O floricica de-a sfântului Francisc

„Mi-ai face o mare bucurie dacă te-ai duce să împrumuţi discret o chitară; îmi vei compune melodii frumoase; mi-ar mai alina durerile” , a cerut Francisc. Însă fratele i-a răspuns: „Cum să fac una ca asta, părinte, aş muri de ruşine dacă oamenii s-ar gândi că mă las ispitit din nou de cele lumeşti”. „Ei bine, să nu mai vorbim despre asta”, a răspuns Francisc.

În noaptea următoare, pe când Francisc veghea, gândindu-se la Dumnezeu, a auzit o muzică minunată, un sunet pur de chitară ce depăna melodii fermecate. Era cea mai frumoasă muzică pe care o auzise vreodată. Nu se vedea nimeni primprejur, dar se putea ghici după sunet că instrumentistul se apropia şi se îndepărta. Era o asemenea bucurie să-l asculţi, o asemenea încântare, că lui Francisc i se păru că aripi nevăzute l-au luat pe sus, ridicându-l până la ceruri. A doua zi de dimineaţă, i-a povestit fratelui care stătea cu el ce se petrecuse în timpul nopţii, adă[1]ugând: „Lipsit de muzică omenească, am auzit una şi mai frumoasă » .

Muzica aceasta fără chip şi fără cuvinte, ce răsună nespus de limpede în liniştea nocturnă, e cântarea unei Prezenţe pe care e bine să nu încerci să o defineşti. A-i da un nume i-ar distruge farmecul. Căci ade[1]văratul nume îi este Încântare…

Din cartea lui Eloi Leclerc, franciscan, „Chemin de contemplation”