Word”[1]. A fost o manifestare de mare rasunet, dat fiind varietatea si mai ales calitatea marturiilor.

Subiectul iertarii, a constatat Marina Cantacuzino studiind numeroasele reactii la expozitia care a facut înconjurul planetei, „împarte chiar opinia publica în doua, ca o ghilotina”. Pentru unii iertarea celor care au distrus vieti este gestul nobil al unui suflet tare, altii însa refuza si simpla idee de iertare, în care vad un gest de slabiciune si de complicitate cu crima. Printre cei care îsi aduc marturiile, în cele doua sensuri, se afla parinti, inclusiv din cele tabere opuse, ai caror copii au fost ucisi în acte teroriste, supravietuitori ai macelurilor din Rwanda, sau personalitati angajate în reconcilierea spiritual-politica între comunitati lovite de îndelungate conflicte interetnice sau interreligioase: Irlanda de Nord, Africa de Sud…

O atitudine remarcabila este adusa, în cadrul culegerii de marturii de mai sus, de o persoana greu lovita de soarta, curajoasa Marianne Pearl. Refuzul de a ierta „din vârful buzelor” se împleteste cu refuzul razbunarii.

Marianne Pearl este vaduva unui jurnalist american ucis de un fundamentalist islamic în Pakistan, în februarie 2002; ea era în a cincea luna de sarcina. Marianne i-a cerut guvernului pakistanez pedeapsa cu moartea pentru asasinul sotului ei si a refuzat sa-l întâlneasca, considerându-l un psihopat a carui eventuala cerere de iertare ar fi fost o vorba în vânt. Cu toate acestea, atitudinea ei nu are nimic de-a face cu dorinta de razbunare: „Personal as fi putut cu usurinta sa-l omor pe Omar Seic, dar prefer sa las acest lucru pe seama sistemului pakistanez de justitie. E o mare diferenta între a lua razbunarea în propriile mâini si a o lasa în seama legii… Oamenii cred ca se vor simti mai bine dupa ce inamicul a fost distrus. Razbunarea e un instinct omenesc primitiv, provine din partea de animal aflata în om, si nu duce nicaieri. Ceea ce nu înseamna ca esti slab atunci când nu iei masuri. De fapt, a te ridica împotriva instinctelor e un semn de putere, mult mai eroic decât bombardarea unei tari ori organizarea unei misiuni kamikaze. Dialogul este actul de curaj suprem, mult mai curajos decât uciderea cuiva.”


[1] O organizatie caritativa creata în urma expozitiei, „The Forgiveness Project” se adreseaza în continuare celor care au de adus marturii sau au nevoie de ajutor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s