„Sus sa avem inimile!”

SURSUM CORDA

Chemarea « Sus sa avem inimile », rasuna la fiecare Euharistie catolica; o spune preotul, iar credinciosii raspund: «Le avem la Domnul ». Fara aceasta atitudine, în care nu este usor sa te mentii  – e chiar imposibil, daca nu esti ajutat « de sus »! – nu încape ceea ce se numeste pacea sufleteasca, ori pacea inimii, atitudinea aceea de elevatie prin care sufletul nostru, « ridicându-se », ridica, tainic, lumea întreaga.

   « În toate, pacea inimii », cum suna titlul atât de frumos al culegerii de mici gânduri  încurajatoare si rugaciuni scrisa de fratele Roger de la Taizé pentru fiece zi a anului. E greu s-o obtii, pacea aceasta, trebuie sa faci multe sacrificii ? ma întreba, cu candoare, un cunoscut. Ce i-as fi putut raspunde altceva, decât ca totul vine de la Tine, Doamne, « pe gratis », cadou pe cât de imens, pe atât de putin meritat?  Cum ar putea cineva dobândi pacea dând din coate, si straduindu-se, când, Tu ne-ai spus-o, « un singur lucru trebuie »? (« Marto, Marto, te agiti si te straduiesti pentru multe, însa un singur lucru e necesar », Luca 10,41). Tot ce ni se cere, este sa avem încredere, si sa toate sa le lasam pe mâna Ta. « Faca-se voia Ta, Doamne! »

   În viata   celui care se lasa pe mâna Domnului (nu fara reticente, si o lupta de ceas cu ceas) se petrece, iar si iar, minunea care se cheama pace; minunea care se cheama bucurie dincolo de încercari. Ceea ce numai credinta face cu putinta, asa cum ne asigura sfântul Pavel, si atâtea si atâtea experiente individuale retinute de memoria colectiva care se numeste cultura. Da, minunea aceea negresit, iar si iar, la ceasurile hotarâte de Domnul, se petrece. Si vine sa-i surprinda pe rugatorii care o solicita si o asteapta, dar si pe unii care nici nu aveau habar ca asa ceva poate fi trait. O primim, când ni se daruieste, cu lacrimi. Lacrimi neasteptate, când rasuna anumite cuvinte în noi, rasuna în asa fel, încât stim ca Dumnezeu este de fata. Când ne simtim sufletul napadit de o inexplicabila bucurie… Când un mesaj biblic stiut si rastiut, banal pâna nu demult, se preface deodata în chemare personala, în raspuns la o anumita întrebare existentiala care preseaza, ori în mângâiere… Citez, întru exemplu, doua cugetari ale fratelui Roger, un om de care Duhul Adevarului, Mângâietorul, s-a lipit într-atât încât nu mai stii cine e cine:

« Pustiurile inimii exista. Dar poate ca sunt mai putine decât s-ar crede! Duhul Sfânt, Duhul Mângâietor, nu este oare în fiecare din noi? » (Gând pentru ziua de 26 martie)

« Iisuse, Tu esti pacea noastra, si niciodata nu ne parasesti. Duhul Sfânt deschide neîncetat o cale, cea prin care ajungem sa aruncam toate înaintea Domnului, si sa ne aruncam si pe noi, ca într-un abis. Si vom descoperi, uimiti, ca abisul nu-i facut din întuneric: este chiar Dumnezeu, ocean de mila si de nevinovatie. » (Gând pentru 26 iulie) (1) (Din fraza aceasta a fratelui Roger, ma asigura o prietena pentru care am transcris-o, m-as putea hrani  o viata   întreaga.)

                                                                     

   Am în fata mai multe carti din paginile carora s-a scurs spre mine, pe parcursul câtorva ani, o solida întelepciune de viata  . Am sa ma opresc acum doar la câteva idei desprinse din ele, gânduri dintre cele care nu pot rodi decât într-o viata   strâns unita cu Dumnezeu, asa cum a fost sau este cea a autorilor. Cartile sunt: un mic tratat, de câteva zeci de pagini, despre « Pacea sufletului », asa cum este conceputa ea de spiritualitatea benedictina; autorul, parintele Bernard Ducruet, este un duhovnic cu mare experienta, care a fost ani de zile abate la St Benoît sur Loire, acolo unde se odihnesc chiar moastele sfântului Benedict. Apoi, o culegere, tot de mici dimensiuni, din scrierile parintelui Teilhard de Chardin, grupate sub titlul: « Despre suferinta ». Îndraznesc sa le alatur si câteva scântei din ultima revelatie pe care am primit-o- si ce revelatie! – în materie de noblete sufleteasca si atitudine elevata în fata a ce poate fi mai rau pe lume: crima monstruoasa planuita si dusa la capat cu zel de catre un grup de oameni împotriva altuia. Crima se numeste genocid, iar revelatia îmi soseste printr-o faptura pe care nu ezit s-o situez – si n-am facut decât sa rasfoiesc câteva pagini de-ale ei! – printre vârfurile umanitatii. Un pisc numit simplu: Etty Hillesum (1914-1941).

    Etty (Esther) Hillesum, victima a Holocaustului: un suflet care a zburat, în timpul unei foarte scurte vieti   pe acest pamânt, la mare altitudine.

Si acum sa pornim la drum. Nu înainte de a lua, ca sa ne lumineze calea, un pasaj, de mare poezie, din biografia sfântului Benedict alcatuita de papa Grigore cel Mare.

    În vreme ce fratii sai mai dormeau, omul lui Dumnezeu Benedict veghea, în asteptarea ceasului orânduit pentru rugaciunea din timpul noptii. In picioare lânga fereastra, Îl invoca pe Dumnezeul Cel atotputernic. Deodata, pe când privea în noapte, a vazut o lumina  cereasca, si întunericul s-a risipit. Lumina stralucea mai  tare ca cea a zilei. O minune s-a petrecut atunci sub privirea lui Benedict. Asa cum a povestit mai târziu chiar el, lumea întreaga i-a aparut în fata ochilor, exact ca si cum ar fi fost strânsa într-o unica raza de soare. – Pentru sufletul care-L vede pe Ziditor, orice faptura nu poate fi decât tare mica!

(…) Ce e de mirare în faptul ca Benedict a vazut lumea strânsa în fata ochilor lui, din moment ce era el însusi ridicat deasupra lumii, în lumina Duhului? A spune ca lumea s-a strâns în fata privirilor lui nu înseamna ca pamântul si cerul s-ar fi îngustat, ci ca sufletul vazatorului s-a largit: rapit în Dumnezeu, putea vedea fara greutate tot ce este dedesuptul lui Dumnezeu.

   Viziunea, atât de poetic sugestiva, daruita sfântului monah din secolelele 5 si 6, Benedict, ne introduce într-una din tainele cele mai pretioase ale vietii omului credincios: si anume cea a prefacerii contingentelor vietii, printre care suferinta, în bucurie duhovniceasca. Taina largirii inimii, despre care graieste psalmistul (Ps 118,32). Taina înaltarii inimilor catre Dumnezeu, în clipele senine, ca si în cele mai grele. În sens moral, a vedea lumea « de la înaltime » înseamna a fi în stare, cel putin teoretic, sa depasesti greutatile, sa de distantezi de ele, si sa ajungi la acel nivel spiritual  care-ti permite sa întrevezi, în tot ce te face sa suferi, un sens.

Practic, lucrurile se petrec astfel destul de rar, si exista chiar si în vieti  le celor mai sfinti   dintre oameni crize în care totul pare a se dizolva în intolerabil si absurd, în care totul pare, pe veci, pierdut…

   Sa vedem cu priveste lucrurile marele savant si teolog care a fost Pierre Teilhard de Chardin, în minunatul sau ghid de spiritualitate intitulat « Mediul divin ». (Textul a fost scris în anii 1926-27, si nu a fost tiparit decât dupa moartea autorului, în 1955. Iar marea încercare a vietii lui a fost faptul ca gândirea i-a fost socotita periculoas de îndrazneata si ca difuzarea ei a fost interzisa în tot timpul cât el a trait pe acest pamânt.)

   Raul lumii, spune parintele Teilhard, nu e în mâinile Creatorului decât un detaliu, asa cum un defect al unei bucati de piatra ori de lemn ofera sculptorului  ocazia de a realiza o linie mai expresiva. Tot asa, « fara a îndeparta de la noi nici mortile partiale, nici cea din urma, care fac parte esentialmente din viata  , Dumnezeu le transfigureaza, integrându-le într-un plan mai bun. » O conditie este însa necesara: sa avem în El încrederea unui îndragostit, si sa ne deplângem greselile, chiar acelea de care Domnul se slujeste pentru convertirea lor într-un bine superior.

   Trei sunt, potrivit lui Teilhard, modurile esentiale prin care Pronia cereasca schimba, pentru omul credincios, raul în bine. (« Si stim ca Dumnezeu toate le lucreaza spre binele celor care Îl iubesc, al celor care sunt chemati dupa voia lui », ne asigura sf. Pavel în Epistola catre Romani, 8,28.) Asupra celui de-al treilea nu am sa ma opresc acum. E vorba de moarte. Primele doua sunt: (a) consecintele benefice, în plan omenesc, ale unui esec, prin regasirea unei fericiri superioare celei pierdute (asa cum i s-a întâmplat lui Iov); si (b) îndemnul spre cele înalte pe care-l poate aduce o pierdere, depasirea unei crize existentiale prin întoarcerea catre Dumnezeu. « Vieti  le sfinti  lor, si, în chip mai general, ale tuturor personajelor care s-au deosebit prin inteligenta ori bunatate, sunt pline de situatii care ne arata cum omul iese calit, marit, reînnoit, dintr-o încercare, sau chiar o cadere, în stare sa-l diminueze sau sa-l doboare pentru întotdeauna. Insucesul joaca atunci rolul pe care-l are secatorul pentru o planta. Ne canalizeaza seva interioara, desprinde si elibereaza componentele cele mai pure ale naturii noastre, facându-ne sa ne ridicam iarasi, mai puri si mai drepti. Caderea, fie ea si morala, se preschimba în reusita… In fata unui sfânt Augustin, sau a Mariei Magdalena, sau a sfintei Lidwine, nimeni nu are vreo ezitare gândind:  Felix dolor sau  felix culpa. » (2)

    Cât despre întelepciunea benedictina asa cum o sintetizeaza, pentru mine extrem de frapant si de fecund, parintele Bernard Ducruet, aceasta ne asigura – lucrul cel mai important – ca exista o pace dincolo de încercari, si ca aceasta este legata de Cruce si de Mântuire. (De unde  speranta crestinului, care nu este aceea ca nu va avea de trecut prin încercari, ci aceea ca, strabatându-le, va fi ajutat de Dumnezeu, care-i va da puterea si rabdarea de care are nevoie.)

   « Tot ce este omenesc trebuie sa fie purificat, odata si odata, prin Crucea lui Hristos, pentru a-si regasi, la Înviere, adevarata dimensiune menita de Dumnezeu la începuturi. In zadar ne straduim sa aducem pacea într-o obste, într-o zi, ori alta, pacatul, greseala, prostia vor anuma toate silintele noastre de a face pace prin orânduirea relatiilor cu lucrurile, cu oamenii, cu Dumnezeu. » (3)

   Este o realitate de ordin experimental: relatia perfect ordonata, perfect pasnica, cu semenii, este ceva cu neputinta de obtinut, atunci când trairile tale sunt axate exclusiv pe planul omenesc al sensibilitatii. Cine n-a simtit cât e de imposibil sa-ti iubesti inamicul, atunci când el se afla lânga tine, în faptura cuiva care te înghesuie, te sufoca, te ameninta si te exaspereaza ? Cine n-a avut de înfruntat cerinte sociale parând absurde, atitudini intolerabile din partea celor din jur, ori n-a trecut prin încercari colective ? Cine n-a fost confruntat cu absurdul unei morti precoce, al unei decizii nedrepte, cu  durerea adusa de frecusul  zilnic cu cei apropiati?

    « Nu poti ramâne credincios Evangheliei daca nu te-ai confruntat cu taina aceasta a pacii imposibile », ne spune ceva mai departe minunatul, dragul de Dom Bernard. O pace durabila nu e cu putinta pe acest pamânt, din pricina lantului mereu prelungit de consecinte ale pacatului stramosesc, prin care suntem cu toti facuti solidari cu raul lumii. Si atunci, ce ne ramâne de facut?

    Ce ne ofera crestinismul, îmi arata acelasi mic tratat, este « Întelepciunea Crucii ». Ale carei puncte de reper – de studiat cu grija! – sunt:

   – sa evitam falsele suferinte, acelea care provin din agravarile pe care imaginatia si sensibilitatea noastra le aduc încercarii;  

–  sa nu refuzam sa strabatem încercarea, în tot adevarul ei gol-golut ( Ceea ce este, este. Inutil sa te prefaci ca nu s-a întâmplat nimic, inutil sa te revolti, inutil sa fugi de realitate, evadând în vis, în activism, în tot ce te poate face sa uiti);

 – sa ne lasam, cu încredere filiala, pe mâna lui Dumnezeu, meditând cât mai des asupra sensului Patimilor lui Hristos. Murind, cu El, în fiecare zi, egoismului si egocentrismului nostru.

    «In clipa când Îi oferim crucile noastre, desprinzându-ne de ele, atunci când luam asupra-ne Crucea Lui, abia atunci ajungem sa descoperim în ce masura ne poarta ea, pentru ca aduce viata  , si e scaldata în slava dumnezeiasca, în vreme ce crucile noastre ne strivesc. » (4)

   Micul si pretiosul tratat al parintelui B.Ducruet  se sfârseste prin reluarea a doua documente omenesti reprezentând ceea ce se numeste un « testament spiritual »; un text al patriarhului Athenagoras, si o scriere gasita, scrijelita, pe un perete din lagarul de la Auschwitz. Dintr-o anticamera a acestui loc halucinant în care s-au pulverizat într-o clipa atâtea  sute de mii de vieti   omenesti, lagarul olandez Westerbork, mai vine catre noi înca un glas, întru totul comparabil. Glasul unei tinere femei sensibile si inteligente, cu talent pentru scris, care ar fi putut fi o mare scriitoare a secolului 20.

   Desprind, dintr-o carte publicata recent în traducere franceza, câteva  frânturi din exceptionalul document uman care sunt « Jurnalul » si « Scrisorile de la Westerbork » ale lui Etty Hillesum (1914-1943).

  Incep cu o scena, luata la întâmplare, din viata   acelui lagar de tranzit, aflat în pustiul landei olandeze Drenthe; pe unde au trecut, rând pe rând, în anii 40, sutele de mii de evrei olandezi sortiti exterminarii de catre ocupantul german care si-a atins obiectivul propus: nimicirea a optzeci la suta dintre evrei, printre acestia aflându-se si doua mii de crestini, dintre care unii erau de ani de zile vietuitori în mânastiri.

   « În clipa asta, sunt în fata unei mese de lemn aflate într-una din baracile cele mari; am în fata trei rânduri de priciuri, si alte trei în spate. Baraca seamana cu o ulita din orient, plina de pitoresc, si înabusitoare. Oamenii trec cu pasi mici prin locurile înguste dintre sirurile de paturi. O batrânica ne întreaba: « Îmi puteti spune unde locuieste Cutare? » – « La numarul cutare », raspunde Mechanicus, care sta si scrie lânga mine, purtând pe cap, ca sa-l fereasca de muste, o palarie turtita de vagabond. Fiecare pat are un numar, aceasta îti este « locuinta ». Da, o adevarata straduta orientala; însa, privind pe geam, vad nori olandezi cenusii, încarcati de ploaie, culturi de cartofi si, mai încolo, chiar doi copaci olandezi. In fata mea este asezat tatal lui Jo Spier, om de saptezeci de ani care nu cunoaste bâtrânetea; deseneaza baraci brune si rosii într-un carnet de schite. Lânga el, un barbat sopteste rugaciuni aplecat peste o carte cu litere ebraice. Vântul intra în baraca, e frig – sunt mai multe geamuri sparte – si în acelasi timp aerul lipseste, si miroase urât. Cu agilitatea unei maimute, Mechanicus s-a cocotat la etajul trei al priciului, si a revenit de acolo agitând cu un aer victorios o cutie de supa de mazare. S-a facut un locsor pe soba din spalatorie. E ora 12 si jumatate, ramân ca inivitata a locuitorilor ulitei orientale ratacite în landa de la Drenthe; peste putin timp, voi gusta din supa de mazare. Viata   e frumoasa – chiar asa! » (5)

   Cheia gustului pentru viata si a bucuriei de a trai, dincolo de mizerie, si de iminenta tragediei, libertatea sufleteasca si pacea care te izbesc ca un ciocan atunci când o citesti pe Etty Hillesum, este (as zice simplificând) un simt al spatiului interior, care-i vine dintr-o spiritualitate pe cât de elevata, pe atât de putin ancorata într-o religie foarte precisa. O spiritualitate din care nu lipsesc Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, dar nici Evangheliile, nici sfântul Augustin, nici autorul ei de capatâi, Rilke.

   « Astazi, inima mea a cunoscut mai multe morti si mai multe învieri. Din clipa în clipa, ma despart si ma detasez de tot ce e exterior. Rup orice ancora care ma retine, urc la bordul corabiei tot ce mi se pare necesar pentru calatorie. Sunt asezata pe malul unui canal linistit, picioarele-mi atârna dincolo de zidul de piatra, si ma întreb daca, într-o zi, inima nu-mi va fi prea grea si prea ostenita ca sa continuie sa zboare în voie cu libertatea unei pasari. » (6)

   « În Domnul am nadajduit. Cum veti zice sufletului meu: « Muta-te în munti, ca o pasare? » (Psalmul 10).

    « Oare va spune cineva în mormânt mila Ta si adevarul Tau în locul pierzarii? Oare se vor cunoaste întru întuneric minunile tale si dreptatea ta pe pamânt uitat? » se întreaba autorul Psalmului 87. Cu Etty Hillesum, raspunsul este: DA. « Din adâncuri Te-am chemat, Doamne. Si Tu m-ai auzit. »

(1) Frère Roger Schütz de Taizé, « En tout la paix du coeur », Plon, 1995, p.101

(2) Pierre Teilhard de Chardin, « Sur la souffrance », Seuil, 1974, p. 78-79.

(3) Bernard Ducruet, « La paix du coeur », Pneumathèque, 1995, p. 29.

(4) Ibidem, p. 37.

(5) Etty Hillesum, « Une vie bouleversée. Suivi de Lettres de Westerbork ». Seuil, 1995, p.306-307.

(6) Ibidem. p. 249.