Antonie cel Mare
Sfântul, vazut de Gustave Flaubert. Reproduc câteva rânduri din „Ispitirea Sfântului Anton”, carte tradusa in româneste de Lucia Demetrius, Anda Boldur, Mihai Murgu
Ediţie critică. Volumul II. Bucureşti – 1982 Editura Univers
Cartea începe asa:
„În memoria prietenului meu Alfred Lepoittevin
Decedat la Neuville – Chant-d’Oisel la 3 aprilie 1848
În Tebaida, pe culmea unui munte, un tăpşan rotunjit în formă de semilună şi împrejmuit cu bolovani. Coliba Ermitului se află în fund. E făcută din pământ şi stuf, cu un acoperiş scund, fără uşă. În interior se vede un ulcior lângă o pâine neagră; în mijloc, pe o laiţă de lemn, o carte mare; pe jos, împrăştiate, împletituri din papură, două, trei rogojini, un coş, un cuţit. La câţiva paşi de colibă e o cruce înaltă, înfiptă în pământ; şi, la celălalt capăt al tăpşanului, un bătrân palmier gârbovit se apleacă peste abis, căci muntele este tăiat abrupt, şi Nilul pare un lac la poalele falezei.Vederea este mărginită, la dreapta şi la stânga, de împrejmuirea de stânci. Dar înspre deşert, ca o succesiune de plaje, imense ondulaţii paralele de un galben-cenuşiu se întind una în spatele celeilalte, într-un urcuş continuu; – apoi,dincolo de nisipuri, în depărtare, lanţul libic formează un zid de culoarea cretei, estompat oarecum de aburi violeţi. În faţă,soarele scăpată. Cerul, la nord, e de un cenuşiu-şters, în timp ce la zenit, nori de purpură se alungesc pe bolta albastră, ca şuviţele de păr ale unei coame gigantice. Aceste dungi de flăcări se întunecă, porţiunile de azur dobândesc o paloare sidefie; tufişurile, pietrele, pământul, totul pare să aibă acum o duritate de bronz; şi în văzduh pluteşte un praf auriu atâtde fin încât se confundă cu vibraţiile luminii.
Sfântul Antoncare are barba lungă şi părul lung, e îmbrăcat într-o tunică din piele de capră şi şade pe jos, cu picioarele încrucişate, împletind o rogojină. De îndată ce apune soarele, oftează adânc şi priveşte în depărtare:
Încă o zi! încă o zi care a trecut! Numai că altădată nu eram atât de nenorocit! Înainte de a se lumina de ziuă făceam rugăciunile; apoi coboram la fluviu să aduc apă, şi urcam pe cărarea pieptişă cu burduful pe umeri, cântând imnuri. După aceea îmi petreceam timpul dereticând prin colibă, îmi luam sculele; şi mă străduiam ca împletitura rogojinilor să fie cât mai uniformă, iar coşurile cât mai uşoare; căci pe atunci nici chiar cele mai neînsemnate îndeletniciri nu mi se păreau o corvoadă. La ore hotărâte terminam lucrul; şi rugându-mă cu braţele ridicate spre cer, simţeam cum parcă din slăvi mi se revarsă îninimă un izvor de milă şi îndurare. Acum a secat. De ce oare?„
BLOGUL UNEI BUNICI 