Cuvântul Domnului? Depinde

Un punct de vedere esential, luminos, la obiect, si mai ales… contemporan. Am dat de el gratie WordPress, multumesc pentru acest text si pentru excelenta traducere autorului https://antonivanov.blog.

„A face răul în numele lui Dumnezeu, deformând Cuvântul său

parola-dio-294x154„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi

„Cuvântul Domnului? Depinde!

„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu. Într-adevăr, motivul pentru care au fost permise, au fost justificate și chiar au fost poruncite tot felul de crime în numele lui Dumnezeu, este pentru că „așa e scris”, și astfel sfintele scripturi se transformă din izvoare de viață în instrumente de suferință și de moarte.

Dar nu este suficient să curățăm scripturile de elementele arhaice tribale, de superstiții, de tabu-uri, de atavica ură etnică, ci este necesar și faptul ca ceea ce a fost scris să fie în mod corect și în mod continuu interpretat. Altfel, o înțelegere numai literală a scripturii, în loc să comunice viață, poate cauza moarte, după cum foarte bine și-a dat seama apostolul Paul („Litera ucide”, 2 Corinteni 3,6).

Așa cum „cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan 4,8), la fel și tot ceea ce nu este spre binele omului nu provine de la Dumnezeu, chiar dacă este scris că e așa și lui Dumnezeu îi este atribuit acel lucru. Desigur, pentru a face acest pas este nevoie de mult curaj, iar Isus a avut acest curaj, plătindu-l cu propria viață. Cristos a avut temeritatea să declare că nu tot ceea ce este scris în textele sacre provine de la Dumnezeu. De aceea nu a ales o carte, oricât de sacră ar fi ea, drept cod de comportament pentru credincioși, ci binele omului.

Pentru Isus nu este de ajuns ca un text să fie considerat sacru, este necesar și ca omul să fie considerat sacru. Criteriul a ceea ce este bine și a ceea ce este rău, a ceea ce este permis sau nepermis, nu se bazează pentru Isus pe respectarea și îndeplinirea sau pe nerespectarea și neîndeplinirea a ceea ce e scris în Carte, ci pe practicarea iubirii. De aceea Isus a relativizat importanța Legii divine, atribuindu-i lui Moise, și nu lui Dumnezeu, unele părți ale ei: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă repudiați soțiile; la început însă nu a fost așa» (Matei 19,8). Potrivit tradiției religioase, fiecare cuvânt în parte din Lege (Torah) provenea de la Dumnezeu însuși. Moise avusese simplul rol de executor al voinței lui Dumnezeu, și era inadmisibil să afirmi că unele părți din Lege proveneau de la Moise și nu de la Domnul („Cine asigură că Torah-ul nu provine din cer, cel puțin în acel text (în Lege), și că nu Dumnezeu a spus ceea ce e scris în ea…, v-a fi nimicit în această lume și în lumea viitoare”, Sanhedrin B. 99). Polemica sau ciocnirea cea mai răsunătoare dintre Isus și Cartea Legii a fost cu privire la tema, foarte importantă pentru Iudei, a regulilor de puritate rituală, care erau considerate că provin direct de la Dumnezeu.

În Cartea Leviticului, considerată Cuvântul lui Dumnezeu, sunt enumerate animalele care pot fi mâncate, pentru că sunt considerate animale pure, și acelea cu care este interzis să te hrănești, pentru cu sunt impure (Levitic 11). Pentru Isus, puritatea sau impuritatea individului nu constă în ceea ce individul mănâncă sau nu mănâncă, ci în comportamentul individului față de alții: «Nu înțelegeți că tot ceea ce intră în om din exterior nu poate să-l facă impur, pentru că nu-i intră în inimă, ci în stomac și apoi ajunge în latrină? … Ceea ce iese din om este ceea îl face pe om impur» (Marcu 7, 18-20), dezmințind, de facto, Cartea Leviticului («Astfel, declara pure toatealimentele» (Marcu 7, 19). Așadar, textele sacre se revelează în semnificația lor cea mai adevărată și mai profundă numai dacă sunt citite din optica Duhului care le-a inspirat, adică din optica iubirii necondiționate a Creatorului față de creaturile sale. De acea Cuvântul lui Dumnezeu li se dezvăluie numai acelora care pun binele față de alții pe primul loc în propria existență. Când acest lucru nu se petrece, individul riscă să-l dezonoreze pe semenul său pentru a-l onora pe Dumnezeu (Marcu 7, 10-12) și, ca să fie fidel față de textul sacru, riscă să-l trădeze pe omul care trăiește.

Sacramentele și cupiditatea

Nu am nici aur, nici argint, dar ceea ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te și mergi!” (Faptele Apostolilor 3,6). Așa i-a spus Petru ologului de lângă poarta templului din Ierusalim, iar bolnavul a început nu doar să meargă, ci de-a dreptul să sară, lăudându-l pe Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3,8). Petru, fidel față de învățătura Învățătorului său de a nu acumula comori pe pământ(Matei 6,19), a comunicat viață celui ce simțea că viața îi lipsește. Apoi succesorii lui Petru au abandonat progresiv învățătura lui Isus, trădându-l în mod nerușinat, iar Biserica a ajuns nu doar să nu reușească să le redea puterea de a merge celor ce erau împiedicați, ci, supraîncărcată cu aur și argint, a devenit un obstacol pentru cei care voiau să înainteze cu pas sprinten pe drumul evangheliei.

Într-adevăr, deja din primele secole, nepăsători față de mustrările severe ale lui Isus cu privire la ispita bogăției (Luca 6,24), papii, și împreună cu ei întreaga ierarhie, au făcut tragica lor alegere. Isus a avertizat: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Luca 16,13). La auzul acestor cuvinte atât de clare, „fariseii, care erau atașați de bani, își băteau joc de el” (Luca 16,14). Dar Biserica nu doar a ignorat cuvintele lui Isus, ci a făcut contrariul și, fără să ezite, a ales mamona, banul, interesul, conveniența, iar pentru a se îmbogăți a folosit orice mijloc, începând de la minciună. Într-adevăr, Biserica ierarhică a construit, fără niciun scrupul, un document fals care a avut repercusiuni grave asupra întregii creștinătăți.

Prin „Donația lui Constantin”, Biserica a afirmat că împăratul îi dăruise Papei Silvestru (+ 335) toate proprietățile imperiului. Iar Biserica, prinsă de lăcomia bogăției, s-a îndepărtat tot mai mult de evanghelie: chemată să-i slujească pe cei săraci, i-a pus pe cei săraci să o slujească. Nepăsătoare față de Isus care a spus că nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească (Matei 24,28), Biserica s-a transformat într-o structură a puterii: papa se considera pe sine însuși un împărat sau rege (papa-rege), și, bineînțeles, cardinalii erau prinți, episcopii erau conți, iar pentru sărmanii preoți era oricum o importantă promovare socială și economică să ajungă parohi.

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriană din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» la Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da pretiNostra Signora degli ereticiCome leggere il Vangelo (e non perdere la fede)Parabole come pietreLa follia di DioVersetti pericolosiChi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 19.06.2016

Sursa: ilLibraio.it

Preluat din excelentul blog https://antonivanov.blog/2018/01/26/a-face-raul-in-numele-lui-dumnezeu-deformand-cuvantul-sau/

Anunțuri

Saint François de Sales

Du pape Benoît XVI, 2011

Chers frères et sœurs,

«Dieu est le Dieu du cœur humain» (Traité de l’Amour de Dieu, I, XV): dans ces paroles apparemment simples, nous percevons l’empreinte de la spiritualité d’un grand maître, dont je voudrais vous parler aujourd’hui, saint François de Sale, évêque et docteur de l’Eglise. Né en 1567 dans une région frontalière de France, il était le fils du Seigneur de Boisy, antique et noble famille de Savoie. Ayant vécu à cheval entre deux siècles, le XVIe et le XVIIe, il rassemblait en lui le meilleur des enseignements et des conquêtes culturelles du siècle qui s’achevait, réconciliant l’héritage de l’humanisme et la tension vers l’absolu propre aux courants mystiques. Sa formation fut très complète; à Paris, il suivit ses études supérieures, se consacrant également à la théologie, et à l’Université de Padoue celles de droit, suivant le désir de son père, qu’il conclut brillamment par une maîtrise in utroque iure, droit canonique et droit civil. Dans sa jeunesse équilibrée, réfléchissant sur la pensée de saint Augustin et de saint Thomas d’Aquin, il traversa une crise profonde qui le conduisit à s’interroger sur son salut éternel et sur la prédestination de Dieu à son égard, vivant avec souffrance comme un véritable drame spirituel les questions théologiques de son époque. Il priait intensément, mais le doute le tourmenta si fort que pendant plusieurs semaines, il ne réussit presque plus à manger et à dormir. Au comble de l’épreuve, il se rendit dans l’église des dominicains à Paris, ouvrit son cœur et pria ainsi: «Quoi qu’il advienne, Seigneur, toi qui détiens tout entre tes mains, et dont les voies sont justice et vérité; quoi que tu aies établi à mon égard…; toi qui es toujours un juge équitable et un Père miséricordieux, je t’aimerai Seigneur (…) je j’aimerai ici, ô mon Dieu, et j’espérerai toujours en ta miséricorde, et je répéterai toujours tes louanges… O Seigneur Jésus, tu seras toujours mon espérance et mon salut dans la terre des vivants» (I Proc. Canon., vol. I, art. 4). François, âgé de vingt ans, trouva la paix dans la réalité radicale et libératrice de l’amour de Dieu: l’aimer sans rien attendre en retour et placer sa confiance dans l’amour divin; ne plus demander ce que Dieu fera de moi: moi je l’aime simplement, indépendamment de ce qu’il me donne ou pas. Ainsi, il trouva la paix, et la question de la prédestination — sur laquelle on débattait à cette époque — s’en trouva résolue, car il ne cherchait pas plus que ce qu’il pouvait avoir de Dieu; il l’aimait simplement, il s’abandonnait à sa bonté. Et cela sera le secret de sa vie, qui transparaîtra dans son œuvre principale: le Traité de l’amour de Dieu.

En vainquant les résistances de son père, François suivit l’appel du Seigneur et, le 18 décembre 1593, fut ordonné prêtre. En 1602, il devint évêque de Genève, à une époque où la ville était un bastion du calvinisme, au point que le siège épiscopal se trouvait «en exil» à Annecy. Pasteur d’un diocèse pauvre et tourmenté, dans un paysage de montagne dont il connaissait aussi bien la dureté que la beauté, il écrivit: «[Dieu] je l’ai rencontré dans toute sa douceur et sa délicatesse dans nos plus hautes et rudes montagnes, où de nombreuses âmes simples l’aimaient et l’adoraient en toute vérité et sincérité; et les chevreuils et les chamois sautillaient ici et là entre les glaciers terrifiants pour chanter ses louanges» (Lettre à la Mère de Chantal, octobre 1606, in Œuvres, éd. Mackey, t. XIII, p. 223). Et toutefois, l’influence de sa vie et de son enseignement sur l’Europe de l’époque et des siècles successifs apparaît immense. C’est un apôtre, un prédicateur, un homme d’action et de prière; engagé dans la réalisation des idéaux du Concile de Trente; participant à la controverse et au dialogue avec les protestants, faisant toujours plus l’expérience, au-delà de la confrontation théologique nécessaire, de l’importance de la relation personnelle et de la charité; chargé de missions diplomatiques au niveau européen, et de fonctions sociales de médiation et de réconciliation. Mais saint François de Sales est surtout un guide des âmes: de sa rencontre avec une jeune femme, madame de Charmoisy, il tirera l’inspiration pour écrire l’un des livres les plus lus à l’époque moderne, l’Introduction à la vie dévote; de sa profonde communion spirituelle avec une personnalité d’exception, sainte Jeanne Françoise de Chantal, naîtra une nouvelle famille religieuse, l’Ordre de la Visitation, caractérisé — comme le voulut le saint — par une consécration totale à Dieu vécue dans la simplicité et l’humilité, en accomplissant extraordinairement bien les choses ordinaires: «… Je veux que mes Filles — écrit-il — n’aient pas d’autre idéal que celui de glorifier [Notre Seigneur] par leur humilité» (Lettre à Mgr de Marquemond, juin 1615). Il meurt en 1622, à cinquante-cinq ans, après une existence marquée par la dureté des temps et par le labeur apostolique.

La vie de saint François de Sales a été une vie relativement brève, mais vécue avec une grande intensité. De la figure de ce saint émane une impression de rare plénitude, démontrée dans la sérénité de sa recherche intellectuelle, mais également dans la richesse de ses sentiments, dans la «douceur» de ses enseignements qui ont eu une grande influence sur la conscience chrétienne. De la parole «humanité», il a incarné les diverses acceptions que, aujourd’hui comme hier, ce terme peut prendre: culture et courtoisie, liberté et tendresse, noblesse et solidarité. Il avait dans son aspect quelque chose de la majesté du paysage dans lequel il a vécu, conservant également sa simplicité et son naturel. Les antiques paroles et les images avec lesquelles il s’exprimait résonnent de manière inattendue, également à l’oreille de l’homme d’aujourd’hui, comme une langue natale et familière.

François de Sales adresse à Philotée, le destinataire imaginaire de son Introduction à la vie dévote (1607) une invitation qui, à l’époque, dut sembler révolutionnaire. Il s’agit de l’invitation à appartenir complètement à Dieu, en vivant en plénitude la présence dans le monde et les devoirs de son propre état. «Mon intention est d’instruire ceux qui vivent en villes, en ménages, en la cour […]» (Préface de l’Introduction à la vie dévote). Le document par lequel le Pape Pie ix, plus de deux siècles après, le proclamera docteur de l’Eglise insistera sur cet élargissement de l’appel à la perfection, à la sainteté. Il y est écrit: «[la véritable piété] a pénétré jusqu’au trône des rois, dans la tente des chefs des armées, dans le prétoire des juges, dans les bureaux, dans les boutiques et même dans les cabanes de pasteurs […]» (Bref Dives in misericordia, 16 novembre 1877). C’est ainsi que naissait cet appel aux laïcs, ce soin pour la consécration des choses temporelles et pour la sanctification du quotidien sur lesquels insisteront le Concile Vatican ii et la spiritualité de notre temps. L’idéal d’une humanité réconciliée se manifestait, dans l’harmonie entre action dans le monde et prière, entre condition séculière et recherche de perfection, avec l’aide de la grâce de Dieu qui imprègne l’homme et, sans le détruire, le purifie, en l’élevant aux hauteurs divines. Saint François de Sales offre une leçon plus complexe à Théotime, le chrétien adulte, spirituellement mûr, auquel il adresse quelques années plus tard son Traité de l’amour de Dieu (1616). Cette leçon suppose, au début, une vision précise de l’être humain, une anthropologie: la «raison» de l’homme, ou plutôt l’«âme raisonnable», y est vue comme une architecture harmonieuse, un temple, articulé en plusieurs espaces, autour d’un centre, qu’il appelle, avec les grands mystiques, «cime», «pointe» de l’esprit, ou «fond» de l’âme. C’est le point où la raison, une fois parcourus tous ses degrés, «ferme les yeux» et la connaissance ne fait plus qu’un avec l’amour (cf. livre I, chap. XII). Que l’amour, dans sa dimension théologale, divine, soit la raison d’être de toutes les choses, selon une échelle ascendante qui ne semble pas connaître de fractures et d’abîmes. Saint François de Sales l’a résumé dans une phrase célèbre: «L’homme est la perfection de l’univers; l’esprit est la perfection de l’homme; l’amour, celle de l’esprit; et la charité, celle de l’amour» (ibid., livre X, chap. I).

Dans une saison d’intense floraison mystique, le Traité de l’amour de Dieu est une véritable somme, en même temps qu’une fascinante œuvre littéraire. Sa description de l’itinéraire vers Dieu part de la reconnaissance de l’«inclination naturelle» (ibid., livre I, chap. XVI), inscrite dans le cœur de l’homme bien qu’il soit pécheur, à aimer Dieu par dessus toute chose. Selon le modèle de la Sainte Ecriture, saint François de Sales parle de l’union entre Dieu et l’homme en développant toute une série d’images de relation interpersonnelle. Son Dieu est père et seigneur, époux et ami, il a des caractéristiques maternelles et d’une nourrice, il est le soleil dont même la nuit est une mystérieuse révélation. Un tel Dieu attire l’homme à lui avec les liens de l’amour, c’est-à-dire de la vraie liberté: «Car l’amour n’a point de forçats ni d’esclaves, [mais] réduit toutes choses à son obéissance avec une force si délicieuse, que comme rien n’est si fort que l’amour, aussi rien n’est si aimable que sa force» (ibid., livre I, chap. VI). Nous trouvons dans le traité de notre saint une méditation profonde sur la volonté humaine et la description de son flux, son passage, sa mort, pour vivre (cf. ibid., livre IX, chap. XIII) dans l’abandon total non seulement à la volonté de Dieu, mais à ce qui Lui plaît, à son «bon plaisir» (cf. ibid., livre IX, chap. I). Au sommet de l’union avec Dieu, outre les ravissements de l’extase contemplative, se place ce reflux de charité concrète, qui se fait attentive à tous les besoins des autres et qu’il appelle «l’extase de l’œuvre et de la vie» (ibid., livre VII, chap. VI).

On perçoit bien, en lisant le livre sur l’amour de Dieu et plus encore les si nombreuses lettres de direction et d’amitié spirituelle, quel connaisseur du cœur humain a été saint François de Sales. A sainte Jeanne de Chantal, à qui il écrit: «[…] car voici la règle générale de notre obéissance écrite en grosses lettres: il faut tout faire par amour, et rien par force; il faut plus aimer l’obéissance que craindre la désobéissance. Je vous laisse l’esprit de liberté, non pas celui qui forclos [exclut] l’obéissance, car c’est la liberté de la chair; mais celui qui forclos la contrainte et le scrupule, ou empressement» (Lettre du 14 octobre 1604). Ce n’est pas par hasard qu’à l’origine de nombreux parcours de la pédagogie et de la spiritualité de notre époque nous retrouvons la trace de ce maître, sans lequel n’auraient pas existé saint Jean Bosco ni l’héroïque «petite voie» de sainte Thérèse de Lisieux.

Chers frères et sœurs, à une époque comme la nôtre qui recherche la liberté, parfois par la violence et l’inquiétude, ne doit pas échapper l’actualité de ce grand maître de spiritualité et de paix, qui remet à ses disciples l’«esprit de liberté», la vraie, au sommet d’un enseignement fascinant et complet sur la réalité de l’amour. Saint François de Sales est un témoin exemplaire de l’humanisme chrétien avec son style familier, avec des paraboles qui volent parfois sur les ailes de la poésie, il rappelle que l’homme porte inscrite en lui la nostalgie de Dieu et que ce n’est qu’en Lui que se trouve la vraie joie et sa réalisation la plus totale.

Să piară vreunul dintr-aceştia mici…?

Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe cea rătăcită?

Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Asa sta scris în sfânta evanghelie dupa Matei, la cap. 18.

Dar cine sa fie „cei mici” pe care am fi ispititi sa-i dispretuim, în vreme ce Domnul ne cere macar sa întelegem ca are El grija de ei…?

As zice, citind povestea cu oaia ratacita, ca e vorba, printre altii, de pagâni, eretici, „eterodocsi”, si tot soiul de prapaditi.

De cei din „alta stâna”.

Altfel spus, de milioane de persoane, cu batrâni, copii, barbati si neveste, care nu au primit sfântul botez si nu au habar de iudaism, crestinism, ortodoxie. catolicism, etc.  Prin simplul fapt ca s-au nascut în alte zari, unele mai priincioase, altele, dimpotriva.

Rataciti, din punctul nostru de vedere. „Mici” si în pericol, din punctul de vedere al Tatalui, asa cum ni-l arata Isus.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Un comentariu al sf Bernard, pe care-l copiez mai jos, pune nste puncte pe „i”.

De ce a venit Dumnezeu, coborând (pogorându-se, daca vreti) din înaltul cerului ?

Ne-o spune El însusi. A venit în graba, strabatând muntii, ca sa caute oaia ratacita.

Cine sa fie ea ? Oare nu eu, si domniile voastre?

Commentaire du jour : Saint Bernard (1091-1153), moine cistercien et docteur de l’Église
Sermon 1 pour l’Avent.
« Votre Père qui est aux cieux ne veut pas qu’un seul de ces petits soit perdu »

« Voici que le nom du Seigneur vient de loin » dit le prophète (Is 30,27). Qui pourrait en douter ? Il fallait à l’origine quelque chose de grand pour que la majesté de Dieu daigne descendre de si loin en un séjour si indigne d’elle. Oui, effectivement, il y avait là quelque chose de grand : sa grande miséricorde, son immense compassion, sa charité abondante. En effet, dans quel but croyons-nous que le Christ est venu ? Nous le trouverons sans peine puisque ses propres paroles et ses propres œuvres nous dévoilent clairement la raison de sa venue. Il est venu en toute hâte des montagnes pour chercher la centième brebis égarée. 

Il est venu à cause de nous pour que les miséricordes du Seigneur apparaissent avec plus d’évidence, ainsi que ses merveilles à l’égard des enfants des hommes (Ps 106,8). Admirable condescendance de Dieu qui nous cherche, et grande dignité de l’homme ainsi recherché ! Si celui-ci veut s’en glorifier, il peut le faire sans folie, non que de lui-même il puisse être quelque chose, mais parce que celui qui l’a créé l’a fait si grand. En effet, toutes les richesses, toute la gloire de ce monde et tout ce qu’on peut y désirer, tout cela est peu de chose et même n’est rien en comparaison de cette gloire-là. « Qu’est-ce donc que l’homme, Seigneur, pour en faire si grand cas, pour fixer sur lui ton attention ? » (Jb 7,17)

 

 

Discerner les signes des temps

Un grand thème du Concile Vatican II

„Il arrive souvent que dans l’exercice quotidien de notre ministère apostolique nos oreilles soient offensées en apprenant ce que disent certains qui, bien qu’enflammés de zèle religieux, manquent de justesse de jugement et de pondération dans leur façon de voir les choses. Dans la situation actuelle de la société, ils ne voient que ruines et calamités ; ils ont coutume de dire que notre époque a profondément empiré par rapport aux siècles passés ; ils se conduisent comme si l’histoire, qui est maîtresse de vie, n’avait rien à leur apprendre et comme si du temps des Conciles d’autrefois tout était parfait en ce qui concerne la doctrine chrétienne, les mœurs et la juste liberté de l’Église. 

Il nous semble nécessaire de dire notre complet désaccord avec ces prophètes de malheur, qui annoncent toujours des catastrophes, comme si le monde était près de sa fin. 

Dans le cours actuel des événements, alors que la société humaine semble à un tournant, il vaut mieux reconnaître les desseins mystérieux de la Providence divine qui, à travers la succession des temps et les travaux des hommes, la plupart du temps contre toute attente, atteignent leur fin et disposent tout avec sagesse pour le bien de l’Église, même les événements contraires.”

Saint Jean XXIII (1881-1963), pape 
Discours à l’ouverture du Concile Vatican II, 11/10/19

Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Rugaciunea, iar…

De citit amanunte în

http://www.ortho-logia.com/Romanian/rugaciunea_inimii.htm

Retin doar o bucata:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul.”

Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

„Doamne…” înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

„Iisuse… ” înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

„Hristoase…” înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

„Fiul lui Dumnezeu…” înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

„ai mila de mine…” înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

„pacatosul…” este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.

….

Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune „Doamne Iisuse ai mila de mine”, sau „Ai mila de mine, pacatosul.” Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil

Sf. Ignatiu din Antiohia

Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.

Sf. Grigore Sinaitul

Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.

Printesa Ileana a României

Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.

Filoteus Sinaitul

Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.

Henri Nouwen

Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.

Sf. Teofan Zavorâtul

Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine.” Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.

Gabriela Winckler

În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.

Episcopul Iustin

Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.

Sf. Hesychius

Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.

Sf. Grigore de Nissa

Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.

Din „Pelerinul Rus”

Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.