The Descent of the Holy Spirit in icons

The Icon for the feast of Pentecost is also called the Descent of the Holy Spirit, as it is a depiction of the event described in the Book of Acts (Acts 2:1-4) when the Holy Spirit descended as tongues of fire upon the Apostles gathered together and enabled them to preach in different languages. However, the Feast of Pentecost is not only the commemoration of an historical event, but a celebration of a present reality: the presence of the Holy Spirit in the Church. Likewise, the Icon for Pentecost is much more than the depiction of a past event.

Ss Peter and Paul, Pentecost Icon

The presence of the Apostle Paul in the icon, even though at that time he had not yet converted on the road to Damascus, hints that this icon is more than a purely historical picture. Sometimes, the evangelists Luke and Mark are also shown, despite also not having been present in the upper chamber at Pentecost. The gathering, then, is a representation of the Church. The Apostles are seated in a semi-circle, representing a unity and harmony similar to that found in Icons of the Holy Trinity. As in icons of the Holy Trinity, a semi-circle, rather than a full circle, is used so that we as observers are drawn into the unity.

Descent of the Holy Spirit

The source of their unity is in another semi-circle at the top of the icon, showing the descent of the Holy Spirit. From the blue semi-circle (c.a. mandorlas) a single ray of light for each of those gathered shines down to illumine them. Sometimes the “tongues of fire” described in Acts are shown at the tips of the rays, ready to descend upon the Apostles. Other times, the tongues of fire are shown already within the halos of each of the seated Saints. Some icons of Pentecost show a dove, either within the mandorla at the top of the icon, or even descending upon those gathered in the upper chamber. Given the appearance of the Holy Spirit as a dove during Christ’s Baptism, it is understandable that this physical image of the Spirit is also used in Pentecost icons. However, the Holy Spirit appeared as tongues of flame at Pentecost, and a dove at Christ’s Baptism, being – in reality – neither of these things. Therefore it is inappropriate to depict the Holy Spirit as a dove at Pentecost, or indeed in any icon except those for the Theophany feast.

King Kosmos, Pentecost

At the bottom of the Icon is another semi-circle, showing an old king against a dark background. He is often named as Kosmos and represents the world. He is crowned as a symbol of earthly authority – i.e. he represents all the peoples of the world, rather than the whole of creation. He is sat “in darkness and the shadow of death” (Luke 1:79), and is aged to show the corruptibility of the world. Yet he also holds a blanket containing scrolls representing Apostolic teaching (compare with the scrolls held by the Apostles in the Icon itself and “the meaning of objects held by saints in icons“). Though in darkness, the descent of the Holy Spirit has not only reached the Apostles, but also all corners of the world into which the Apostles will preach the Gospel. The Empty Seat A striking aspect of the Pentecost Icon is the empty space at the centre, between the Apostles Peter and Paul. This central seat is a place of honour, the “Teacher’s Seat” around which the Apostles are gathered. Why is it empty? Because it is the seat Christ should be sitting in, Who has ascended physically into Heaven. Yet Jesus promised many times that though He would leave them physically, He would instead give to them the Holy Spirit as a comforter, advocate, and guide. This promise was first realized at Pentecost, and is still true today. Therefore, the Icon, which is also an Icon of the Church, shows the Apostles gathered in unity, sustained by the power of the Holy Spirit, surrounding Christ Who is invisibly present. The world, Cosmos, is at their feet, ready and waiting to be harvested through the passing on of Christ’s teaching.

Assumption Cathedral, Kem, Russia (17th Century)

Some icons of Pentecost show Mary the Mother of God in the centre, occupying the “Teacher’s Seat”. Surviving icons of this sort are usually western (the above comes from the border between Finland and Russia). Mary was present at Pentecost, though as already mentioned, the icon is not primarily a historical snapshot of the event. The Theotokos’ presence in the centre is not problematic though, as she is the ultimate exemplar of a Christian. With Jesus Christ ascended into Heaven, the Holy Spirit acts within people, and through the Saints Christ is manifested in the world. Mary is therefore shown in the “teacher’s seat” as the best example we have, and the person on earth who most resembled Jesus Christ (both physically, as His mother, and spiritually as His disciple). Nevertheless, the “empty” seat is a more widespread and, I believe, more impressive image of both Pentecost and the Church. The Apostles are seated as equals, with no individual among them taking the central seat of authority. They don’t need to. Their unity as the Body of Christ is sustained through the real “Vicar of Christ”: the Holy Spirit.

+++

Pentecost

Blessed are You, O Christ our God, who made fisherman all-wise, by sending down upon them the Holy Spirit, and through them, drawing all the world into Your net. O Loving One, glory be to You. (Apolytikion for Pentecost)

https://iconreader.wordpress.com/2011/06/14/pentecost-icon-as-an-icon-of-the-church/

De la larma gândurilor la ascultarea Glasului divin

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu:
Eu stăpânesc peste neamuri,
Eu stăpânesc pe pământ.”
Domnul oştirilor este cu noi.
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” (Ps 46, 10-11)

„Iată o metodă de a face cunoştinţă cu Dumnezeu. 

Cu ani în urmă, un prieten mi-a făcut cadou o cărticică cu titlul „Adevărata pace”, scrisă de un autor medieval. Citirea ei a reprezentat o răscruce în viaţa mea. Cuprinde o singură idee: Dumnezeu aşteaptă în adâncurile fiinţei mele pentru a-mi vorbi, şi o face cu condiţia ca eu să las totul la o parte şi să stau tăcut, pentru a-I putea auzi glasul.

Mi s-a părut că nu e mare lucru, şi m-am aşezat, căutând să nu spun nimic. Dar nici nu începusem bine, şi a început un adevărat circ, plin de mii de zgomote, de mii de voci venite din afară sau dinăuntru: nu auzeam decât gălăgie. O parte a glasurilor veneau din mine: erau propriile mele cuvinte de rugăciune. Altele veneau evident de la Ispititor şi din lumea dinafară, plină de zgomot şi de furie. Parcă niciodată nu avusesem atâtea lucruri la care să mă gândesc, şi atâtea lucruri de făcut: eram tras în toate direcţiile, şi nu mă întâmpina decât lipsa păcii.

Unele glasuri păreau vrednice de ascultare, dar Dumnezeu mi-a spus: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”.

După aceasta m-au luat cu asalt, disputându-şi atenţia mea, sumedenie de gânduri despre ziua următoare, cu sarcinile şi grijile ei, cu lucrurile ce trebuiau planificate; dar mi-am adus aminte de ce spune Dumnezeu: „Opreşte-te şi află…”

Atunci m-am pus pe ascultat, învăţând treptat cum să mă supun poruncii, cum să-mi închid auzul, împiedicând zgomotele să intre. Iar când toate s-au îndepărtat, mi-am dat seama că rămâne în inima mea cineva care a început să-mi grăiască cu o duioșie de nespus, dar şi cu putere, şi glasul acela suav îmi aducea mângâiere şi pace.

Pe când ascultam, am simţit că se contopesc în glasul acesta propriile mele rugăciuni, dar am auzit răsunând şi glasul înţelepciunii şi cel al datoriei… Nu mai aveam nevoie să recit rugăciuni, nici să cuget intens, nici să mă silesc ca să am încredere. Căci vocea aceea lină ce răsuna în mine era chiar cea a Duhului Sfânt, era rugăciunea lui Dumnezeu în străfundurile sufletului meu, era răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi cererile mele, viaţa divină aducând putere sufletului şi trupului; ea a devenit substanţa oricărei cunoaşteri, a oricărei rugăciuni, a oricărei binecuvântări.

Căci era însuşi Dumnezeul cel viu, trăind în mine ca viaţa mea, şi totul al meu.”

După John Edward Southall (1855-1928)

Remarca: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”. (Engl: Be still, and know that I am God). Autorul textului reactioneaza la cuvintele „stay still”, în sensul „stai pe loc, fii atent”.

Nota mea: am gasit acest text pe o foaie de hârtie într-o duminica în care, dupa slujba obisnuita la biserica londoneza unde ma duceam, m-am alaturat rugaciunii tacute a quakerilor, „Christian Society of Friends”. Duminica dupa duminica, are loc un „meeting”, care nu e altceva decât o sedere de un ceas, în tacere, în jurul unei masute pe care sunt asezate o Biblie si… o cutie pentru cheta, destinata unei anumite cauze care se anunta la sfârsit. O tacere densa, a unor oameni care se cunosc sau nu, moment ales si urmat cu fidelitate în care, potrivit convingerii fondatorilor, Dumnezeu vorbeste direct sufletelor. Dupa ce trece acel ceas, în care de fapt nimeni nu e împiedicat sa se adreseze adunarii, daca are ceva extrem de important de împartasit, doi animatori îsi strâng mâinile, si toti cei asezati strâng mâinile celor din stânga si din dreapta; cei nou veniti sunt invitati, daca vor, sa se prezinte. Tea, coffee, biscuits and a bit of conversation may follow…

Îmbatrânind…

… te apropii mai mult de Dumnezeu. Dincolo de marile si micile noastre obiective, scopul final al omului – al meu si al tau si al vostru si al nostru – ramâne unirea cu Creatorul nostru. Ceea ce trece prin constiinta clipei de fata, singura reala, singura în care „suntem”. Iar Dumnezeu, pe care ideile noastre nu-L cuprind, pur si simplu ESTE. (vezi minutul 6, „I am who I am”)

ESTE… si vorbeste omului în tacere… Într-un fel, tacerea launtrica este apropiere de Dumnezeu. Ceea ce nu poate fi dovedit, dar multi contemplativi au facut experienta aceasta… a carei realitate si transmitere ne poate aduce pace si consolare.

Parintele Keating vorbeste si despre felul în care alte traditii religioase ne  ajuta sa intram mai adânc în adâncimile propriei noastre traditii.

Catolicitate, sobornicie, universalitate

Apariţia în limba română a renumitei lucrări Catolicismul, de Henri de Lubac, reprezintă un eveniment care trebuie salutat de toţi cei preocupaţi de teologie.

Chiar dacă titlul poate lăsa locul unei greşite interpretări a conţinutului cărţii, Catolicismul nu este, de fapt, un tratat special despre Biserica Romano-Catolică, ci, după cum declara autorul însuşi în 1978, în prefaţa la ediţia în italiană, o lucrare în care s-a încercat prezentarea „dimensiunii universale, sau, mai exact, catolice a creştinismului”.

Trebuie spus, totuşi, că substantivul catolicism a fost un termen la modă în teologia occidentală, începând cu secolul al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, una din cele mai cunoscute lucrări care apar în această epocă fiind cartea lui Karl Adam, Das Wesen des Katholizismus (1927), tradusă în engleză ca The Spirit of Catholicism (1929), iar în franceză sub titlul: Le vrai visage du Catholicisme (1931).

Astăzi, însă, termenul este din ce în ce mai puţin folosit, vorbindu-se mai mult despre o catolicitate care depăşeşte limitele confesionale ale catolicismului. Din acest motiv, vom insista, într-o primă etapă şi foarte pe scurt, pe înţelegerea catolicităţii, prezentând mai apoi câteva trăsături generale ale lucrării teologului francez.

Atât substantivul catolicism, cât şi catolicitate provin din adjectivul grec katholikos (catolic), care a dat în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan expresia Katholikèn Ekklesían. Cu toate acestea, în traducerea ortodoxă în limba română, cel de-al treilea atribut al Bisericii din Crez nu a fost redat cu termenul de catolic(ă), cum ar fi fost normal pentru o Biserică de limbă latină, ci cu sobornicesc(ă), adjectiv care provine din limba slavonă, de lasobornaya, care traduce cuvântul grecesc katholikèn în versiunea slavonă a Crezului[1]. Aceasta, probabil, atât ca urmare a influenţei limbii slavone în vocabularul de cult al Bisericii Ortodoxe Române, cât şi puternicei încărcături confesionale a termenului catolic.

Cât priveşte sensurile pe care le poate îmbrăca noţiunea de catolicitate, interpretarea ortodoxă accentuează în mod special ideea de plenitudine sau întregime, afirmând, pe de o parte, autenticitatea, ortodoxia, fidelitatea faţă de Adevărul plenar, Isus Cristos, iar pe de altă parte, unitatea sau comuniunea la care suntem chemaţi în Duhul Sfânt.

Sprijinindu-se pe o abordare ignaţiană a catolicităţii, după care „acolo unde este Isus Cristos, acolo este şi Biserica catolică” (Ignațiu de Antiohia, †107, Epistola către Smirneni, 8,2), criteriul acestei catolicităţi este dat de prezenţa deplină a lui Cristos şi a Duhului în întreaga Biserică, în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia păstrării comuniunii cu restul Trupului. Pentru teologul G. Florovsky, de exemplu, Biserica este catolică „în toate elementele sale, în toate actele sale, în toate momentele vieţii ei. Întreaga sa structură, urzeala vie a trupului său este catolică. Fiecare membru al Bisericii este şi trebuie să fie catolic…”[2].

Urmând această perspectivă, unii teologi ortodocşi disting între catolicitatea ca plenitudine interioară şiuniversalitatea creştină înţeleasă ca ecumenicitate, cea din urmă nefiind, pentru ei, decât o consecinţă a plenitudinii interne, o calitate sau o manifestare exterioară a acesteia. Este adevărat că plenitudinea sau catolicitatea nu este condiţionată de universalitate, adevărul nu este condiţionat de număr, acest lucru fiind subliniat, de altfel, şi de Henri de Lubac în Catolicism. Biserica nu este catolică pentru că e „răspândită pe toată suprafaţa pământului şi cuprinde un mare număr de credincioşi. Ea era deja catolică în dimineaţa Cincizecimii, atunci când toţi membrii ei se găseau într-o mică sală, ea era în timpul când valurile ariene păreau c-o acoperă, ea va fi şi mâine, chiar dacă apostaziile masive o vor face să-şi piardă aproape toţi credincioşii. Esenţialmente, catolicitatea nu este o chestiune de geografie, nici de cifre. Deşi trebuie să se răspândească în spaţiu şi să se arate tuturor, ea nu este, totuşi, de natură materială, ci spirituală. Ca şi sfinţenia, ea este, în primul rând, ceva intrinsec Bisericii” (p. 51).

Totuşi, chiar dacă universalitatea este condiţionată de catolicitate, chiar dacă aspectul intern-calitativ îl determină pe cel extern-cantitativ, şi nu invers, este evident că ele sunt într-o strânsă unitate. Fiecare se împărtăşeşte de tot sau primeşte totul numai în cadrul întregului, adică în comuniune. Plenitudinea sau întregimea nu se pot realiza în izolare, ci în unitate. De fapt, orice gândire catolică trebuie să ţină cont de unitatea şi diversitatea comuniunii Persoanelor treimice, Biserica fiind icoană a armoniei trinitare. Numai astfel înţeleasă, catolicitatea poate deveni expresia întregii vieţi sau trăiri a Bisericii, o unitate realizată în comuniune, o unitate într-o diversitate complementară, „plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (Ef 1,23).

Revenind acum la cartea lui Henri de Lubac, trebuie spus că, împotriva celor ce se inspirau dintr-o concepţie exterioară şi temporală a mântuirii şi a Bisericii, acesta opune o viziune catolică a umanităţii şi a existenţei, a credinţei şi a dogmei creştine: „Să vezi în catolicism o religie printre altele… înseamnă să te înşeli asupra esenţei sale… Catolicismul este Religia. Este forma pe care trebuie s-o îmbrace umanitatea pentru a fi în sfârşit ea însăşi” (p. 331).

Chiar dacă scopul declarat al autorului este de a evidenţia în lucrare „câteva idei… atât de simple încât nu ne trece întotdeauna prin minte să le remarcăm; de asemenea, atât de fundamentale încât riscăm să nu avem niciodată ocazia să reflectăm la ele” (p. 14), cele trei secţiuni principale ale cărţii par a fi concepute din această perspectivă catolică. Prima parte dezvoltă caracterul social al creştinismului, accentuând, în special, ideea de unitate; a doua parte expune dimensiunea sa istorică, promovând o gândire teologică a istoriei; iar a treia, care le integrează pe cele anterioare, aprofundează caracterul interior al creştinismului.

De altfel, primele încercări de conturare a planului lucrării îl constituie câteva conferinţe ţinute unor tineri de origine asiatică care studiau la Lyon la începutul anilor 1930, şi cărora părintele de Lubac încercase să le explice noţiunea teologică a realităţii şi universalităţii catolice a creştinismului. Lucrarea nu este, prin urmare, numai un tratat de ecleziologie, chiar dacă vorbeşte mult despre Biserică. Ea abordează şi teme de religie comparată, şi problema naturalului şi a supranaturalului, a articulării dintre Duh şi istorie, a tainei persoanei umane în comuniune etc., ceea ce l-a făcut pe prietenul său, Hans Urs von Balthasar, să afirme că este o adevărată carte-program, diferitele capitole ale ei dezvoltându-se mai apoi în principalele opere ale teologului francez[3].

Conţinutul construcţiei lubaciene vizează, aşadar, prezentarea unităţii şi universalităţii, coerenţei şi dinamismului, amplorii şi profunzimii creştinismului. Metoda aleasă de Henri de Lubac pentru a atinge acest scop are ca punct de plecare dorinţa de a proceda „în maniera cea mai impersonală, inspirându-se în special din tezaurul foarte puţin valorificat al sfinţilor părinţi ai Bisericii” (p. 15). Aceştia din urmă îi devin prietenii săi cei mai intimi. Îi cunoaşte, se înconjoară de spiritul gândirii lor, adică îi interpretează fecundant, lucrând neobosit la curăţarea albiei pentru ca marele fluviu al Tradiţiei să ajungă până la noi, cei de astăzi[4]. În duhul părinţilor, el duce un dialog constructiv cu ştiinţele umane, cu istoria, filosofia sau cu diferite sisteme de gândire religioasă, autorii moderni fiind şi ei extrem de solicitaţi în lucrarea de reîmprospătare şi revigorare a teologiei vii a Bisericii. Corespondenţa sa cu Maurice Blondel este revelatoare în acest sens. Dotat cu o inteligenţă deosebită, Henri de Lubac reuşeşte să prezinte toată această abundenţă de citate din marea Tradiţie astfel încât, departe de a îngreuna lectura, ea constituie însuşi resortul intim şi forţa operei sale.

De aceea, Catolicismul, lucrare fundamentală a teologului francez, poate constitui o lectură foarte folositoare pentru toţi cei ce vor să aprofundeze frumuseţea şi amploarea catolică a creştinismului în viziune lubaciană.

Sorin-Constantin ŞELARU

Henri de Lubac, Catolicism. Aspectele sociale ale dogmei, Iași 2016, 14×20, 532 p., ISBN 978-606-578-255-6, 30 lei.

1] Plecând de la adjectivul sobornaya, Al. Khomiakov (†1860) a creat cuvântul sobornost′. În limba rusă, substantivul sobor, din aceeaşi rădăcină cu verbul sobirat  = „a aduna”, poate fi înţeles şi în sensul de biserică, adunare, sinod sau conciliu. De aici şi distincţia făcută de unii teologi ortodocşi între catolicitate şi sobornicitate, prin sublinierea aspectului conciliar pe care-l poate îmbrăca conceptul de sobornicitate. Cu toate acestea, mulţi le consideră ca având o echivalenţă de sens.

 

[2] G. FLOROVSKY, „Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de l’Eglise”, în vol. colectiv La sainte Eglise universelle, Cahiers Théologiques de l’Actualité Protestante, hors série nr. 4, Neuchâtel, 1948, p. 27.

[3] Vezi H.Urs von BALTHASAR, „Une oeuvre organique”, în vol. colectiv Le cardinal Henri de Lubac. L’homme et son oeuvre, Paris-Namur, 1983, p. 67.

[4] Vezi H. de LUBAC, Paradoxes, suivi de Nouveaux Paradoxes, Paris, Seuil, 1959, p. 13-14.

 

Cf. http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/730/Catolicism-aspectele-sociale-ale-dogmei.aspx

Mythbusters

By Don Francisco

http://www.donfrancisco.com/christians-and-nonchristians
For years we have had this collection of short articles posted on line and we slowly add to them as new topics come up.  We don’t claim to have all the answers, but we’re sharing how we see things.  As we all share, our perspectives are widened, and it becomes easier to lay aside fear and dead religion and to choose instead pathways of freedom, boldness, and love.  We hope you enjoy the mythbusters.

Myth #8 – Christians should not hang out with non-Christians

This myth comes from the false belief that being with people who are different will lower the spirituality of a believer. However, nothing lowers true spirituality more than a separatist attitude.

True spirituality is a loving, serving attitude towards God and people, a thankful and joyful countenence, and wonder and respect for all life. It’s as simple as that. Some people think that spirituality means having a prune face and being angry at sinners. Jesus was only angry at prunefaced religious people. They misrepresented the heart of God. 

When the Bible says, „love not the world”, it means we should not be driven by desires for fame and riches. But that is completely different than deciding not to love people. When Jesus said that the harvest is ready, but the workers are few, He didn’t mean there are not enough pastors. He meant that there are not enough people who love the way God does. Nothing spins a life around faster than knowing God loves us just as we are.  Most Christians don’t even know this simple fact – and that’s why many feel they have to lock themselves in closets so they can try to be more holy. 

The religious leaders of Jesus day did not hang out with other people, but Jesus did!  In fact He hung out with people who the religious leaders considered to be untouchable. He saw right through the outside and into the heart.  Jesus did not like to hang out with the high up religious leaders, but He hung out with everybody else. 

Nothing affects the world more positively than people who know they are loved by God. They make everyone around them feel special. They literally carry the love and healing of God around with them. They are not overcome by fear, but they are outgoing.  Jesus said we should let our light shine. And that means loving  others with no awareness of our differences.

Misericordias Domini in aeternum cantabo

copil in rugaciune

Din psalmul 102

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.

Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;

Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;

Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.

Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.

Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.

Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.

Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.