Cuvântul Domnului? Depinde

Un punct de vedere esential, luminos, la obiect, si mai ales… contemporan. Am dat de el gratie WordPress, multumesc pentru acest text si pentru excelenta traducere autorului https://antonivanov.blog.

„A face răul în numele lui Dumnezeu, deformând Cuvântul său

parola-dio-294x154„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi

„Cuvântul Domnului? Depinde!

„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu. Într-adevăr, motivul pentru care au fost permise, au fost justificate și chiar au fost poruncite tot felul de crime în numele lui Dumnezeu, este pentru că „așa e scris”, și astfel sfintele scripturi se transformă din izvoare de viață în instrumente de suferință și de moarte.

Dar nu este suficient să curățăm scripturile de elementele arhaice tribale, de superstiții, de tabu-uri, de atavica ură etnică, ci este necesar și faptul ca ceea ce a fost scris să fie în mod corect și în mod continuu interpretat. Altfel, o înțelegere numai literală a scripturii, în loc să comunice viață, poate cauza moarte, după cum foarte bine și-a dat seama apostolul Paul („Litera ucide”, 2 Corinteni 3,6).

Așa cum „cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan 4,8), la fel și tot ceea ce nu este spre binele omului nu provine de la Dumnezeu, chiar dacă este scris că e așa și lui Dumnezeu îi este atribuit acel lucru. Desigur, pentru a face acest pas este nevoie de mult curaj, iar Isus a avut acest curaj, plătindu-l cu propria viață. Cristos a avut temeritatea să declare că nu tot ceea ce este scris în textele sacre provine de la Dumnezeu. De aceea nu a ales o carte, oricât de sacră ar fi ea, drept cod de comportament pentru credincioși, ci binele omului.

Pentru Isus nu este de ajuns ca un text să fie considerat sacru, este necesar și ca omul să fie considerat sacru. Criteriul a ceea ce este bine și a ceea ce este rău, a ceea ce este permis sau nepermis, nu se bazează pentru Isus pe respectarea și îndeplinirea sau pe nerespectarea și neîndeplinirea a ceea ce e scris în Carte, ci pe practicarea iubirii. De aceea Isus a relativizat importanța Legii divine, atribuindu-i lui Moise, și nu lui Dumnezeu, unele părți ale ei: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă repudiați soțiile; la început însă nu a fost așa» (Matei 19,8). Potrivit tradiției religioase, fiecare cuvânt în parte din Lege (Torah) provenea de la Dumnezeu însuși. Moise avusese simplul rol de executor al voinței lui Dumnezeu, și era inadmisibil să afirmi că unele părți din Lege proveneau de la Moise și nu de la Domnul („Cine asigură că Torah-ul nu provine din cer, cel puțin în acel text (în Lege), și că nu Dumnezeu a spus ceea ce e scris în ea…, v-a fi nimicit în această lume și în lumea viitoare”, Sanhedrin B. 99). Polemica sau ciocnirea cea mai răsunătoare dintre Isus și Cartea Legii a fost cu privire la tema, foarte importantă pentru Iudei, a regulilor de puritate rituală, care erau considerate că provin direct de la Dumnezeu.

În Cartea Leviticului, considerată Cuvântul lui Dumnezeu, sunt enumerate animalele care pot fi mâncate, pentru că sunt considerate animale pure, și acelea cu care este interzis să te hrănești, pentru cu sunt impure (Levitic 11). Pentru Isus, puritatea sau impuritatea individului nu constă în ceea ce individul mănâncă sau nu mănâncă, ci în comportamentul individului față de alții: «Nu înțelegeți că tot ceea ce intră în om din exterior nu poate să-l facă impur, pentru că nu-i intră în inimă, ci în stomac și apoi ajunge în latrină? … Ceea ce iese din om este ceea îl face pe om impur» (Marcu 7, 18-20), dezmințind, de facto, Cartea Leviticului («Astfel, declara pure toatealimentele» (Marcu 7, 19). Așadar, textele sacre se revelează în semnificația lor cea mai adevărată și mai profundă numai dacă sunt citite din optica Duhului care le-a inspirat, adică din optica iubirii necondiționate a Creatorului față de creaturile sale. De acea Cuvântul lui Dumnezeu li se dezvăluie numai acelora care pun binele față de alții pe primul loc în propria existență. Când acest lucru nu se petrece, individul riscă să-l dezonoreze pe semenul său pentru a-l onora pe Dumnezeu (Marcu 7, 10-12) și, ca să fie fidel față de textul sacru, riscă să-l trădeze pe omul care trăiește.

Sacramentele și cupiditatea

Nu am nici aur, nici argint, dar ceea ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te și mergi!” (Faptele Apostolilor 3,6). Așa i-a spus Petru ologului de lângă poarta templului din Ierusalim, iar bolnavul a început nu doar să meargă, ci de-a dreptul să sară, lăudându-l pe Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3,8). Petru, fidel față de învățătura Învățătorului său de a nu acumula comori pe pământ(Matei 6,19), a comunicat viață celui ce simțea că viața îi lipsește. Apoi succesorii lui Petru au abandonat progresiv învățătura lui Isus, trădându-l în mod nerușinat, iar Biserica a ajuns nu doar să nu reușească să le redea puterea de a merge celor ce erau împiedicați, ci, supraîncărcată cu aur și argint, a devenit un obstacol pentru cei care voiau să înainteze cu pas sprinten pe drumul evangheliei.

Într-adevăr, deja din primele secole, nepăsători față de mustrările severe ale lui Isus cu privire la ispita bogăției (Luca 6,24), papii, și împreună cu ei întreaga ierarhie, au făcut tragica lor alegere. Isus a avertizat: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Luca 16,13). La auzul acestor cuvinte atât de clare, „fariseii, care erau atașați de bani, își băteau joc de el” (Luca 16,14). Dar Biserica nu doar a ignorat cuvintele lui Isus, ci a făcut contrariul și, fără să ezite, a ales mamona, banul, interesul, conveniența, iar pentru a se îmbogăți a folosit orice mijloc, începând de la minciună. Într-adevăr, Biserica ierarhică a construit, fără niciun scrupul, un document fals care a avut repercusiuni grave asupra întregii creștinătăți.

Prin „Donația lui Constantin”, Biserica a afirmat că împăratul îi dăruise Papei Silvestru (+ 335) toate proprietățile imperiului. Iar Biserica, prinsă de lăcomia bogăției, s-a îndepărtat tot mai mult de evanghelie: chemată să-i slujească pe cei săraci, i-a pus pe cei săraci să o slujească. Nepăsătoare față de Isus care a spus că nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească (Matei 24,28), Biserica s-a transformat într-o structură a puterii: papa se considera pe sine însuși un împărat sau rege (papa-rege), și, bineînțeles, cardinalii erau prinți, episcopii erau conți, iar pentru sărmanii preoți era oricum o importantă promovare socială și economică să ajungă parohi.

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriană din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» la Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da pretiNostra Signora degli ereticiCome leggere il Vangelo (e non perdere la fede)Parabole come pietreLa follia di DioVersetti pericolosiChi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 19.06.2016

Sursa: ilLibraio.it

Preluat din excelentul blog https://antonivanov.blog/2018/01/26/a-face-raul-in-numele-lui-dumnezeu-deformand-cuvantul-sau/

Anunțuri

Cafarnaum, locul mângâierii

În sinagoga din Cafarnaum;
vindecarea unui posedat

(Lc 4,31-37)
21 Au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să-i înveţe. 22 Şi erau uluiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. 23 În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: 24 „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. 25 Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” 26 Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. 27 Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. 28 Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii. 

Despre sf Francisc de Sales

… povesteste Pr Laurentiu Dancuta, într-o omilie din 2017:

„Este omul capabil să împlinească „porunca cea nouă”? Suntem noi capabili să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine? Sfinții dau mărturie despre măreția pe care Dumnezeu a pus-o în om și despre harurile cu care omul a fost înzestrat astfel încât să poată împlini voința lui. Sfinții au reușit să-l cunoască pe Dumnezeu și să-i împlinească voința iubindu-i pe semenii lor.

Un astfel de om sfânt a fost episcopul Francisc de Sales, învățător al Bisericii. El nu s-a mulțimit să străbată de unul singur calea spre împlinirea voinței lui Dumnezeu, ci a voit să fie un exemplu și un sprijin și pentru semenii săi. Este un mare semn de sfințenie să nu uiți de frații tăi în timp ce alergi spre veșnicie.

Sfântul Francisc de Sales le-a vorbit tuturor despre viața evlavioasă și despre harurile care vin dintr-o astfel de viață: „La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel poruncește el creștinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea și chemarea lui. Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaș, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă și de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Și nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile și obligațiile fiecăruia în particular…. Evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârșește pe toate, iar când se împotrivește legitimei ocupații a cuiva, ea este, fără îndoială, greșită. Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi și proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face și mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupație, ci, dimpotrivă, le împodobește și le înfrumusețează”.

Tot din situl dânsului, Prea târziu te-am iubit, un fragment vizionar din „Introduction à la vie dévote”:

 

„La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel porun­ceşte el creştinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea şi chemarea lui.

Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaş, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă şi de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Şi nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile şi obligaţiile fiecăruia în particular.

Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca epis­copul să voiască a fi izolat ca pustnicul? Şi dacă oamenii căsătoriţi n-ar voi să strângă mai mult decât capucinii, dacă lucrătorul ar fi toată ziua la biserică, cum e călugărul, iar călugărul ar fi mereu expus la tot felul de întâlniri pentru serviciul aproapelui ca epis­copul, această evlavie n-ar fi oare ridicolă, fără regulă şi de nesuferit?

Această greşeală şi absurditate totuşi se întâmplă foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârşeşte pe toate, iar când se împo­triveşte legitimei ocupaţii a cuiva, ea este, fără îndoială, greşită.

Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi şi proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face şi mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupaţie, ci, dimpotrivă, le împodobeşte şi le înfrumu­seţează.

Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credin­cios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase.

Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsni­cia persoanelor căsătorite. Este adevărat, Filotee, că evlavia pur contemplativă, călugărească şi religioasă nu poate fi exercitată în aceste profesii; dar, de aseme­nea, în afară de aceste trei feluri de evlavie, mai există multe altele, menite să-i desăvârşească pe aceia care trăiesc în lume.

Oriunde am fi, putem şi trebuie să tindem la viaţa desăvârşită”

(Din Introducere în viaţa evlavioasă, de sfântul Francisc de Sales, episcop, Partea 1, cap. 3 – Evlavia trebuie practicată în diferite moduri).

 

 

Saint François de Sales

Du pape Benoît XVI, 2011

Chers frères et sœurs,

«Dieu est le Dieu du cœur humain» (Traité de l’Amour de Dieu, I, XV): dans ces paroles apparemment simples, nous percevons l’empreinte de la spiritualité d’un grand maître, dont je voudrais vous parler aujourd’hui, saint François de Sale, évêque et docteur de l’Eglise. Né en 1567 dans une région frontalière de France, il était le fils du Seigneur de Boisy, antique et noble famille de Savoie. Ayant vécu à cheval entre deux siècles, le XVIe et le XVIIe, il rassemblait en lui le meilleur des enseignements et des conquêtes culturelles du siècle qui s’achevait, réconciliant l’héritage de l’humanisme et la tension vers l’absolu propre aux courants mystiques. Sa formation fut très complète; à Paris, il suivit ses études supérieures, se consacrant également à la théologie, et à l’Université de Padoue celles de droit, suivant le désir de son père, qu’il conclut brillamment par une maîtrise in utroque iure, droit canonique et droit civil. Dans sa jeunesse équilibrée, réfléchissant sur la pensée de saint Augustin et de saint Thomas d’Aquin, il traversa une crise profonde qui le conduisit à s’interroger sur son salut éternel et sur la prédestination de Dieu à son égard, vivant avec souffrance comme un véritable drame spirituel les questions théologiques de son époque. Il priait intensément, mais le doute le tourmenta si fort que pendant plusieurs semaines, il ne réussit presque plus à manger et à dormir. Au comble de l’épreuve, il se rendit dans l’église des dominicains à Paris, ouvrit son cœur et pria ainsi: «Quoi qu’il advienne, Seigneur, toi qui détiens tout entre tes mains, et dont les voies sont justice et vérité; quoi que tu aies établi à mon égard…; toi qui es toujours un juge équitable et un Père miséricordieux, je t’aimerai Seigneur (…) je j’aimerai ici, ô mon Dieu, et j’espérerai toujours en ta miséricorde, et je répéterai toujours tes louanges… O Seigneur Jésus, tu seras toujours mon espérance et mon salut dans la terre des vivants» (I Proc. Canon., vol. I, art. 4). François, âgé de vingt ans, trouva la paix dans la réalité radicale et libératrice de l’amour de Dieu: l’aimer sans rien attendre en retour et placer sa confiance dans l’amour divin; ne plus demander ce que Dieu fera de moi: moi je l’aime simplement, indépendamment de ce qu’il me donne ou pas. Ainsi, il trouva la paix, et la question de la prédestination — sur laquelle on débattait à cette époque — s’en trouva résolue, car il ne cherchait pas plus que ce qu’il pouvait avoir de Dieu; il l’aimait simplement, il s’abandonnait à sa bonté. Et cela sera le secret de sa vie, qui transparaîtra dans son œuvre principale: le Traité de l’amour de Dieu.

En vainquant les résistances de son père, François suivit l’appel du Seigneur et, le 18 décembre 1593, fut ordonné prêtre. En 1602, il devint évêque de Genève, à une époque où la ville était un bastion du calvinisme, au point que le siège épiscopal se trouvait «en exil» à Annecy. Pasteur d’un diocèse pauvre et tourmenté, dans un paysage de montagne dont il connaissait aussi bien la dureté que la beauté, il écrivit: «[Dieu] je l’ai rencontré dans toute sa douceur et sa délicatesse dans nos plus hautes et rudes montagnes, où de nombreuses âmes simples l’aimaient et l’adoraient en toute vérité et sincérité; et les chevreuils et les chamois sautillaient ici et là entre les glaciers terrifiants pour chanter ses louanges» (Lettre à la Mère de Chantal, octobre 1606, in Œuvres, éd. Mackey, t. XIII, p. 223). Et toutefois, l’influence de sa vie et de son enseignement sur l’Europe de l’époque et des siècles successifs apparaît immense. C’est un apôtre, un prédicateur, un homme d’action et de prière; engagé dans la réalisation des idéaux du Concile de Trente; participant à la controverse et au dialogue avec les protestants, faisant toujours plus l’expérience, au-delà de la confrontation théologique nécessaire, de l’importance de la relation personnelle et de la charité; chargé de missions diplomatiques au niveau européen, et de fonctions sociales de médiation et de réconciliation. Mais saint François de Sales est surtout un guide des âmes: de sa rencontre avec une jeune femme, madame de Charmoisy, il tirera l’inspiration pour écrire l’un des livres les plus lus à l’époque moderne, l’Introduction à la vie dévote; de sa profonde communion spirituelle avec une personnalité d’exception, sainte Jeanne Françoise de Chantal, naîtra une nouvelle famille religieuse, l’Ordre de la Visitation, caractérisé — comme le voulut le saint — par une consécration totale à Dieu vécue dans la simplicité et l’humilité, en accomplissant extraordinairement bien les choses ordinaires: «… Je veux que mes Filles — écrit-il — n’aient pas d’autre idéal que celui de glorifier [Notre Seigneur] par leur humilité» (Lettre à Mgr de Marquemond, juin 1615). Il meurt en 1622, à cinquante-cinq ans, après une existence marquée par la dureté des temps et par le labeur apostolique.

La vie de saint François de Sales a été une vie relativement brève, mais vécue avec une grande intensité. De la figure de ce saint émane une impression de rare plénitude, démontrée dans la sérénité de sa recherche intellectuelle, mais également dans la richesse de ses sentiments, dans la «douceur» de ses enseignements qui ont eu une grande influence sur la conscience chrétienne. De la parole «humanité», il a incarné les diverses acceptions que, aujourd’hui comme hier, ce terme peut prendre: culture et courtoisie, liberté et tendresse, noblesse et solidarité. Il avait dans son aspect quelque chose de la majesté du paysage dans lequel il a vécu, conservant également sa simplicité et son naturel. Les antiques paroles et les images avec lesquelles il s’exprimait résonnent de manière inattendue, également à l’oreille de l’homme d’aujourd’hui, comme une langue natale et familière.

François de Sales adresse à Philotée, le destinataire imaginaire de son Introduction à la vie dévote (1607) une invitation qui, à l’époque, dut sembler révolutionnaire. Il s’agit de l’invitation à appartenir complètement à Dieu, en vivant en plénitude la présence dans le monde et les devoirs de son propre état. «Mon intention est d’instruire ceux qui vivent en villes, en ménages, en la cour […]» (Préface de l’Introduction à la vie dévote). Le document par lequel le Pape Pie ix, plus de deux siècles après, le proclamera docteur de l’Eglise insistera sur cet élargissement de l’appel à la perfection, à la sainteté. Il y est écrit: «[la véritable piété] a pénétré jusqu’au trône des rois, dans la tente des chefs des armées, dans le prétoire des juges, dans les bureaux, dans les boutiques et même dans les cabanes de pasteurs […]» (Bref Dives in misericordia, 16 novembre 1877). C’est ainsi que naissait cet appel aux laïcs, ce soin pour la consécration des choses temporelles et pour la sanctification du quotidien sur lesquels insisteront le Concile Vatican ii et la spiritualité de notre temps. L’idéal d’une humanité réconciliée se manifestait, dans l’harmonie entre action dans le monde et prière, entre condition séculière et recherche de perfection, avec l’aide de la grâce de Dieu qui imprègne l’homme et, sans le détruire, le purifie, en l’élevant aux hauteurs divines. Saint François de Sales offre une leçon plus complexe à Théotime, le chrétien adulte, spirituellement mûr, auquel il adresse quelques années plus tard son Traité de l’amour de Dieu (1616). Cette leçon suppose, au début, une vision précise de l’être humain, une anthropologie: la «raison» de l’homme, ou plutôt l’«âme raisonnable», y est vue comme une architecture harmonieuse, un temple, articulé en plusieurs espaces, autour d’un centre, qu’il appelle, avec les grands mystiques, «cime», «pointe» de l’esprit, ou «fond» de l’âme. C’est le point où la raison, une fois parcourus tous ses degrés, «ferme les yeux» et la connaissance ne fait plus qu’un avec l’amour (cf. livre I, chap. XII). Que l’amour, dans sa dimension théologale, divine, soit la raison d’être de toutes les choses, selon une échelle ascendante qui ne semble pas connaître de fractures et d’abîmes. Saint François de Sales l’a résumé dans une phrase célèbre: «L’homme est la perfection de l’univers; l’esprit est la perfection de l’homme; l’amour, celle de l’esprit; et la charité, celle de l’amour» (ibid., livre X, chap. I).

Dans une saison d’intense floraison mystique, le Traité de l’amour de Dieu est une véritable somme, en même temps qu’une fascinante œuvre littéraire. Sa description de l’itinéraire vers Dieu part de la reconnaissance de l’«inclination naturelle» (ibid., livre I, chap. XVI), inscrite dans le cœur de l’homme bien qu’il soit pécheur, à aimer Dieu par dessus toute chose. Selon le modèle de la Sainte Ecriture, saint François de Sales parle de l’union entre Dieu et l’homme en développant toute une série d’images de relation interpersonnelle. Son Dieu est père et seigneur, époux et ami, il a des caractéristiques maternelles et d’une nourrice, il est le soleil dont même la nuit est une mystérieuse révélation. Un tel Dieu attire l’homme à lui avec les liens de l’amour, c’est-à-dire de la vraie liberté: «Car l’amour n’a point de forçats ni d’esclaves, [mais] réduit toutes choses à son obéissance avec une force si délicieuse, que comme rien n’est si fort que l’amour, aussi rien n’est si aimable que sa force» (ibid., livre I, chap. VI). Nous trouvons dans le traité de notre saint une méditation profonde sur la volonté humaine et la description de son flux, son passage, sa mort, pour vivre (cf. ibid., livre IX, chap. XIII) dans l’abandon total non seulement à la volonté de Dieu, mais à ce qui Lui plaît, à son «bon plaisir» (cf. ibid., livre IX, chap. I). Au sommet de l’union avec Dieu, outre les ravissements de l’extase contemplative, se place ce reflux de charité concrète, qui se fait attentive à tous les besoins des autres et qu’il appelle «l’extase de l’œuvre et de la vie» (ibid., livre VII, chap. VI).

On perçoit bien, en lisant le livre sur l’amour de Dieu et plus encore les si nombreuses lettres de direction et d’amitié spirituelle, quel connaisseur du cœur humain a été saint François de Sales. A sainte Jeanne de Chantal, à qui il écrit: «[…] car voici la règle générale de notre obéissance écrite en grosses lettres: il faut tout faire par amour, et rien par force; il faut plus aimer l’obéissance que craindre la désobéissance. Je vous laisse l’esprit de liberté, non pas celui qui forclos [exclut] l’obéissance, car c’est la liberté de la chair; mais celui qui forclos la contrainte et le scrupule, ou empressement» (Lettre du 14 octobre 1604). Ce n’est pas par hasard qu’à l’origine de nombreux parcours de la pédagogie et de la spiritualité de notre époque nous retrouvons la trace de ce maître, sans lequel n’auraient pas existé saint Jean Bosco ni l’héroïque «petite voie» de sainte Thérèse de Lisieux.

Chers frères et sœurs, à une époque comme la nôtre qui recherche la liberté, parfois par la violence et l’inquiétude, ne doit pas échapper l’actualité de ce grand maître de spiritualité et de paix, qui remet à ses disciples l’«esprit de liberté», la vraie, au sommet d’un enseignement fascinant et complet sur la réalité de l’amour. Saint François de Sales est un témoin exemplaire de l’humanisme chrétien avec son style familier, avec des paraboles qui volent parfois sur les ailes de la poésie, il rappelle que l’homme porte inscrite en lui la nostalgie de Dieu et que ce n’est qu’en Lui que se trouve la vraie joie et sa réalisation la plus totale.

O corabie în furtună

Iar dând drumul multimilor, Domnul s-a suit în munte, ca să se roage singur. Si făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii de pământ,  fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.  Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si au strigat de frică. Dar El le-a vorbit îndată, zicând, Eu sunt, nu vă temeti. Iar Petru, răspunzând, a zis : Doamne, dacă esti Tu, porunceste să vin la Tine pe apă. Iar El a zis : Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă si a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut si a început să se scufunde, a strigat, zicând : Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? (Matei, 14, 23-31)

Corabia în care s-a urcat ucenicii Domnului, la căderea serii, e bătută de valurile lacului Galileii, căruia i se mai zice si marea Tiberiadei. O clatină si o scutură, ca pe o coajă de nucă, un vânt potrivnic, iar cei aflati la bord, desi navigatori si pescari experimentati, îsi fac griji pentru viata lor.

Învătătorul nu este alături de ucenicii Lui. A înmultit pâinile si pestii, spre a hrăni  multimile iar acestea, la vederea minunii săvârsite, se arată gata să facă din el, cu sila, un Împărat ca atâtia altii ai acestei lumi.

Domnul însă s-a îndepărtat de toti. Dorea să rămână singur cu Tatăl, faţă în faţă, inimă lângă inimă, ridicând spre cer o rugă fierbinte, plină de recunostintă si de dragoste. Rugăciunea obisnuită a Fiului, tâsnită din legătura unică, atât de specială, cu Părintele ceresc. Căci tot ce a făcut Iisus pentru oameni, a făcut în numele Tatălui, ascultând de Voia Tatălui, spre Slava Tatălui… Slava lui Dumnezeu, strâns legată, spun Părintii, de mântuirea noastră. (Pentru Ireneu din Lyon, Slava lui Dumnezeu este omul viu).

În corabia aflată în bătaia valurilor, niste pescari galileeni, asemănători cu atâti compatrioti si contemporani ai lor. Oameni de rând, însă nu si oameni oarecare, căci Mântuitorul i-a ales anume pentru a-L însoti si ajuta în misiunea sa, devenind “pescari de oameni”.

Iar corabia e acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul îi este împotrivă. ( Matei 14,24)

Marea frământată de furtună: imagine, pentru vechii evrei, a haosului originar ce stă încă la pândă, gata să ia din nou în stăpânire universul;  imagine a tot ce clocoteste în adâncurile sufletului omenesc, patimi, păcate, violentă. Imagine, deopotrivă, a  istoriei care clădeste, ca apoi să le înghită si să le mistuie, societătile omenesti cele mai puternice si mai strălucitoare. Simbol al tuturor evenimentelor care ne covârsesc, al tuturor necazurilor vietii, al suferintelor care uneori iau dimensiuni coplesitoare,  imagine a unor trăiri negative greu de stăpânit, mâhniri adânci, mânii, angoase, frustrări, regrete, revolte, disperări. Si frici de tot soiul, mari si mici, întemeiate si neîntemeiate.

Pe cei din plăpânda corabie îi sperie furtuna, perspectiva scufundării si a mortii prin înec.

Dar ceea ce le este dat să vadă, fără a pricepe mai întâi nimic,  îi sperie si mai mult. Învătătorul vine spre ei, păsind pur si simplu peste întinderea apelor.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si de frică au strigat. 

Când nu întelegem ce se petrece, spaima e parcă si mai puternică, ca în prezenta unor fantome; si cine nu stie, din copilărie, cât pot înspăimânta toate nălucirile închipuirilor noastre…! Nu este doar un nărav al copilariei, cel constând în a lăsa să bântuie în voie « nebuna casei », imaginatia aducătoare de chin. La tot ce ne pare greu de dus, la toate problemele reale, concrete, cu care suntem confruntati, adăugăm, mai toti, povara gândului care exagerează, a aducerilor aminte si a zvonurilor alarmiste, a diagnosticelor pe cât de incompetente, pe atât de pripite. Tuturor relelor materiale, le adăugăm, stiind bine totusi cât de zadarnic, îngrijorări, temeri, regrete. Ca apoi, dacă avem, asa cum au avut-o ucenicii Mântuitorului, cutezanta, să strigăm după ajutor. Sau să ne ascundem capul în nisip, căutând uitarea cu orice pret…

Dar Iisus ne vede, ne întelege, este aproape de noi, alături de noi, si ne spune, asa cum le-a spus ucenicilor înspăimântati:

Îndrăzniti, Eu sunt, nu vă temeti! 

*

Comentariu de Romano Guardini (Der Herr, Domnul)

„Din toate părtile, oamenii au alergat înspre omul despre care vorbeste toată tara. Foamea lor este ca un simbol al  precaritătii omenesti aducătoare de angoasă. Iisus le vede nevoia, si  face o minune (aduce un semn) : binecuvântează pâinea si pestii, si le împarte. Toti mănâncă, se satură, prisosul rămâne pe jos. Sensul minunii sare în ochi : scopul ei nu este săturarea multimii. Dacă privesti lucrurile în termeni practici, apostolii aveau dreptate : oamenii aceia ar fi trebuit să se împrăstie prin satele din jur, si să-si cumpere merinde. Or hrana înmultită anume pentru îndestularea celor adunati să-l asculte pe Iisus nu are alt scop decât să dezvăluie abundenta bogătiilor  divine. Izvorul îmbelsugat, creator, al dragostei dumnezeiesti, a început să curgă, iar hrana trupească nu face decât să prefigureze alimentul spiritual care va fi vestit putin după aceea, la Capernaum.

Apoi Iisus se îndepărtează, spre a fi singur. Poporul este în fierbere : a văzut semnul mesianic, si vrea să-l proclame pe Mântuitor împărat. Dar împărătia pe care o caută oamenii nu înseamnă nimic pentru Iisus…

… Atunci Iisus vine către ei mergând pe apă… Înainte de aceasta, a petrecut un timp în rugăciune. Ne este desigur îngăduit să încercăm a ne reprezenta tălăzuirea acelei rugăciuni, prin care sufletul Domnului era ca luat pe sus, trecând, fără ca El să bage de seamă, din timp în vesnicie, din lume, în Dumnezeu; ne putem închipui sentimentul de putere nesfârsită, de suverană autoritate, pe care-l va fi simtit după minunea înmultirii pâinilor. Si atunci, spiritul  Lui s-a îndreptat către ucenici; a văzut că sunt în pericol, si a simtit că a bătut, si pentru ei, si pentru El însusi, un ceas anume, fixat de către Tatăl. S-a ridicat si s-a îndreptat către ei.  

Poate că nici măcar n-a observat locul unde tărmul se termina, si începea apa. Pentru puterea care-L umplea, nu exista diferentă între uscat si suprafata lichidă… (un episod asemănător in Carte regilor, când Ilie aleargă in fata calestii regale).

(….) Cel care este ridicat de către Duh nu mai este supus acelorasi dimensiuni ca oamenii de rând. Iisus însă, nu doar era cuprins si purtat de Duh, ci Duhul Sfânt era Duhul Lui. Ceea ce este pentru ratiunea omenească un miracol nemaiauzit, chiar dacă ratiunea este iluminată prin credintă, este efectul firesc si proportionat al fiintei însesi a lui Hristos.

… Petru merge si el pe apă : « Există credinta, si, datorită ei, Petru se mentine în zona de fortă emanând de la Iisus. Hristos, în ce-L priveste, nu crede; pur si simplu există asa cum este, ca Fiu al lui Dumnezeu. A crede, pentru om, este o participare la fiiinta însăsi a lui Hristos. Petru stă în această zonă de fortă, si actionează la fel ca si Hristos, cu Hristos. Dar toată aceast lucrare dumnezeiască este vie. Oscilează, urcă si coboară. Atâta vreme cât Petru îsi tine ochii fixati în ochii Mântuitorului, atâta vreme cât vointa lui aderă, prin credintă, la cea a lui Iisus, apa îl poartă. La un moment dat însă, tensiunea încrederii lui scade, constiinta omenească obosnuită îsi reia drepturile, si el percepe puterile terestre. Aude mugetul furtunii, vede ridicându-se talazurile. Iată-l ajuns în clipa încercării. În loc însă să privească si mai adânc în ochii Domnului, îsi desprinde privirile, atunci zona de fortă se diluează; iar Petru începe să se scufunde. În locul « credintei care poate învinge lumea », apare strigătul disperat : «  Doamne, scapă-mă! » Si Domnul îi răspunde…

Pasajul acesta cuprinde una dintre cele mai importante revelatii despre natura credintei (credintă si ratiune, credintă si vointă). Ceea ce se impune concret constiintei credinciosului nu este un adevăr, nu este o valoare, ci o realitate.”

Romano Guardini um 1920.JPG

Romano Guardini, 1885-1968

Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Ne vom mai întâlni oare…?

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Atâtia si atâtia plecati prea devreme…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru ca ràspunsul nu e la îndemâna imaginatiei noastre bazate pe ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim.

De aceea cei înràdàcinati în credinta traditiei mosilor si stràmosilor lor stau mai bine decât cei agnostici. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà.

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Voi reveni cu altà ocazie la câteva màrturii despre care am citit. Cele ale doctoritei Elisabeth Kubler Ross, mai cu seamà.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din mort, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset.

Înainte de a continua cu ràspunsul autoarei, mà gràbesc sà amintesc câteva pasaje din Biblie în care se afirmà vesnicia persoanei umane, altfel spus, posibilitatea si realitatea intràrii acesteia în Viata deplinà, fàrà suferintà si fàrà capàt. Precum rostim în Crez: „Cred în învierea mortilor si în Viata vesnicà ce va sà fie”. 

Matei 28,1-8;  Luca 24; 24-36; Marcu 16 ; Ioan cap. 20 si 21; Fapte 2, 14-36; Romani 8,11; 10,9;  1 Corinteni 15,3-5; 1 Tesaloniceni 1,9s; 4,14 ; Coloseni 1,18; 1 Corinteni 15,12-28. Evrei 12, 1-4. Si multe altele…

Între care una din cele mai vechi màrturisiri de credintà crestine, cea a lui Petru în Faptele Apostolilor, capitolul 2

Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi,

23 pe Omul acesta, dat* în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

24 Dar* Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.

25 Căci David zice despre El: ‘Eu aveam* totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.

26 De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde,

27 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.

Pasajul meu preferat, din capitolul 8 al Epistolei càtre Romani, îl copiez tot din Biblia Cornilescu online:

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

19De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

20Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă 21că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

22Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

23Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.

24Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?

25Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

Retin deocamdatà aceste ultime cuvinte despre credinta prività ca o sperantà ce se poate lipsi de dovezi vizibile…

„O nàdejde care se vede nu mai este nàdejde…”

Arhitectul si mijlocitorul sperantei crestine nu e altcineva decât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Altfel cum de-ar mai exista oameni care sà creadà în întâlnirea vie, concretà, realà, cu un om care a murit acum douà mii de ani, ràstignit gol între doi tâlhari…?