Un blog de sensibilitate religioasa, ce se vrea deschis spre tot ce e omenesc
Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]
via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…
„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]
Nu e greu de ghicit. Tatal nostru, într-o varianta etnica diferita de gregorianul Pater. Muzica de Kedrov.
Tatal nostru cel din ceruri…
Cerul, cerurile, raiul, paradisul… nume cu care încercam, imaginar, sa “localizam” pe Acela aflat dincolo de notiunile noastre cardinale de spatiu si timp.
Esential, desigur, ramâne acest mod de adresare care este al lui Hristos, Cuvântul, Fiul, cea de-a doua Persoana a Treimii divine, si fratele nostru.
Sfinteasca-se Numele Tau…
Rostind aceste cuvinte de cerere si de omagiu, suntem oare constienti ca ne adresam Ziditorului a toate, dorind ca slava Lui sa ajunga la fruntariile universului, de El creat?
Fie ca lauda Ta sa ajunga pâna si-n colturile lumii, peste tot unde oamenii se caznesc în bezna disperarii, coplesiti de neputinte, de nedreptati, de boli si de umilinte…
Stând înaintea Tatalui, înaintea Dumnezeului Celui Viu, punându-I înainte toata suferinta si toate tenebrele lumii… amintindu-I de stravechile Lui fagaduinte…
… ne vom da seama, poate, ca Domnul se ocupa si de propriile noastre necazuri. Stie ce ne lipseste, ce ne doare, si nestiut, lucreaza.
De aceasta convingere trebuie sa ne cramponam.
„Eu sunt lumina lumii, spune Domnul. Cine mă urmează va avea lumina vieţii” (In 8,12), sunt cuvintele care au răsunat înainte de proclamarea evangheliei din această duminică. Isus este lumină, adevăr pe care îl mărturisim și în crez: „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină”. Însă astăzi Cristos, cel care este „lumină spre luminarea neamurilor” (Lc […]
via „Nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău” — Prea târziu te-am iubit…
Apariţia în limba română a renumitei lucrări Catolicismul, de Henri de Lubac, reprezintă un eveniment care trebuie salutat de toţi cei preocupaţi de teologie.
Chiar dacă titlul poate lăsa locul unei greşite interpretări a conţinutului cărţii, Catolicismul nu este, de fapt, un tratat special despre Biserica Romano-Catolică, ci, după cum declara autorul însuşi în 1978, în prefaţa la ediţia în italiană, o lucrare în care s-a încercat prezentarea „dimensiunii universale, sau, mai exact, catolice a creştinismului”.
Trebuie spus, totuşi, că substantivul catolicism a fost un termen la modă în teologia occidentală, începând cu secolul al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, una din cele mai cunoscute lucrări care apar în această epocă fiind cartea lui Karl Adam, Das Wesen des Katholizismus (1927), tradusă în engleză ca The Spirit of Catholicism (1929), iar în franceză sub titlul: Le vrai visage du Catholicisme (1931).
Astăzi, însă, termenul este din ce în ce mai puţin folosit, vorbindu-se mai mult despre o catolicitate care depăşeşte limitele confesionale ale catolicismului. Din acest motiv, vom insista, într-o primă etapă şi foarte pe scurt, pe înţelegerea catolicităţii, prezentând mai apoi câteva trăsături generale ale lucrării teologului francez.
Atât substantivul catolicism, cât şi catolicitate provin din adjectivul grec katholikos (catolic), care a dat în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan expresia Katholikèn Ekklesían. Cu toate acestea, în traducerea ortodoxă în limba română, cel de-al treilea atribut al Bisericii din Crez nu a fost redat cu termenul de catolic(ă), cum ar fi fost normal pentru o Biserică de limbă latină, ci cu sobornicesc(ă), adjectiv care provine din limba slavonă, de lasobornaya, care traduce cuvântul grecesc katholikèn în versiunea slavonă a Crezului[1]. Aceasta, probabil, atât ca urmare a influenţei limbii slavone în vocabularul de cult al Bisericii Ortodoxe Române, cât şi puternicei încărcături confesionale a termenului catolic.
Cât priveşte sensurile pe care le poate îmbrăca noţiunea de catolicitate, interpretarea ortodoxă accentuează în mod special ideea de plenitudine sau întregime, afirmând, pe de o parte, autenticitatea, ortodoxia, fidelitatea faţă de Adevărul plenar, Isus Cristos, iar pe de altă parte, unitatea sau comuniunea la care suntem chemaţi în Duhul Sfânt.
Sprijinindu-se pe o abordare ignaţiană a catolicităţii, după care „acolo unde este Isus Cristos, acolo este şi Biserica catolică” (Ignațiu de Antiohia, †107, Epistola către Smirneni, 8,2), criteriul acestei catolicităţi este dat de prezenţa deplină a lui Cristos şi a Duhului în întreaga Biserică, în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia păstrării comuniunii cu restul Trupului. Pentru teologul G. Florovsky, de exemplu, Biserica este catolică „în toate elementele sale, în toate actele sale, în toate momentele vieţii ei. Întreaga sa structură, urzeala vie a trupului său este catolică. Fiecare membru al Bisericii este şi trebuie să fie catolic…”[2].
Urmând această perspectivă, unii teologi ortodocşi disting între catolicitatea ca plenitudine interioară şiuniversalitatea creştină înţeleasă ca ecumenicitate, cea din urmă nefiind, pentru ei, decât o consecinţă a plenitudinii interne, o calitate sau o manifestare exterioară a acesteia. Este adevărat că plenitudinea sau catolicitatea nu este condiţionată de universalitate, adevărul nu este condiţionat de număr, acest lucru fiind subliniat, de altfel, şi de Henri de Lubac în Catolicism. Biserica nu este catolică pentru că e „răspândită pe toată suprafaţa pământului şi cuprinde un mare număr de credincioşi. Ea era deja catolică în dimineaţa Cincizecimii, atunci când toţi membrii ei se găseau într-o mică sală, ea era în timpul când valurile ariene păreau c-o acoperă, ea va fi şi mâine, chiar dacă apostaziile masive o vor face să-şi piardă aproape toţi credincioşii. Esenţialmente, catolicitatea nu este o chestiune de geografie, nici de cifre. Deşi trebuie să se răspândească în spaţiu şi să se arate tuturor, ea nu este, totuşi, de natură materială, ci spirituală. Ca şi sfinţenia, ea este, în primul rând, ceva intrinsec Bisericii” (p. 51).
Totuşi, chiar dacă universalitatea este condiţionată de catolicitate, chiar dacă aspectul intern-calitativ îl determină pe cel extern-cantitativ, şi nu invers, este evident că ele sunt într-o strânsă unitate. Fiecare se împărtăşeşte de tot sau primeşte totul numai în cadrul întregului, adică în comuniune. Plenitudinea sau întregimea nu se pot realiza în izolare, ci în unitate. De fapt, orice gândire catolică trebuie să ţină cont de unitatea şi diversitatea comuniunii Persoanelor treimice, Biserica fiind icoană a armoniei trinitare. Numai astfel înţeleasă, catolicitatea poate deveni expresia întregii vieţi sau trăiri a Bisericii, o unitate realizată în comuniune, o unitate într-o diversitate complementară, „plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (Ef 1,23).
Revenind acum la cartea lui Henri de Lubac, trebuie spus că, împotriva celor ce se inspirau dintr-o concepţie exterioară şi temporală a mântuirii şi a Bisericii, acesta opune o viziune catolică a umanităţii şi a existenţei, a credinţei şi a dogmei creştine: „Să vezi în catolicism o religie printre altele… înseamnă să te înşeli asupra esenţei sale… Catolicismul este Religia. Este forma pe care trebuie s-o îmbrace umanitatea pentru a fi în sfârşit ea însăşi” (p. 331).
Chiar dacă scopul declarat al autorului este de a evidenţia în lucrare „câteva idei… atât de simple încât nu ne trece întotdeauna prin minte să le remarcăm; de asemenea, atât de fundamentale încât riscăm să nu avem niciodată ocazia să reflectăm la ele” (p. 14), cele trei secţiuni principale ale cărţii par a fi concepute din această perspectivă catolică. Prima parte dezvoltă caracterul social al creştinismului, accentuând, în special, ideea de unitate; a doua parte expune dimensiunea sa istorică, promovând o gândire teologică a istoriei; iar a treia, care le integrează pe cele anterioare, aprofundează caracterul interior al creştinismului.
De altfel, primele încercări de conturare a planului lucrării îl constituie câteva conferinţe ţinute unor tineri de origine asiatică care studiau la Lyon la începutul anilor 1930, şi cărora părintele de Lubac încercase să le explice noţiunea teologică a realităţii şi universalităţii catolice a creştinismului. Lucrarea nu este, prin urmare, numai un tratat de ecleziologie, chiar dacă vorbeşte mult despre Biserică. Ea abordează şi teme de religie comparată, şi problema naturalului şi a supranaturalului, a articulării dintre Duh şi istorie, a tainei persoanei umane în comuniune etc., ceea ce l-a făcut pe prietenul său, Hans Urs von Balthasar, să afirme că este o adevărată carte-program, diferitele capitole ale ei dezvoltându-se mai apoi în principalele opere ale teologului francez[3].
Conţinutul construcţiei lubaciene vizează, aşadar, prezentarea unităţii şi universalităţii, coerenţei şi dinamismului, amplorii şi profunzimii creştinismului. Metoda aleasă de Henri de Lubac pentru a atinge acest scop are ca punct de plecare dorinţa de a proceda „în maniera cea mai impersonală, inspirându-se în special din tezaurul foarte puţin valorificat al sfinţilor părinţi ai Bisericii” (p. 15). Aceştia din urmă îi devin prietenii săi cei mai intimi. Îi cunoaşte, se înconjoară de spiritul gândirii lor, adică îi interpretează fecundant, lucrând neobosit la curăţarea albiei pentru ca marele fluviu al Tradiţiei să ajungă până la noi, cei de astăzi[4]. În duhul părinţilor, el duce un dialog constructiv cu ştiinţele umane, cu istoria, filosofia sau cu diferite sisteme de gândire religioasă, autorii moderni fiind şi ei extrem de solicitaţi în lucrarea de reîmprospătare şi revigorare a teologiei vii a Bisericii. Corespondenţa sa cu Maurice Blondel este revelatoare în acest sens. Dotat cu o inteligenţă deosebită, Henri de Lubac reuşeşte să prezinte toată această abundenţă de citate din marea Tradiţie astfel încât, departe de a îngreuna lectura, ea constituie însuşi resortul intim şi forţa operei sale.
Sorin-Constantin ŞELARU
Henri de Lubac, Catolicism. Aspectele sociale ale dogmei, Iași 2016, 14×20, 532 p., ISBN 978-606-578-255-6, 30 lei.
1] Plecând de la adjectivul sobornaya, Al. Khomiakov (†1860) a creat cuvântul sobornost′. În limba rusă, substantivul sobor, din aceeaşi rădăcină cu verbul sobirat = „a aduna”, poate fi înţeles şi în sensul de biserică, adunare, sinod sau conciliu. De aici şi distincţia făcută de unii teologi ortodocşi între catolicitate şi sobornicitate, prin sublinierea aspectului conciliar pe care-l poate îmbrăca conceptul de sobornicitate. Cu toate acestea, mulţi le consideră ca având o echivalenţă de sens.
[2] G. FLOROVSKY, „Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de l’Eglise”, în vol. colectiv La sainte Eglise universelle, Cahiers Théologiques de l’Actualité Protestante, hors série nr. 4, Neuchâtel, 1948, p. 27.
[3] Vezi H.Urs von BALTHASAR, „Une oeuvre organique”, în vol. colectiv Le cardinal Henri de Lubac. L’homme et son oeuvre, Paris-Namur, 1983, p. 67.
[4] Vezi H. de LUBAC, Paradoxes, suivi de Nouveaux Paradoxes, Paris, Seuil, 1959, p. 13-14.
By Don Francisco
http://www.donfrancisco.com/christians-and-nonchristians
For years we have had this collection of short articles posted on line and we slowly add to them as new topics come up. We don’t claim to have all the answers, but we’re sharing how we see things. As we all share, our perspectives are widened, and it becomes easier to lay aside fear and dead religion and to choose instead pathways of freedom, boldness, and love. We hope you enjoy the mythbusters.
This myth comes from the false belief that being with people who are different will lower the spirituality of a believer. However, nothing lowers true spirituality more than a separatist attitude.
True spirituality is a loving, serving attitude towards God and people, a thankful and joyful countenence, and wonder and respect for all life. It’s as simple as that. Some people think that spirituality means having a prune face and being angry at sinners. Jesus was only angry at prunefaced religious people. They misrepresented the heart of God.
When the Bible says, „love not the world”, it means we should not be driven by desires for fame and riches. But that is completely different than deciding not to love people. When Jesus said that the harvest is ready, but the workers are few, He didn’t mean there are not enough pastors. He meant that there are not enough people who love the way God does. Nothing spins a life around faster than knowing God loves us just as we are. Most Christians don’t even know this simple fact – and that’s why many feel they have to lock themselves in closets so they can try to be more holy.
The religious leaders of Jesus day did not hang out with other people, but Jesus did! In fact He hung out with people who the religious leaders considered to be untouchable. He saw right through the outside and into the heart. Jesus did not like to hang out with the high up religious leaders, but He hung out with everybody else.
Nothing affects the world more positively than people who know they are loved by God. They make everyone around them feel special. They literally carry the love and healing of God around with them. They are not overcome by fear, but they are outgoing. Jesus said we should let our light shine. And that means loving others with no awareness of our differences.
Legat de „Du-te, si fa asemenea”
„Alte religii, monoteiste ori nu, alte înţelepciuni omeneşti au întrevăzut sau presimţit cât valorează iubirea, însă de ştiut n-o ştiu cu adevărat decât cei care, prin credinţă, văd în Isus, Fiul Unul născut, pe primul născut între mulţi fraţi (Rom 8,29).
Tocmai pentru că suntem fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre (Gal 4,6).
De aceea, trebuie să iubim „ca El”, fratele universal:
Nu ca nişte condiscipoli, ori comeseni, ori concetăţeni, ori prieteni,
şi nici chiar ca nişte îndrăgostiţi – toate acestea sunt normale –, ci ca fraţi de sânge: lucru nou şi dovadă de „desăvârşire” (cf. Mt 5,48).
Ne dăm oare seama ce răspundere avem noi, creştinii,
chemaţi să vestim aceasta şi să o proclamăm prin faptele noastre?
La revelaţia cea nouă se adaugă, spre a întregi ideea noutăţii poruncii lui Christos, exemplul nou.
Nu ajunge să ne iubim ca fraţii, recunoscându-ne fii ai Tatălui, ci trebuie şi să iubim aşa cum iubeşte Fiul.
Da, ceva absolut nou a venit pe lume prin Evanghelie: Ni se porunceşte să iubim aşa cum ne-a iubit Isus!”
Dintr-o omilie de P-M Delfieux.
Mai multe lamuriri despre dragostea pentru „cei de aproape”, despre dragostea pentru cel care este „ca mine”, în comentariul suculent al biblistei Claire Patier, „servante de la Parole”.
