Să piară vreunul dintr-aceştia mici…?

Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe cea rătăcită?

Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Asa sta scris în sfânta evanghelie dupa Matei, la cap. 18.

Dar cine sa fie „cei mici” pe care am fi ispititi sa-i dispretuim, în vreme ce Domnul ne cere macar sa întelegem ca are El grija de ei…?

As zice, citind povestea cu oaia ratacita, ca e vorba, printre altii, de pagâni, eretici, „eterodocsi”, si tot soiul de prapaditi.

De cei din „alta stâna”.

Altfel spus, de milioane de persoane, cu batrâni, copii, barbati si neveste, care nu au primit sfântul botez si nu au habar de iudaism, crestinism, ortodoxie. catolicism, etc.  Prin simplul fapt ca s-au nascut în alte zari, unele mai priincioase, altele, dimpotriva.

Rataciti, din punctul nostru de vedere. „Mici” si în pericol, din punctul de vedere al Tatalui, asa cum ni-l arata Isus.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Un comentariu al sf Bernard, pe care-l copiez mai jos, pune nste puncte pe „i”.

De ce a venit Dumnezeu, coborând (pogorându-se, daca vreti) din înaltul cerului ?

Ne-o spune El însusi. A venit în graba, strabatând muntii, ca sa caute oaia ratacita.

Cine sa fie ea ? Oare nu eu, si domniile voastre?

Commentaire du jour : Saint Bernard (1091-1153), moine cistercien et docteur de l’Église
Sermon 1 pour l’Avent.
« Votre Père qui est aux cieux ne veut pas qu’un seul de ces petits soit perdu »

« Voici que le nom du Seigneur vient de loin » dit le prophète (Is 30,27). Qui pourrait en douter ? Il fallait à l’origine quelque chose de grand pour que la majesté de Dieu daigne descendre de si loin en un séjour si indigne d’elle. Oui, effectivement, il y avait là quelque chose de grand : sa grande miséricorde, son immense compassion, sa charité abondante. En effet, dans quel but croyons-nous que le Christ est venu ? Nous le trouverons sans peine puisque ses propres paroles et ses propres œuvres nous dévoilent clairement la raison de sa venue. Il est venu en toute hâte des montagnes pour chercher la centième brebis égarée. 

Il est venu à cause de nous pour que les miséricordes du Seigneur apparaissent avec plus d’évidence, ainsi que ses merveilles à l’égard des enfants des hommes (Ps 106,8). Admirable condescendance de Dieu qui nous cherche, et grande dignité de l’homme ainsi recherché ! Si celui-ci veut s’en glorifier, il peut le faire sans folie, non que de lui-même il puisse être quelque chose, mais parce que celui qui l’a créé l’a fait si grand. En effet, toutes les richesses, toute la gloire de ce monde et tout ce qu’on peut y désirer, tout cela est peu de chose et même n’est rien en comparaison de cette gloire-là. « Qu’est-ce donc que l’homme, Seigneur, pour en faire si grand cas, pour fixer sur lui ton attention ? » (Jb 7,17)

 

 

Anunțuri

Discerner les signes des temps

Un grand thème du Concile Vatican II

„Il arrive souvent que dans l’exercice quotidien de notre ministère apostolique nos oreilles soient offensées en apprenant ce que disent certains qui, bien qu’enflammés de zèle religieux, manquent de justesse de jugement et de pondération dans leur façon de voir les choses. Dans la situation actuelle de la société, ils ne voient que ruines et calamités ; ils ont coutume de dire que notre époque a profondément empiré par rapport aux siècles passés ; ils se conduisent comme si l’histoire, qui est maîtresse de vie, n’avait rien à leur apprendre et comme si du temps des Conciles d’autrefois tout était parfait en ce qui concerne la doctrine chrétienne, les mœurs et la juste liberté de l’Église. 

Il nous semble nécessaire de dire notre complet désaccord avec ces prophètes de malheur, qui annoncent toujours des catastrophes, comme si le monde était près de sa fin. 

Dans le cours actuel des événements, alors que la société humaine semble à un tournant, il vaut mieux reconnaître les desseins mystérieux de la Providence divine qui, à travers la succession des temps et les travaux des hommes, la plupart du temps contre toute attente, atteignent leur fin et disposent tout avec sagesse pour le bien de l’Église, même les événements contraires.”

Saint Jean XXIII (1881-1963), pape 
Discours à l’ouverture du Concile Vatican II, 11/10/19

Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Rugaciunea, iar…

De citit amanunte în

http://www.ortho-logia.com/Romanian/rugaciunea_inimii.htm

Retin doar o bucata:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul.”

Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

„Doamne…” înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

„Iisuse… ” înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

„Hristoase…” înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

„Fiul lui Dumnezeu…” înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

„ai mila de mine…” înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

„pacatosul…” este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.

….

Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune „Doamne Iisuse ai mila de mine”, sau „Ai mila de mine, pacatosul.” Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil

Sf. Ignatiu din Antiohia

Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.

Sf. Grigore Sinaitul

Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.

Printesa Ileana a României

Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.

Filoteus Sinaitul

Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.

Henri Nouwen

Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.

Sf. Teofan Zavorâtul

Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine.” Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.

Gabriela Winckler

În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.

Episcopul Iustin

Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.

Sf. Hesychius

Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.

Sf. Grigore de Nissa

Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.

Din „Pelerinul Rus”

Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.

 

 

Catolicitate, sobornicie, universalitate

Apariţia în limba română a renumitei lucrări Catolicismul, de Henri de Lubac, reprezintă un eveniment care trebuie salutat de toţi cei preocupaţi de teologie.

Chiar dacă titlul poate lăsa locul unei greşite interpretări a conţinutului cărţii, Catolicismul nu este, de fapt, un tratat special despre Biserica Romano-Catolică, ci, după cum declara autorul însuşi în 1978, în prefaţa la ediţia în italiană, o lucrare în care s-a încercat prezentarea „dimensiunii universale, sau, mai exact, catolice a creştinismului”.

Trebuie spus, totuşi, că substantivul catolicism a fost un termen la modă în teologia occidentală, începând cu secolul al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, una din cele mai cunoscute lucrări care apar în această epocă fiind cartea lui Karl Adam, Das Wesen des Katholizismus (1927), tradusă în engleză ca The Spirit of Catholicism (1929), iar în franceză sub titlul: Le vrai visage du Catholicisme (1931).

Astăzi, însă, termenul este din ce în ce mai puţin folosit, vorbindu-se mai mult despre o catolicitate care depăşeşte limitele confesionale ale catolicismului. Din acest motiv, vom insista, într-o primă etapă şi foarte pe scurt, pe înţelegerea catolicităţii, prezentând mai apoi câteva trăsături generale ale lucrării teologului francez.

Atât substantivul catolicism, cât şi catolicitate provin din adjectivul grec katholikos (catolic), care a dat în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan expresia Katholikèn Ekklesían. Cu toate acestea, în traducerea ortodoxă în limba română, cel de-al treilea atribut al Bisericii din Crez nu a fost redat cu termenul de catolic(ă), cum ar fi fost normal pentru o Biserică de limbă latină, ci cu sobornicesc(ă), adjectiv care provine din limba slavonă, de lasobornaya, care traduce cuvântul grecesc katholikèn în versiunea slavonă a Crezului[1]. Aceasta, probabil, atât ca urmare a influenţei limbii slavone în vocabularul de cult al Bisericii Ortodoxe Române, cât şi puternicei încărcături confesionale a termenului catolic.

Cât priveşte sensurile pe care le poate îmbrăca noţiunea de catolicitate, interpretarea ortodoxă accentuează în mod special ideea de plenitudine sau întregime, afirmând, pe de o parte, autenticitatea, ortodoxia, fidelitatea faţă de Adevărul plenar, Isus Cristos, iar pe de altă parte, unitatea sau comuniunea la care suntem chemaţi în Duhul Sfânt.

Sprijinindu-se pe o abordare ignaţiană a catolicităţii, după care „acolo unde este Isus Cristos, acolo este şi Biserica catolică” (Ignațiu de Antiohia, †107, Epistola către Smirneni, 8,2), criteriul acestei catolicităţi este dat de prezenţa deplină a lui Cristos şi a Duhului în întreaga Biserică, în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia păstrării comuniunii cu restul Trupului. Pentru teologul G. Florovsky, de exemplu, Biserica este catolică „în toate elementele sale, în toate actele sale, în toate momentele vieţii ei. Întreaga sa structură, urzeala vie a trupului său este catolică. Fiecare membru al Bisericii este şi trebuie să fie catolic…”[2].

Urmând această perspectivă, unii teologi ortodocşi disting între catolicitatea ca plenitudine interioară şiuniversalitatea creştină înţeleasă ca ecumenicitate, cea din urmă nefiind, pentru ei, decât o consecinţă a plenitudinii interne, o calitate sau o manifestare exterioară a acesteia. Este adevărat că plenitudinea sau catolicitatea nu este condiţionată de universalitate, adevărul nu este condiţionat de număr, acest lucru fiind subliniat, de altfel, şi de Henri de Lubac în Catolicism. Biserica nu este catolică pentru că e „răspândită pe toată suprafaţa pământului şi cuprinde un mare număr de credincioşi. Ea era deja catolică în dimineaţa Cincizecimii, atunci când toţi membrii ei se găseau într-o mică sală, ea era în timpul când valurile ariene păreau c-o acoperă, ea va fi şi mâine, chiar dacă apostaziile masive o vor face să-şi piardă aproape toţi credincioşii. Esenţialmente, catolicitatea nu este o chestiune de geografie, nici de cifre. Deşi trebuie să se răspândească în spaţiu şi să se arate tuturor, ea nu este, totuşi, de natură materială, ci spirituală. Ca şi sfinţenia, ea este, în primul rând, ceva intrinsec Bisericii” (p. 51).

Totuşi, chiar dacă universalitatea este condiţionată de catolicitate, chiar dacă aspectul intern-calitativ îl determină pe cel extern-cantitativ, şi nu invers, este evident că ele sunt într-o strânsă unitate. Fiecare se împărtăşeşte de tot sau primeşte totul numai în cadrul întregului, adică în comuniune. Plenitudinea sau întregimea nu se pot realiza în izolare, ci în unitate. De fapt, orice gândire catolică trebuie să ţină cont de unitatea şi diversitatea comuniunii Persoanelor treimice, Biserica fiind icoană a armoniei trinitare. Numai astfel înţeleasă, catolicitatea poate deveni expresia întregii vieţi sau trăiri a Bisericii, o unitate realizată în comuniune, o unitate într-o diversitate complementară, „plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (Ef 1,23).

Revenind acum la cartea lui Henri de Lubac, trebuie spus că, împotriva celor ce se inspirau dintr-o concepţie exterioară şi temporală a mântuirii şi a Bisericii, acesta opune o viziune catolică a umanităţii şi a existenţei, a credinţei şi a dogmei creştine: „Să vezi în catolicism o religie printre altele… înseamnă să te înşeli asupra esenţei sale… Catolicismul este Religia. Este forma pe care trebuie s-o îmbrace umanitatea pentru a fi în sfârşit ea însăşi” (p. 331).

Chiar dacă scopul declarat al autorului este de a evidenţia în lucrare „câteva idei… atât de simple încât nu ne trece întotdeauna prin minte să le remarcăm; de asemenea, atât de fundamentale încât riscăm să nu avem niciodată ocazia să reflectăm la ele” (p. 14), cele trei secţiuni principale ale cărţii par a fi concepute din această perspectivă catolică. Prima parte dezvoltă caracterul social al creştinismului, accentuând, în special, ideea de unitate; a doua parte expune dimensiunea sa istorică, promovând o gândire teologică a istoriei; iar a treia, care le integrează pe cele anterioare, aprofundează caracterul interior al creştinismului.

De altfel, primele încercări de conturare a planului lucrării îl constituie câteva conferinţe ţinute unor tineri de origine asiatică care studiau la Lyon la începutul anilor 1930, şi cărora părintele de Lubac încercase să le explice noţiunea teologică a realităţii şi universalităţii catolice a creştinismului. Lucrarea nu este, prin urmare, numai un tratat de ecleziologie, chiar dacă vorbeşte mult despre Biserică. Ea abordează şi teme de religie comparată, şi problema naturalului şi a supranaturalului, a articulării dintre Duh şi istorie, a tainei persoanei umane în comuniune etc., ceea ce l-a făcut pe prietenul său, Hans Urs von Balthasar, să afirme că este o adevărată carte-program, diferitele capitole ale ei dezvoltându-se mai apoi în principalele opere ale teologului francez[3].

Conţinutul construcţiei lubaciene vizează, aşadar, prezentarea unităţii şi universalităţii, coerenţei şi dinamismului, amplorii şi profunzimii creştinismului. Metoda aleasă de Henri de Lubac pentru a atinge acest scop are ca punct de plecare dorinţa de a proceda „în maniera cea mai impersonală, inspirându-se în special din tezaurul foarte puţin valorificat al sfinţilor părinţi ai Bisericii” (p. 15). Aceştia din urmă îi devin prietenii săi cei mai intimi. Îi cunoaşte, se înconjoară de spiritul gândirii lor, adică îi interpretează fecundant, lucrând neobosit la curăţarea albiei pentru ca marele fluviu al Tradiţiei să ajungă până la noi, cei de astăzi[4]. În duhul părinţilor, el duce un dialog constructiv cu ştiinţele umane, cu istoria, filosofia sau cu diferite sisteme de gândire religioasă, autorii moderni fiind şi ei extrem de solicitaţi în lucrarea de reîmprospătare şi revigorare a teologiei vii a Bisericii. Corespondenţa sa cu Maurice Blondel este revelatoare în acest sens. Dotat cu o inteligenţă deosebită, Henri de Lubac reuşeşte să prezinte toată această abundenţă de citate din marea Tradiţie astfel încât, departe de a îngreuna lectura, ea constituie însuşi resortul intim şi forţa operei sale.

De aceea, Catolicismul, lucrare fundamentală a teologului francez, poate constitui o lectură foarte folositoare pentru toţi cei ce vor să aprofundeze frumuseţea şi amploarea catolică a creştinismului în viziune lubaciană.

Sorin-Constantin ŞELARU

Henri de Lubac, Catolicism. Aspectele sociale ale dogmei, Iași 2016, 14×20, 532 p., ISBN 978-606-578-255-6, 30 lei.

1] Plecând de la adjectivul sobornaya, Al. Khomiakov (†1860) a creat cuvântul sobornost′. În limba rusă, substantivul sobor, din aceeaşi rădăcină cu verbul sobirat  = „a aduna”, poate fi înţeles şi în sensul de biserică, adunare, sinod sau conciliu. De aici şi distincţia făcută de unii teologi ortodocşi între catolicitate şi sobornicitate, prin sublinierea aspectului conciliar pe care-l poate îmbrăca conceptul de sobornicitate. Cu toate acestea, mulţi le consideră ca având o echivalenţă de sens.

 

[2] G. FLOROVSKY, „Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de l’Eglise”, în vol. colectiv La sainte Eglise universelle, Cahiers Théologiques de l’Actualité Protestante, hors série nr. 4, Neuchâtel, 1948, p. 27.

[3] Vezi H.Urs von BALTHASAR, „Une oeuvre organique”, în vol. colectiv Le cardinal Henri de Lubac. L’homme et son oeuvre, Paris-Namur, 1983, p. 67.

[4] Vezi H. de LUBAC, Paradoxes, suivi de Nouveaux Paradoxes, Paris, Seuil, 1959, p. 13-14.

 

Cf. http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/730/Catolicism-aspectele-sociale-ale-dogmei.aspx

Mythbusters

By Don Francisco

http://www.donfrancisco.com/christians-and-nonchristians
For years we have had this collection of short articles posted on line and we slowly add to them as new topics come up.  We don’t claim to have all the answers, but we’re sharing how we see things.  As we all share, our perspectives are widened, and it becomes easier to lay aside fear and dead religion and to choose instead pathways of freedom, boldness, and love.  We hope you enjoy the mythbusters.

Myth #8 – Christians should not hang out with non-Christians

This myth comes from the false belief that being with people who are different will lower the spirituality of a believer. However, nothing lowers true spirituality more than a separatist attitude.

True spirituality is a loving, serving attitude towards God and people, a thankful and joyful countenence, and wonder and respect for all life. It’s as simple as that. Some people think that spirituality means having a prune face and being angry at sinners. Jesus was only angry at prunefaced religious people. They misrepresented the heart of God. 

When the Bible says, „love not the world”, it means we should not be driven by desires for fame and riches. But that is completely different than deciding not to love people. When Jesus said that the harvest is ready, but the workers are few, He didn’t mean there are not enough pastors. He meant that there are not enough people who love the way God does. Nothing spins a life around faster than knowing God loves us just as we are.  Most Christians don’t even know this simple fact – and that’s why many feel they have to lock themselves in closets so they can try to be more holy. 

The religious leaders of Jesus day did not hang out with other people, but Jesus did!  In fact He hung out with people who the religious leaders considered to be untouchable. He saw right through the outside and into the heart.  Jesus did not like to hang out with the high up religious leaders, but He hung out with everybody else. 

Nothing affects the world more positively than people who know they are loved by God. They make everyone around them feel special. They literally carry the love and healing of God around with them. They are not overcome by fear, but they are outgoing.  Jesus said we should let our light shine. And that means loving  others with no awareness of our differences.