Dante: “Vergine Maria, figlia del tuo figlio”.

Mama Lui păstra cu grijă toate in inima ei

Cu aceste cuvinte ale lui Luca (2,59), să încredinţam această zi de retragere Sfintei Fecioare Maria, ca să ne călăuzească ea spre Isus şi spre tainele rugăciunii. Pentrucă ea este “poarta cerului”, altfel spus, prima dintre căile prin care intrăm in legătură cu Domnul nostru.

Multe cuvinte înflăcărate s-au spus despre Maica Domnului, cuvinte născute din dragoste şi din recunoştinţă; nu toate, însă, foarte bine întemeiate teologic. Tendinţa omenească spre idolatrie nu a ocolit-o pe Maria, şi este bine cunoscută reticenţa protestanţilor la adresa devoţiunilor mariane. Dintre toate cuvintele care s-au spus, Maurice Zundel il reţine pe acela, pe cât de concis pe atât de sublim, al lui Dante. Cele pe care le adaugă el sunt, de asemenea, cuvintele unui poet si ale unui îndrăgostit.

Ce mare autor, ce Eschil ori Shakespeare ar putea pune vreodată în scenă drama cu care se deschide Evanghelia după Matei?

Nu poţi găsi nicăieri ceva mai limpede, mai discret şi mai adânc, nici mai omenesc, decât cele câteva rânduri în care evanghelistul îi pune în scenă pe Iosif şi pe Maria, în clipa când Iosif descoperă sarcina Mariei. El se află înaintea unei evidenţe a cărei cheie nu o are, dar, din respect, nu poate pune întrebări.

Este convins de nevinovăţia Mariei, într-atât de convins încât nu se poate gândi la vinovăţia cuiva şi, dorind să nu atingă nici măcar cu umbra unei bănuieli sufletul pe care-l îndrăgeşte nespus, ca să nu-i aducă nici măcar umbra unei lovituri, ia hotărârea de a o renunţa la căsătorie, în secret, spre a o scuti de orice defăimare. La rândul ei, cea pe  care Dumnezeu a iniţiat-o in taina pe care ea o poartă în sân, nu vrea să trădeze secretul divin, de care Dumnezeu se va ocupa, e sigură, pentru că de la El a început totul.

Iată în ce constă drama unică, drama incomparabilă a celor doi, care se iubesc cu dragostea cea mai pură, mai feciorelnică, mai adâncă ce poate exista, şi între care s-a săpat o tăcere pe care nici unul nu o poate rupe.

Iosif se va despărţi – cel puţin aceasta i se pare a fi soluţia – de fiinţa pe care-o iubeşte cel mai mult pe lume, iar Maria, care are nevoie mai mult ca oricând de ocrotirea lui, nu aşteaptă decât de la Dumnezeu dezlegarea situaţiei. Iar deznodământul îl va aduce chiar glasul îngerului ce răsună in visul lui Iosif, glasul ce-i va cere s-o ia acasă la el pe Maria, mireasa lui. Ce frumoasă vorbă: “Maria, mireasa lui”… “Căci ceea ce s-a zămislit într-insa este lucrarea Duhului Sfânt”.

In câteva rânduri de o virginală limpezime, totul s-a spus, iar lumina proiectată lateral de Matei asupra tainei adaugă scenei o inegalabilă profunzime. Zbuciumul lui Iosif aduce mărturie despre neprihănirea Mariei, ne introduce în taina fiinţei unice a Fecioarei.  Zămislirea dintr-o fecioară atestă faptul că Isus este al doilea, noul Adam, şi totodată începutul unui nou univers, care nu este cuprins în şirul generaţiilor ci, dimpotrivă, le cuprinde şi le uneşte, făcându-le contemporane ale dragostei sale; zămislirea feciorelnică ne trimite la rândul ei către Neprihănita Zămislire a Mariei, un fel de aspect interior al zămislirii virginale.

(…) Neprihănita Zămislire este consacrarea fiinţei Mariei lui Dumnezeu, din prima clipă a existenţei ei, dăruirea  totală lui Isus. Atunci s-au ridicat peste lume zorile Mântuirii, venind spre noi în persoana Mariei: “sublimiori modo rederiptam”: răscumpărată in chipul cel mai sublim, scutită de datoria păcatului strămoşesc prin belşugul de har dăruit ei, născută, putem zice, “din fiul ei” înainte ca El să se nască din ea, după expresia magnifică a lui Dante, în ultimul cânt al Divinei Comedii:

“Vergine Maria, figlia del tuo figlio”.

Ce frumos spus: Fecioară Marie, fiica Fiului tău.

Libertatea, izbăvirea, iată leitmotivul credinţei noastre. Fecioara Maria este femeia care nu se posedă pe sine, intr-atât de eliberată de sine, fiind orientată spre Isus, încât de fiecare dată când o invoci, răspunsul ei este: “Isus, Isus”… spre a-l face să se nască în noi. Ea este pentru eternitate mama lui Isus, iar maternitatea ei nu e doar biologica, limitată in spaţiu şi timp: Cel născut dintr-însa este al doilea Adam. Maternitatea ei e nemărginită. Pentru vecie, menirea Mariei este să-l facă pe Isus să se nască în noi, să-i ocrotească viaţa în noi, şi, în strălucirea neprihanirii ei, să ne ducă si readucă la El.

La inceputurile lumii noi, ale noii Creaţiuni, un bărbat şi o femeie, Isus şi Maria. O pereche feciorelnică: „Christus virgo, Maria virgo”, un cuplu virginal care va colabora într-o relaţie pe care Dante a descris-o desăvârşit: „Vergine Madre, figlia del tuo figlio”. (…)

Maria revelă chipul adevărat al femeii, care nu e doar un instrument al perpetuării umanităţii, ci o persoană, o valoare, un izvor de lumină, şi care trebuie să devină un focar de sfinţenie. Fără Maria, nu am şti nimic din toate acestea. Pentru noi, oamenii, e o graţie extraordinară întâlnirea cu Maria, cea care ne face şi pe noi neprihăniţi: „Virgo virginans”, iată una dintre invocaţiile mele constante, Virgo virginans, Fecioara care ne conferă şi nouă virginitate. Este o asemenea eliberare întâlnirea cu ea – ceva ce mi-a fost dăruit şi mie, în adolescenţă – o asemenea eliberare, însoţită de nevoia de a fi izbăvit, încât îţi transformă întreaga viaţă.

Ca mamă ce ne călăuzeşte la Domnul şi este ea insăşi cale, Maria are o putere incredibilă asupra afectivităţii noastre; ea ştie mai bine ca oricine să ne aducă pace, să ne aducă lumină, adâncime, interioritate. Fără ea nu valorez nimic şi, când merg la biserica să slujesc Euharistia, în momentul consacrării, o chem din toată inima să fie cu noi, să umple de propria-i lumină, de prezenţa şi iubirea ei, cuvintele rostite, căci cine mai bine ca ea poate spune: “Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu” ? Lăsându-mă invăluit de lumina Mariei, o rog să spună cu mine cuvintele, pentru ca ele să fie adevărate.

Să nu facem nimic fără ea, tocmai pentru că ea a fost orânduită să-L facă pe Cristos să se nască în inima noastră, pentru că maternitatea ei este fără graniţe, universală, îmbrăţişând toţi oamenii şi tot universul.

(…) Dincolo de toate harurile ce plouă peste noi din pricina Mariei, pe planul sensibilităţii noastre, pe acela al convertirii noastre, în chemarea neîncetată spre neprihănire ce răsună in adâncul inimii noastre, ea este cel mai frumos sacrament al maternităţii lui Dumnezeu. Căci, e bine să ne-o amintim, Dumnezeu a creat inimile mamelor, şi in primul rând pe cea a propriei sale mame, cu o rază dintr-a Lui. Dumnezeu a pus in inima de mamă posibilitatea dăruirii depline şi a uitării de sine… toate acestea pentru ca El are o inimă de mamă, aşa cum ne mărturiseşte prin profetul Isaia: Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă? Chiar dacă ea il va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am insemnat în palmele mele… (Isaia 49,15-16)

In prezenţa Maicii Domnului aflăm ca o garanţie, un presentiment al maternităţii divine. Şi, fie că o numim  „Nostra Mater”, sau zicem pur şi simplu „Mama” în cea mai scurtă rugăciune posibilă, cuvântul urcă din inima ei drept la inima lui Dumnezeu, infinit mai matern decât toate mamele. În mizeria şi disperarea omenească, ar fi îndeajuns ca rugăciunea aceasta să ţâşnească din inima Mamei mele, pentru ca totul să se implinească, totul să fie zis, pentru ca speranţa să inflorească din nou în contact cu inima infinit de maternă a lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dăruit-o pe Maria, ne-a făcu acest dar nepreţuit; ce am putea face mai bun decât să ne urmăm Mama, chemând-o în ajutor de fiecare dată când ne covârşesc neputinţele, chemând-o cu atât mai tare, ca să aducă lumină, să ne apropie de inima Domnului, să îndepărteze rezistenţele inimii noastre.

E imposibil să fii despărţit de Isus, dacă Sfânta Sa Maima te ţine solid de mână, sau, mai bine zis, dacă i te incredinţezi ei cu deplină incredere şi-i pui în mână tot. Ceea ce vrem să facem şi noi acum, cu toată simplitatea, aducând mulţumită lui Dumnezeu pentru că ne-a revelat, în Maria, faptul ca El este mamă, aşa că toate rugăciunile noastre sunt adunate în strigătul copilăresc “Mama”. Făcând acestea, să cerem Maicii Domnului să ne însoţească până-n ceasul morţii, să ne facă mai puri şi mai buni, să facă lumea mai frumoasă şi mai luminoasă, de n-ar fi decât pentru că păstrează urma trecerii ei.

Lectio divina:

Luca, cap.2

Ioan, 2, Nunta din Cana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s