Iarna lui Francisc

Paysage Forêt Hiver Beaucoup Neige Dans Forêt Arbres Dans Neige —  Photographie fotolubitel2017 © #235484244

Un alt fragment din „Sagesse d’un pauvre”, Intelepciunea unui sarac, de Eloi Leclerc, ofm. Talmacire, editura Sapientia Iasi, 2008.

Ceasuri în şir, Francisc stătea departe de privirile fra­ţilor. Se scufunda în rugăciune. Dar între rugăciunea de acum şi cea de la San Damiano ori de la Porţiuncula, din trecute vremi, se întindea o prăpastie. Răstignitul pe ca­re-l contemplase în extaz nu se mai însufleţea sub ochii lui. Lui Francisc nu-i rămânea în suflet decât un gol, un gol uriaş. Se întreba ce trebuie să facă. Oare era bine să plece de la schit, să revină în sânul comunităţii? Dar cum putea face pentru ca, revenind, să nu se arate cuprins de tristeţe şi de teamă? Ce le putea zice fraţilor? Să rămână în singurătate? Oare nu însemna aceasta că-i lăsa de iz­belişte pe cei încredinţaţi lui de Domnul? Se simţea răs­punzător pentru fiecare, ca o mamă pentru fiecare dintre pruncii ei. Dar dacă tăcerea lui, darea lui la o parte aveau să stârnească printre ei tulburare, îndepărtându-i pentru totdeauna pe unii de la vocaţia lor…? Din când în când simţea cum îi urcă în suflet valuri de mânie împotriva tuturor celor care încercau să-i smulgă fiii. Apoi îndoiala de sine revenea. Se învinovăţea pentru toate lucrurile în care dăduse greş şi, mai ales, se acuza de mândrie.

Pe când Francisc se pocăia astfel în faţa Domnului său în singurătate, ceasurile se scurgeau. Uneori uita şi de masă. La slujbele din bisericuţa schitului întârzia. Fraţii luaseră obiceiul să nu-l mai aştepte. Se învoiseră aşa între ei. Mâhnirea care-l covârşea pe Tăicuţul lor îi acoperea cu umbra ei pe toţi, cu toate că, atunci când erau împre­ună, Francisc se străduia să ascundă simţămintele adânci de care-i era roasă inima. Se arăta prietenos, atent cu fie­care, de o bunătate plină de gingăşie. Avea mereu o vorbă bună pentru fratele care se întorcea de la cheta prin cătu­nele învecinate. Dar ochii roşii de lacrimi nu şi-i putea ascunde şi nu putea ascunde nici cât de tare slăbise. Era vădit pentru toţi că Tăicuţul se stingea de supărare.

Într-o zi geroasă, Leon l-a căutat îndelung pe Francisc prin nămeţi. L-a aflat stând în genunchi, lipit de un pie­troi cu care părea să se fi contopit, devenit, la rându-i, piatră. În apropiere, un pin înalt, acoperit de jos până sus cu zăpadă si chiciură, întindea către cer buchete groase de ace scânteietoare. Părea un candelabru uriaş din ar­gint masiv. Cu blândeţe, Leon l-a ridicat pe Francisc în picioare şi l-a condus încetişor la schit, sprijinindu-l cu braţul ca pe un copilandru sărman şi rătăcit.

Când şi când, pachete de zăpadă alunecau de pe crengile înalte ale pinilor, prefăcându-se, în cădere, într-o pulbere albă. Gerul amarnic strângea ca într-un cleşte întreaga natură. Copacii trosneau şi plesneau sub muşcătura gerului, iar razele oblice ale soarelui palid de iarnă dădeau zăpezii o strălucire orbitoare. Francisc nu se putea uita la zăpadă: ochii lui bolnavi nu puteau răbda strălucirea. Se simţea ca o pasăre de noapte alungată din ascunzişul ei, pierdută în lumina neprietenoasă a zilei.

Leon l-a dus pe Francisc la cabana unde fraţii făcuseră foc. Tăicuţul s-a aşezat lângă vatră, şi-a strâns genunchii cu braţele şi a rămas multă vreme nemişcat, cu ochii la flacără. Nu scotea o vorbă. La răstimpuri, îl scuturau fri­soane care-l făceau să tremure din tot trupul. Atunci când flacăra i se părea că scade, îi urmărea din priviri mişcarea iute. Se uita cum aleargă fiecare fir de foc de la un capăt la altul al tăciunilor, cum se ridică, dansează, apoi se întinde, se încolăceşte în jurul unei crengi, aproape stins, ca apoi să se ridice iarăşi, cu trosnet neaşteptat care făcea să ţâşnească o pulbere de scântei. Din când în când, ca să aţâţe focul, Leon arunca în vatră câte un pumn de crenguţe uscate de pin. Atunci flacăra se ridica iar, albă şi luminoasă. Francisc închidea ochii ca să nu fie orbit sau îşi punea mâinile, ca un ecran, înaintea obrazului.

Leon îi vorbea încetişor în ureche. Îi adresa, ca unui copilaş bolnav, vorbe simple şi naive. Francisc asculta şi zâmbea. Se simţea sfârşit, rupt de oboseală, incapabil de cel mai mic efort. Stătea nemişcat, cu privirile pierdute în focul din vatră. Flacăra scădea încet. Se despărţea într-o mulţime de flăcărui albastre, verzi, roşii, portocalii, care scânteiau în jurul buturugii, o învăluiau şi o lingeau din toate părţile, trosnind încetişor, parcă plângând. Afară vântul sufla şi fluiera în rafale. Pădurea o auzeai cum tre­mură şi geme în vântul ce părea să vrea s-o ia cu el. În faţa focului modest, Francisc era scufundat în gânduri. Când fraţii, pe vremuri, se duceau să culeagă vreascuri prin pădure, avea grijă să le ceară să cruţe întotdeauna trunchiurile, pentru ca arborii să poată înverzi iar. Acum se întreba, speriat aproape, dacă a fost trunchiul copacu­lui cruţat îndeajuns ca să poată s-o ia de la început într-o bună zi.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s