O corabie în furtună

Iar dând drumul multimilor, Domnul s-a suit în munte, ca să se roage singur. Si făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii de pământ,  fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.  Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si au strigat de frică. Dar El le-a vorbit îndată, zicând, Eu sunt, nu vă temeti. Iar Petru, răspunzând, a zis : Doamne, dacă esti Tu, porunceste să vin la Tine pe apă. Iar El a zis : Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă si a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut si a început să se scufunde, a strigat, zicând : Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? (Matei, 14, 23-31)

Corabia în care s-a urcat ucenicii Domnului, la căderea serii, e bătută de valurile lacului Galileii, căruia i se mai zice si marea Tiberiadei. O clatină si o scutură, ca pe o coajă de nucă, un vânt potrivnic, iar cei aflati la bord, desi navigatori si pescari experimentati, îsi fac griji pentru viata lor.

Învătătorul nu este alături de ucenicii Lui. A înmultit pâinile si pestii, spre a hrăni  multimile iar acestea, la vederea minunii săvârsite, se arată gata să facă din el, cu sila, un Împărat ca atâtia altii ai acestei lumi.

Domnul însă s-a îndepărtat de toti. Dorea să rămână singur cu Tatăl, faţă în faţă, inimă lângă inimă, ridicând spre cer o rugă fierbinte, plină de recunostintă si de dragoste. Rugăciunea obisnuită a Fiului, tâsnită din legătura unică, atât de specială, cu Părintele ceresc. Căci tot ce a făcut Iisus pentru oameni, a făcut în numele Tatălui, ascultând de Voia Tatălui, spre Slava Tatălui… Slava lui Dumnezeu, strâns legată, spun Părintii, de mântuirea noastră. (Pentru Ireneu din Lyon, Slava lui Dumnezeu este omul viu).

În corabia aflată în bătaia valurilor, niste pescari galileeni, asemănători cu atâti compatrioti si contemporani ai lor. Oameni de rând, însă nu si oameni oarecare, căci Mântuitorul i-a ales anume pentru a-L însoti si ajuta în misiunea sa, devenind “pescari de oameni”.

Iar corabia e acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul îi este împotrivă. ( Matei 14,24)

Marea frământată de furtună: imagine, pentru vechii evrei, a haosului originar ce stă încă la pândă, gata să ia din nou în stăpânire universul;  imagine a tot ce clocoteste în adâncurile sufletului omenesc, patimi, păcate, violentă. Imagine, deopotrivă, a  istoriei care clădeste, ca apoi să le înghită si să le mistuie, societătile omenesti cele mai puternice si mai strălucitoare. Simbol al tuturor evenimentelor care ne covârsesc, al tuturor necazurilor vietii, al suferintelor care uneori iau dimensiuni coplesitoare,  imagine a unor trăiri negative greu de stăpânit, mâhniri adânci, mânii, angoase, frustrări, regrete, revolte, disperări. Si frici de tot soiul, mari si mici, întemeiate si neîntemeiate.

Pe cei din plăpânda corabie îi sperie furtuna, perspectiva scufundării si a mortii prin înec.

Dar ceea ce le este dat să vadă, fără a pricepe mai întâi nimic,  îi sperie si mai mult. Învătătorul vine spre ei, păsind pur si simplu peste întinderea apelor.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si de frică au strigat. 

Când nu întelegem ce se petrece, spaima e parcă si mai puternică, ca în prezenta unor fantome; si cine nu stie, din copilărie, cât pot înspăimânta toate nălucirile închipuirilor noastre…! Nu este doar un nărav al copilariei, cel constând în a lăsa să bântuie în voie « nebuna casei », imaginatia aducătoare de chin. La tot ce ne pare greu de dus, la toate problemele reale, concrete, cu care suntem confruntati, adăugăm, mai toti, povara gândului care exagerează, a aducerilor aminte si a zvonurilor alarmiste, a diagnosticelor pe cât de incompetente, pe atât de pripite. Tuturor relelor materiale, le adăugăm, stiind bine totusi cât de zadarnic, îngrijorări, temeri, regrete. Ca apoi, dacă avem, asa cum au avut-o ucenicii Mântuitorului, cutezanta, să strigăm după ajutor. Sau să ne ascundem capul în nisip, căutând uitarea cu orice pret…

Dar Iisus ne vede, ne întelege, este aproape de noi, alături de noi, si ne spune, asa cum le-a spus ucenicilor înspăimântati:

Îndrăzniti, Eu sunt, nu vă temeti! 

*

Comentariu de Romano Guardini (Der Herr, Domnul)

„Din toate părtile, oamenii au alergat înspre omul despre care vorbeste toată tara. Foamea lor este ca un simbol al  precaritătii omenesti aducătoare de angoasă. Iisus le vede nevoia, si  face o minune (aduce un semn) : binecuvântează pâinea si pestii, si le împarte. Toti mănâncă, se satură, prisosul rămâne pe jos. Sensul minunii sare în ochi : scopul ei nu este săturarea multimii. Dacă privesti lucrurile în termeni practici, apostolii aveau dreptate : oamenii aceia ar fi trebuit să se împrăstie prin satele din jur, si să-si cumpere merinde. Or hrana înmultită anume pentru îndestularea celor adunati să-l asculte pe Iisus nu are alt scop decât să dezvăluie abundenta bogătiilor  divine. Izvorul îmbelsugat, creator, al dragostei dumnezeiesti, a început să curgă, iar hrana trupească nu face decât să prefigureze alimentul spiritual care va fi vestit putin după aceea, la Capernaum.

Apoi Iisus se îndepărtează, spre a fi singur. Poporul este în fierbere : a văzut semnul mesianic, si vrea să-l proclame pe Mântuitor împărat. Dar împărătia pe care o caută oamenii nu înseamnă nimic pentru Iisus…

… Atunci Iisus vine către ei mergând pe apă… Înainte de aceasta, a petrecut un timp în rugăciune. Ne este desigur îngăduit să încercăm a ne reprezenta tălăzuirea acelei rugăciuni, prin care sufletul Domnului era ca luat pe sus, trecând, fără ca El să bage de seamă, din timp în vesnicie, din lume, în Dumnezeu; ne putem închipui sentimentul de putere nesfârsită, de suverană autoritate, pe care-l va fi simtit după minunea înmultirii pâinilor. Si atunci, spiritul  Lui s-a îndreptat către ucenici; a văzut că sunt în pericol, si a simtit că a bătut, si pentru ei, si pentru El însusi, un ceas anume, fixat de către Tatăl. S-a ridicat si s-a îndreptat către ei.  

Poate că nici măcar n-a observat locul unde tărmul se termina, si începea apa. Pentru puterea care-L umplea, nu exista diferentă între uscat si suprafata lichidă… (un episod asemănător in Carte regilor, când Ilie aleargă in fata calestii regale).

(….) Cel care este ridicat de către Duh nu mai este supus acelorasi dimensiuni ca oamenii de rând. Iisus însă, nu doar era cuprins si purtat de Duh, ci Duhul Sfânt era Duhul Lui. Ceea ce este pentru ratiunea omenească un miracol nemaiauzit, chiar dacă ratiunea este iluminată prin credintă, este efectul firesc si proportionat al fiintei însesi a lui Hristos.

… Petru merge si el pe apă : « Există credinta, si, datorită ei, Petru se mentine în zona de fortă emanând de la Iisus. Hristos, în ce-L priveste, nu crede; pur si simplu există asa cum este, ca Fiu al lui Dumnezeu. A crede, pentru om, este o participare la fiiinta însăsi a lui Hristos. Petru stă în această zonă de fortă, si actionează la fel ca si Hristos, cu Hristos. Dar toată aceast lucrare dumnezeiască este vie. Oscilează, urcă si coboară. Atâta vreme cât Petru îsi tine ochii fixati în ochii Mântuitorului, atâta vreme cât vointa lui aderă, prin credintă, la cea a lui Iisus, apa îl poartă. La un moment dat însă, tensiunea încrederii lui scade, constiinta omenească obosnuită îsi reia drepturile, si el percepe puterile terestre. Aude mugetul furtunii, vede ridicându-se talazurile. Iată-l ajuns în clipa încercării. În loc însă să privească si mai adânc în ochii Domnului, îsi desprinde privirile, atunci zona de fortă se diluează; iar Petru începe să se scufunde. În locul « credintei care poate învinge lumea », apare strigătul disperat : «  Doamne, scapă-mă! » Si Domnul îi răspunde…

Pasajul acesta cuprinde una dintre cele mai importante revelatii despre natura credintei (credintă si ratiune, credintă si vointă). Ceea ce se impune concret constiintei credinciosului nu este un adevăr, nu este o valoare, ci o realitate.”

Romano Guardini, 1885-1968

Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Ne vom mai întâlni oare…?

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Atâtia si atâtia plecati prea devreme…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru ca ràspunsul nu e la îndemâna imaginatiei noastre bazate pe ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim.

De aceea cei înràdàcinati în credinta traditiei mosilor si stràmosilor lor stau mai bine decât cei agnostici. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà.

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Voi reveni cu altà ocazie la câteva màrturii despre care am citit. Cele ale doctoritei Elisabeth Kubler Ross, mai cu seamà.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din mort, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset.

Înainte de a continua cu ràspunsul autoarei, mà gràbesc sà amintesc câteva pasaje din Biblie în care se afirmà vesnicia persoanei umane, altfel spus, posibilitatea si realitatea intràrii acesteia în Viata deplinà, fàrà suferintà si fàrà capàt. Precum rostim în Crez: „Cred în învierea mortilor si în Viata vesnicà ce va sà fie”. 

Matei 28,1-8;  Luca 24; 24-36; Marcu 16 ; Ioan cap. 20 si 21; Fapte 2, 14-36; Romani 8,11; 10,9;  1 Corinteni 15,3-5; 1 Tesaloniceni 1,9s; 4,14 ; Coloseni 1,18; 1 Corinteni 15,12-28. Evrei 12, 1-4. Si multe altele…

Între care una din cele mai vechi màrturisiri de credintà crestine, cea a lui Petru în Faptele Apostolilor, capitolul 2

Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi,

²³ pe Omul acesta, dat* în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

²⁴ Dar* Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.

²⁵ Căci David zice despre El: ‘Eu aveam* totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.

²⁶ De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde,

²⁷ căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.

Pasajul meu preferat, din capitolul 8 al Epistolei càtre Romani, îl copiez tot din Biblia Cornilescu online:

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

¹⁹De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

²⁰Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă ²¹că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

²²Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

²³Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.

²⁴Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?

²⁵Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

Retin deocamdatà aceste ultime cuvinte despre credinta prività ca o sperantà ce se poate lipsi de dovezi vizibile…

„O nàdejde care se vede nu mai este nàdejde…”

Arhitectul si mijlocitorul sperantei crestine nu e altcineva decât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Altfel cum de-ar mai exista oameni care sà creadà în întâlnirea vie, concretà, realà, cu un om care a murit acum douà mii de ani, ràstignit gol între doi tâlhari…? 

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Lânga fântâna lui Iacov

Dintr-o predica de Pierre-Marie Delfieux la a treia duminica din Postul Pastelui:

„O femeie din Samaria! În două vorbe scurte, se situează un întreg univers.

O femeie, cea de care în mod normal nu prea se ţine seama; o străină, dintr-un neam considerat schismatic şi idolatru, vrednic de tot dispreţul; pe deasupra, de moravuri îndoielnice…

Au de ce să se mire ucenicii văzând pe Domnul în apropierea uneia ca ea (In 4,27). Nu am venit să chem pe cei drepţi,  ci pe păcătoşi la pocăinţă (Lc 5,32)…

Mântuitorul stă aşadar faţă-n faţă cu sufletul omenesc încărcat de păcate, superficial, uşuratec, veşnic nesatisfăcut. Sufletul nostru pus să-şi caute o împlinirea pe la tot soiul de fântâni iluzorii, şi Dumnezeu, aflat mereu în căutarea noastră, aşteptându-ne aşa cum îşi aşteaptă Iubitul mireasa, în Cântarea Cântărilor!

„La Massa şi Meriba”, în pustiu, cu toate sfidările omeneşti, cu toate acuzaţiile poporului ales, Dumnezeu le-a sărit în ajutor nemulţumiţilor ce cârteau (Exod 3-7). Nu există pe lume om pe care dragostea neasemuită a Mântuitorului să-l ocolească! 

În cele mai rele clipe ale noastre, chiar şi când îi respingem iubirea, Domnul stăruie, ca în Samaria, aşezat pe ghizdul fântânii noastre, El, „samariteanul cel milostiv”.

O, de i-aţi auzi glasul care zice:  „Să nu vă împietriţi inimile voastre…” (Ps 94, 8)

Isus i-a zis: Dă-mi să beau…

Cererea aceasta a Fiului lui Dumnezeu, rostită într-una din primele zile ale misiunii lui pe pământ păgân, prefigurează strigătul Fiului Omului, în ultima lui zi pe pământul oamenilor.

Cererea „Dă-mi să beau” de la fântâna lui Iacob va avea ca ecou, pe Golgota, sfâşietorul „Mi-e sete”.

În adevăr, veşnic însetat de dragostea noastră, Domnul ne aşteaptă statornic pe fiecare: credincios ori lipsit de credinţă, de baştină din Ierusalim ori din Samaria, înflăcărat în credinţă ori indiferent… la amiaza tuturor vieţilor noastre!

El a ales primul să ceară şi să primească, purtându-se ca cel mai sărman dintre sărmani! Voi face eu oare un loc lângă fântâna sufletului meu, dumnezeiescului Cerşetor însetat de iubire, sau îl voi lăsa să plece cu mâna goală?

Îi voi da oare de băut celui care-mi spune:

Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi (In 15,9)…?

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: 

Dă-mi să beau… 

Dacă ne-am putea aminti mereu că Tatăl ni l-a dăruit pe propriul său Fiu ! (In 3,16) Dacă am şti că „dragostea lui Dumnezeu ne-a fost revărsată în inimi de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”! (Rom 5,5)

Dacă am putea înţelege cât e de adânc omenească năzuinţa sufletului nostru ce şopteşte neîncetat: „Vino către Tatăl!”[1]; „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20)

„Vino, Duhule Sfinte![2]”

Dacă ne-am aminti că cererea adresată nouă de către cel mai neînsemnat dintre semenii noştri, nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu…

… Cum am mai alerga să-i răspundem Aceluia care pregăteşte pentru noi mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Co 4,17)!”

[1] Ignatiu din Antiohia.

[2] Secvente de Rusalii.

Fratii Andrei si Simon Petru, o prima întâlnire cu Domnul

 

În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumne­zeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» –, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locu­ieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»” (In 1,35-42).

(In 1,35-42).

O dublă întâlnire. Doi bărbaţi. Doi fraţi, discipoli ai Botezătorului,

Petru şi Andrei, se întâlnesc cu Isus şi recunosc în el mai întâi un Învăţător, apoi mai mult decât atât: El e Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Cristos.

Întâlnire fundamentală, în cursul căreia Cuvântul, Dumnezeu întrupat, se adresează pentru prima oară unor oameni.

Clipă unică în care omul pune întrebări celui asupra căruia Duhul a coborât ca un porumbel din cer, pentru a rămâne deasupra lui (In 1,32).

Da, Isus e cu adevărat alesul lui Dumnezeu  (cf. In 1,29-34), Mântuitorul lumii (In 4,42).

Înaintea Domnului, doi bărbaţi. Doi discipoli. Doi sfinţi.

Unul va fi martirizat la Roma, celălalt va muri la Constantinopol.

Frăţia lor uneşte de pe acum Occidentul şi Orientul creştin.

Sunt două personaje istorice, cât se poate de reale,

având totodată o dimensiune simbolică evidentă, care ne spune şi nouă ceva azi.

* * *

Primul poartă numele Andrei, nume ce trimite la grecescul „andros”, bărbat.

E un urmaş al lui Adam, omul creat de Dumnezeu la începuturi…

Iar Dumnezeu, astăzi, a ieşit în căutarea omului.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute  şi să mântuiască ceea ce era pierdut (Lc 19,10).

Adame, unde eşti? Acesta fusese strigătul lui Dum­nezeu în grădina raiului, după căderea primilor oameni.

Astăzi, Evanghelia ne povesteşte despre un om care, căutând iertarea lui Dumnezeu,

a primit botezul lui Ioan şi i-a devenit discipol; acest bărbat l-a urmat pe Isus,

Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii  (In 1,29). Dumnezeu, citim în Cartea profetului Ezechiel (34,16), îşi caută neîncetat oaia pierdută.

Iar Cristos, noul Adam, ne întretaie şi astăzi calea, în tăcere,

vrând să ne treacă din starea de „om vechi” în cea de „om nou” (cf. Ef 4,23-24).

În această cea dintâi întâlnire, aşa cum o descrie sfântul Ioan, la început Cristos nu vorbeşte. Trece numai făcând bine (cf. Fap 10,38).

Nu se ştie de unde vine, nici unde se duce, aşa cum nu se ştie nici de Duhul care a coborât asu­pra lui (In 1,32).

Tot astfel, şi în vieţile noastre percepem uneori o tainică „trecere”, fără să se audă vreun glas: ajunge să fim atenţi.

În ce-l priveşte, Andrei nu se mulţumeşte să fie atent. Se duce după Isus. Literal, textul arată că, pentru a-l urma, s-a ridicat, s-a făcut „acolit”, urmăritor, adică discipol.

Doar atunci se întoarce spre el Isus, apoi se opreşte şi-l priveşte: Cine mă urmează nu umblă în întuneric (In 8,12).

Iar Andrei primeşte de la Cristos toată lumina.

„… credeţi în lumină, ca să deveniţi fiii luminii”  (In 12,36).

 

Extras din versiunea româneasca a culegerii de predici « Evangéliques 1 », de fr Pierre-Marie DELFIEUX, fondatorul Fraternitatilor monastice „Jérusalem”.

Pierre-Marie Delfieux
Ceea ce vreau eu este iubirea. Un itinerar biblic
Colectia: Spiritualitate

Din prezentarea cartii:

Primeşte în inima ta iubirea. Nu uita, Dumnezeu, cel dintâi, te-a iubit (1In 4,9). Statorniceşte-te în încrederea că eşti iubit; aşază iubirea lui Dumnezeu la temelia a tot ce eşti, a tot ce faci. Ea te va întări, va da vieţii tale un sens, te va călăuzi către bucuria veşnică la care aspiri.

Aceste cuvinte de îndemn adresate omului credincios, mai exact monahilor, sunt extrase din „Ierusalim – Carte de viaţă”, text fundamental al Fraternităţilor monastice purtând numele oraşului sfânt. Provin dintr-o intuiţie devenită convingere de neclintit, care a marcat, de la un capăt la celălalt, viaţa şi activitatea fratelui Pierre-Marie Delfieux, fondator al celor două institute călugăreşti gemene şi al mai multor asociaţii de laici catolici, adunaţi în jurul celor dintâi.

 

 

http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/636/Ceea-ce-vreau-eu-este-iubirea-Un-itinerar-biblic.aspx

 

Mythbusters

By Don Francisco

http://www.donfrancisco.com/christians-and-nonchristians
For years we have had this collection of short articles posted on line and we slowly add to them as new topics come up.  We don’t claim to have all the answers, but we’re sharing how we see things.  As we all share, our perspectives are widened, and it becomes easier to lay aside fear and dead religion and to choose instead pathways of freedom, boldness, and love.  We hope you enjoy the mythbusters.

Myth #8 – Christians should not hang out with non-Christians

This myth comes from the false belief that being with people who are different will lower the spirituality of a believer. However, nothing lowers true spirituality more than a separatist attitude.

True spirituality is a loving, serving attitude towards God and people, a thankful and joyful countenence, and wonder and respect for all life. It’s as simple as that. Some people think that spirituality means having a prune face and being angry at sinners. Jesus was only angry at prunefaced religious people. They misrepresented the heart of God. 

When the Bible says, „love not the world”, it means we should not be driven by desires for fame and riches. But that is completely different than deciding not to love people. When Jesus said that the harvest is ready, but the workers are few, He didn’t mean there are not enough pastors. He meant that there are not enough people who love the way God does. Nothing spins a life around faster than knowing God loves us just as we are.  Most Christians don’t even know this simple fact – and that’s why many feel they have to lock themselves in closets so they can try to be more holy. 

The religious leaders of Jesus day did not hang out with other people, but Jesus did!  In fact He hung out with people who the religious leaders considered to be untouchable. He saw right through the outside and into the heart.  Jesus did not like to hang out with the high up religious leaders, but He hung out with everybody else. 

Nothing affects the world more positively than people who know they are loved by God. They make everyone around them feel special. They literally carry the love and healing of God around with them. They are not overcome by fear, but they are outgoing.  Jesus said we should let our light shine. And that means loving  others with no awareness of our differences.