Homélie pour le 11e Dimanche T.O. (B)

Ce qui ressort de ces deux petites paraboles, c’est un appel à la confiance. Confiance dans le geste généreux et radical du semeur. Confiance dans la terre qui accueille la semence

via Homélie pour le 11e Dimanche T.O. (B) — Spiritualité 2000

Reclame

Ora pro nobis

Ambrosius Benson : Triptyque de saint Antoine de Padoue. Ouvert, panneau central : Saint Antoine de Padoue ; volet gauche : La Sainte Famille ; volet droit : Saint Second, évêque d'Avila ? Fermé : L'annonciation

https://www.fine-arts-museum.be/fr/la-collection/ambrosius-benson-triptyque-de-saint-antoine-de-padoue

Reflecţie la sărbătoarea sfântului Anton de Padova (1195-1231)

Dacă-ţi trebuie minuni, prin Anton le dobândeşti, crede celor ce-au aflat marea lui putere (cf. Sfântul Bonaventura).

Am înconjurat astăzi sfântul altar pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cel întreit şi unic pentru marele dar pe care ni l-a făcut, dându-ni-l pe sfântul Anton de Padova, sfântul minunilor şi sfântul lumii întregi, aşa cum îl numea papa Leon al XIII-lea, ca să ne fie un exemplu viu de primire, trăire şi vestire a evangheliei, dar şi un mijlocitor puternic de haruri la tronul său; haruri prin care să ne ajute să trecem cu bine necazurile şi greutăţile vieţii prezente şi haruri şi prin care să ne ajute să dobândim viaţa veşnică alături de persoanele Preasfintei Treimi.

De curând am celebrat sărbătoarea Rusaliilor, când Isus mort, înviat şi înălţat la cer, ni l-a trimis de la Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile lui (cf. Fap 2,1-11), ca să ne amintească de învăţătura şi de mântuirea lui Isus de la cruce (cf. In 14,26); ca să ne ajute cu darurile lui, ca să devenim şi noi apostoli şi mărturisitori ai credinţei; ca să ne ajute să ajungem în cer; ca să ne dea puterea de a-i conduce şi pe alţii la cer (cf. In 20,20).

Revărsarea Duhului Sfânt peste cei credincioşi a început odată cu învierea lui Isus, s-a confirmat odată cu Rusaliile şi continuă până la sfârşitul lumii. Sfântul Anton de Padova a fost un om plin de credinţă, care a fost umplut de Duhul Sfânt şi de darurile lui. În el darurile Duhului Sfânt s-au arătat în mod plenar. Plin de Duhul Sfânt, ca şi Domnul Isus, ca şi apostolii de la început, ca Ştefan şi Barnaba, el a vorbit pe înţelesul tuturor şi a făcut multe minuni în popor, şi a condus pe mulţi la mântuirea lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi vreau să medităm împreună despre ajutoarele şi minunile sfântului Anton, chiar de la început trebuie să spun că sfântul Anton, ca şi oricare alt sfânt, nu ne dă nimic de la el însuşi, ci totul ne dă din visteria nesfârşită a lui Dumnezeu, la care el a primit acces din voinţa lui Dumnezeu, dar şi pentru credinţa şi fidelitatea lui din timpul vieţii. De aceea, atunci când venim pentru ajutoare şi minuni la sfântul Anton, rugăciunea noastră trebuie îndreptată mai întâi spre Dumnezeu cel întreit şi unic, din a cărei visterie nesfârşită ne vin ajutoarele şi minunile sfântul Anton. Şi mulţumirea pentru darul primit trebuie făcută în primul rând lui Dumnezeu, de unde vine orice har (cf. Iac 1,17), şi apoi sfântului Anton.

Apoi, trebuie să mai ştim că, la sfântul Anton sau oricare alt sfânt, în mâinile căruia ne punem cererile noastre, pentru a fi corectate, completate, purificate şi purtate la cer, trebuie în mod obligatoriu să fie şi rugăciunile noastre. Rugăciunea de mijlocirea a sfinţilor, fără rugăciunea noastră, e de puţin folos.

Eram odată într-un cimitir şi mă rugam pentru răposaţii unei familii. Acolo, am observat că dintre cei adunaţi la mormântul dragilor lor nimeni nu deschidea gura pentru rugăciune, nimeni nu mişca nici măcar buzele. Atunci i-am întrebat: „Dumneavoastră de ce nu vă rugaţi împreună cu mine?” La care unul dintre ei răspunde sec: „Păi, părinte, noi am plătit ca să se facă rugăciuni!” Credeau că dacă au plătit sunt scutiţi de obligaţia de a se mai ruga. Aşa cred încă şi mulţi creştini de astăzi. Atunci, le-am explicat în puţine cuvine că, fără participarea noastră la rugăciune, oricât de mult am fi plătit şi pe oricât de mulţi i-am fi chemat să se roage pentru noi, este de puţin folos.

Atunci când ne rugăm prin mâinile sfântului Anton şi îl chemăm ca şi el să se roage împreună cu noi şi pentru noi, trebuie ca mai întâi să cerem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie cunoscut şi slăvit de toţi oamenii; ca toţi oamenii să cunoască iubirea şi planul său de mântuire şi să le primească; ca toţi oamenii să vină cu viaţa şi cu păcatele lor la Dumnezeu; ca toţi oamenii să-l arate pe Dumnezeu unii altora; ca oamenii să ajungă cu toţii în cer lângă Dumnezeu.

Dacă vom privi în Biblie, în mod deosebit la lecturile de astăzi (cf. Lc 10,1-9; Is 6,1-3), vom vedea că aşa au făcut Isus, apostolii şi toţi profeţii. Dacă vom privi în Istoria Bisericii, vom vedea că aşa au făcut sfântul Anton de Padova, toţi sfinţii şi toţi creştinii cei buni. Şi, pentru că au procedat aşa, pentru confirmarea adevărurilor proclamate, au primit şi puterea de a săvârşi minuni. Lecturile sărbătorii ne-au fost vestite şi nouă astăzi, pentru ca şi noi să facem la fel, adică să facem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie făcut cunoscut, iubit, primit şi slujit; ca noi şi toţi ceilalţi oameni, ca să ajungem la mântuire. Iar, de va fi necesar, Dumnezeu ne va da şi nouă puterea de a săvârşi minuni şi mai mari, după cum Isus ne-a promis (cf. In 14,12).

Sfântul Anton de Padova, şi oricare alt sfânt, înainte de a se fi remarcat prin darul minunilor, s-a remarcat prin cunoaşterea, trăirea şi vestirea evangheliei mântuirii, care sunt de altfel cele mai mari minuni. Şi pentru a confirma adevărul evangheliei vestite, Dumnezeu i-a dat şi harul multor altor minuni, ca lui Isus, apostolilor şi profeţilor.

De aceea, îl găsim pe sfântul Anton de Padova învăţând Biblia de pe genunchii mamei şi în seminar, gata de a o reda din memorie; îl găsim pregătit în orice moment şi în orice ocazie de a predica evanghelia, aşa cum s-a întâmplat la Padova, de Floriile anului 1222, când fiind o sfinţire de preoţi şi nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, a primit poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica. A fost o revelaţie. Atunci sfântul Francisc din Assisi, fiind de faţă, l-a numit: predicatorul meu şi episcopul meu. Papa Grigore al IX-lea, auzindu-l predicând, l-a numit „Chivotul legii”. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a proclamat: „Doctor Evangelicus”. Sfântul Anton a prins mulţi peşti, adică multe suflete, pentru că a predicat evanghelia lui Isus cu smerenie şi nu s-a predicat pe sine şi nici iscusinţele sale.

Tot referitor la predică, trebuie să mai spunem că sfântul Anton de Padova, pentru că s-a încrezut în cuvintele lui Isus, care a zis: „Nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20), asemenea apostolilor la Rusalii, a primit harul de a vorbi în aşa fel ca toţi oamenii să-i înţeleagă cuvintele şi să se convertească; a primit harul ca predica lui să se audă până la mari depărtări, astfel ca şi cei împiedicaţi să vină la adunările de evanghelizare, sau ca cei care refuzau să vină, să poată auzi şi să se poată converti; ba mai mult, a predicat şi animalelor ca să poată înţelege oamenii; astfel a predicat păsărilor la Lisabona, peştilor la Rimini, măgarului lui Bonvillo la Toulouse; toate animalele l-au ascultat, spre convertirea oamenilor necredincioşi.

Pentru a-l împiedica să vestească evanghelia, spre mântuirea oamenilor, diavolul ridica furtunidin senin; ridica broaşte să facă zgomot, ca cele din Montpellier; ridica nori groşi de ploaie ca să-i sperie pe oameni şi să plece acasă; se ridică diavolul însuşi împotriva sfântului Anton, strângându-l de gât doborându-l la pământ. Dar sfântul Anton nu se înspăimânta, dar îl demască în mod clar şi îl alungă cu uşurinţă, prin semnul crucii şi prin invocarea Preacuratei Fecioare Maria, pe care, după Isus, o iubea cel mai mult.

Biserica, prin lecturile biblice de astăzi din sărbătoarea sfântului Anton de Padova, ne spune că prima caracteristică a noastră de creştini trebuie să fie aceea de cunoaştere, trăire şi de vestire a evangheliei mântuirii către toţi oamenii care nu o cunosc, dar care au nevoie de ea şi o aşteaptă. Fără căutarea lui Dumnezeu şi a mântuirii sale, zadarnice sunt minunile, ca la vrăjitorii lui Faraon (cf. Ex 7,11), şi ca la Simon Magul (cf. Fap 8,9). Să ne inspirăm şi noi, ca şi sfântul Anton, din predicile lui Isus, găsind în orice împrejurare o ocazie şi o oportunitate de vestire. Astfel Isus, şi apoi sfântul Anton, observând câmpiile, apele, munţii, florile, animalele, muncile oamenilor, găsea ocazie de a vorbi despre bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

După ce am proclamat astfel mântuirea lui Dumnezeu, trebuie să cerem harul statorniciei în viaţa creştină şi în căutarea vieţii veşnice, pentru noi şi pentru alţii, pentru ca nu cumva după ce am predicat altora, noi să fim respinşi (cf. 1Cor 9,27), pentru ca după ce le-am predicat altora, să ne predicăm şi nouă (cf. Rom 2,21). Apoi, trebuie să ne mai rugăm şi pentru lumină şi putere: de a aprofunda evanghelia mântuirii şi viaţa veşnică; de a fugi de răutatea păcatului; de a-l birui pe satana şi a rupe lanţurilor lui; de a ne elibera de patimi şi de mentalitatea lumii; pentru întoarcerea păcătoşilor. Cu un cuvânt, pentru a dobândi mântuirea veşnică, pentru care Dumnezeu Tatăl l-a jertfit pe Isus şi ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt.

Numai după ce le-am căutat astfel mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33), putem cere şi lucrurile pământeşti necesare. Dar şi pe acestea să cerem ca să le putem folosi tot spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. De exemplu, atunci când ne rugăm: pentru un serviciu, trebuie să ne rugăm şi pentru a trăi cinstit spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului; pentru sănătate, trebuie să cerem şi sănătatea sufletului şi vindecarea lui de rănile păcatului, ca să ne putem mântui; pentru lumină şi reuşită la examene, trebuie să ne rugăm şi pentru lumina pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, şi pentru reuşită la examenul vieţii creştine; pentru găsirea lucrurilor pierdute sau furate, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem şi putere de a nu pierde niciodată harul şi mântuirea prin păcat; pentru reuşită la proces, şi atunci trebuie să cerem harul pentru a nu pierde procesul cu pârâşul nostru, diavolul la judecata divină; pentru bunuri trebuincioase vieţii acesteia, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem harurile necesare pentru a dobândi şi bunurile vieţii veşnice.

Se spune că odată un înger al lui Dumnezeu, ridicând rugăciunile de pe buzele oamenilor şi ducându-le la Dumnezeu, a exclamat plin de durere: „Doamne, oamenii aceştia nu au nimic în afară de gură şi stomac, căci numai pentru aceste se roagă. Nimeni nu a cerut nimic pentru suflet şi pentru viaţa veşnică”. Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153), călugăr şi conte de Châtillon, Franţa, spune: „Se înşală acela care crede că poate primi bunurile pământeşti, uitându-le pe cele cereşti”.

Sfântul Anton de Padova a căutat totdeauna, mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei (cf. Mt6,33): pentru că de mic copil i-a dăruit inima Pruncului Isus, care i-a cerut-o (cf. Prov 23,26); pentru că de tânăr iubea sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie care dau garanţia învierii (cf. In6,54) şi făcea minuni ca să nu le piardă, nici el şi nici alţii; pentru că de tânăr i-a avut de prieteni pe Isus şi pe Maria, care îi apăreau adesea, ca la Camposampiero, pentru a-l mângâia şi a-l întări. (De aceea, sfântul Anton apare pe icoane cu pruncul Isus în braţe); pentru că de tânăr s-a împotrivit diavolului care voia să-l amăgească cu lumea aceasta, ca să uite de viaţa viitoare, făcând semnul crucii, semn care a rămas până astăzi imprimat pe lespedea de piatră a catedralei „Notre Dame del Pilar”, arătând că încrederea lui în Dumnezeu a fost mai tare ca piatra de poticnire aruncată de diavol; pentru că de tânăr s-a consacrat Domnului în viaţa monahală, în vederea preoţiei; pentru că de tânăr a iubit viaţa curată, fiind numit sfântul candorii şi al purităţii, fapt pentru care şi astăzi apare cu floarea de crin în mână; pentru că de tânăr a studiat sfintele Scripturi, ca să-l cunoască pe Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică (cf. In 5,39). A fost printre puţinii oameni care au cunoscut sfintele Scripturi pe de rost şi le putea reda din memorie; pentru că de tânăr a predicat Scripturile pretutindeni; pentru că de tânăr voia să moară martir, mergând în Maroc ca să le predice musulmanilor şi să fie ucis.

Pentru toate aceste fapte, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni pentru orice durere şi pentru orice situaţie grea, pentru a-i aduce pe oameni la credinţă. Odată, pe când predica, a auzit hohotele de plâns ale părinţilor unui tânăr ce era dus la groapă. Şi-a ridicat ochii către cer, apoi le-a spus celor care purtau sicriul: „Duceţi-l înapoi acasă, pentru că este viu”, şi aşa a fost, iar acei oameni au devenit credincioşi; la Ferrara a adus pace într-o familie, făcând un copil nou-născut să vorbească, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului gelos; l-a obligat pe diavol să-l aducă înapoi în mănăstire pe un novice pe care-l amăgise să-i fure manuscrisele şi să plece; unui alt novice care voia să plece din mănăstire, i-a suflat în faţă pe Duhul Sfânt, de care era plin, şi novicele s-a convertit; a adus-o la virtuţile creştine pe o tânără numită, Helena Enselmini, care a ajuns fericită; la Padova a câştigat un tânăr, care i-a devenit colaborator în misiune şi care a devenit fericitul Belludi; la Bologna, a ajutat o femeie care a născut un copil bolnav şi care l-a rugat s-o ajute. Sfântul i s-a arătat în vis, spunându-i să se roage timp de nouă marţi. A făcut cum i s-a spus şi rugăciunile i-au fost ascultate; unei femei care se îndoia că păcatele i-au fost iertate prin spovadă, i-a arătat cum dispăreau de pe hârtia pe care erau scrise; la Lisabona, trezeşte un mort asasinat de mai mulţi ani în urmă, pentru a mărturisi autorităţilor că tatăl său, Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin, nu este criminalul; la Bassano, l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, l-a făcut cel mai blând; la Florenţa murise un cămătar lacom si avar. La predică sfântul Anton a spus că inima bogatului este în lada sa cu bani (cf. Mt 6,21). Când au deschis lada, inima bogatului era acolo.

Şi încă ceva foarte important. Pentru a primi ajutoare şi minuni, prin mijlocirea sfântului Anton, totdeauna trebuie să facem şi o promisiune bune pe care s-o împlinim, după cuvântul Bibliei: „Faceţi promisiuni Domnului şi împliniţi-le” (Ps 76,12)! Să promitem că ne vom schimba viaţa, că vom căuta împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, că vom face fapte bune etc. De fapt, acesta este şi scopul minunilor.

În anul 1890 trăia la Toulon, Franţa, Louise Bouffier, o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi nu se deschidea. Un lăcătuş chemat în ajutor veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia promise sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Şi harul a fost dobândit. Când încercă cea dintâi cheie găsită, lacătul s-a deschis ca şi cum ar fi fost cheia originală. Bucuria femeii a fost fără margini, şi de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.

Iată că pe drept cuvânt sfântul Anton este numit sfântul minunilor, sfântul cazurilor disperate, sfântul ajutorul în nevoi, sfântul lumii întregi, sfântul creştinilor şi al necreştinilor, sfântul celor drepţi şi al celor păcătoşi, sfântul milei.

Un dicton creştine spune: „De Maria, numquam satis” (Despre Maria niciodată nu se poate vorbi destul).

Iată că şi despre sfântul Anton de Padova, păstor şi învăţător al Bisericii, se poate spune la fel.

Sfinte Antoane de Padova, sfântul minunilor, roagă-te pentru noi!

Pr. Ioan Lungu, Iasi

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140658

Homélie du pape François

Pentecôte 2018

„Dans la première Lecture, la venue de l’Esprit Saint à la Pentecôte est comparée à « un violent coup de vent » (Ac 2, 2). Que nous dit cette image ? Le coup de vent violent fait penser à une grande force, mais qui n’est pas une fin en soi : c’est une force qui change la réalité. Le vent, en effet, apporte du changement : des courants chauds quand il fait froid, des courants frais quand il fait chaud, la pluie quand il fait sec…

L’Esprit Saint aussi, à un tout autre niveau, fait de même : il est la force divine qui change le monde. La Séquence nous l’a rappelé : l’Esprit est « dans le labeur, le repos, dans les pleurs, le réconfort » ; et nous le supplions ainsi : « Lave ce qui est souillé, baigne ce qui est aride, guéris ce qui est blessé ». Il entre dans les situations et les transforme ; il change les cœurs et il change les événements.

Il change les cœurs. Jésus avait dit à ses Apôtres : « Vous allez recevoir une force quand le Saint Esprit viendra sur vous ; vous serez alors mes témoins » (Ac 1, 8). Et il en fut exactement ainsi : ces disciples, auparavant craintifs, confinés dans une chambre fermée même après la résurrection du Maître, sont transformés par l’Esprit et, comme Jésus l’annonce dans l’Évangile de ce jour, lui rendent témoignage (cf. Jn 15, 27). Titubants, ils sont devenus courageux et, en partant de Jérusalem, ils vont aux confins du monde. Craintifs quand Jésus était parmi eux, ils sont devenus audacieux sans lui, car l’Esprit a changé leurs cœurs.

L’Esprit libère les esprits paralysés par la peur. Il vainc les résistances. À celui qui se contente de demi-mesures, il donne des élans de don. Il dilate les cœurs étriqués. Il pousse au service celui qui se vautre dans le confort. Il fait marcher celui qui croit être arrivé. Il fait rêver celui qui est gagné par la tiédeur. Voilà le changement du cœur. Beaucoup promettent des saisons de changement, de nouveaux départs, de prodigieux renouvellements, mais l’expérience enseigne qu’aucune tentative terrestre de changer les choses ne satisfait pleinement le cœur de l’homme. Le changement de l’Esprit est différent : il ne révolutionne pas la vie autour de nous, mais il change notre cœur ; il ne nous libère pas d’un seul coup des problèmes, mais il nous libère intérieurement pour les affronter ; il ne nous donne pas tout immédiatement, mais il nous fait marcher avec confiance, sans jamais nous lasser de la vie. L’Esprit garde le cœur jeune… La jeunesse, malgré tous les efforts pour la prolonger, passe tôt ou tard ; c’est l’Esprit qui, au contraire, prémunit contre l’unique vieillissement malsain, le vieillissement intérieur. Comment procède-t-il ? En renouvelant le cœur, en le transformant de pécheur en pardonné. Voilà le grand changement : de coupables, il nous fait devenir des justes et ainsi tout change, car esclaves du péché nous devenons libres, serviteurs nous devenons des fils, marginalisés nous devenons des personnes importantes, déçus nous devenons des personnes remplies d’espérance. Ainsi, l’Esprit Saint fait renaître la joie, il fait ainsi fleurir la paix dans le cœur.

Aujourd’hui donc, nous apprenons ce qu’il faut faire quand nous avons besoin d’un vrai changement. Qui d’entre nous n’en a pas besoin ? Surtout quand nous sommes à terre, quand nous peinons sous le poids de la vie, quand nos faiblesses nous oppriment, quand aller de l’avant est difficile et aimer semble impossible. Alors, il nous faudrait un ‘‘fortifiant’’ efficace : c’est lui, la force de Dieu. C’est lui qui, comme nous le professons dans le ‘‘Credo’’, « donne la vie ». Comme il nous ferait du bien de prendre chaque jour ce fortifiant de vie ! Dire, au réveil : « Viens, Esprit Saint, viens dans mon cœur, viens dans ma journée ».

L’Esprit, après les cœurs, change les événements. Comme le vent souffle partout, de même il atteint également les situations les plus impensables. Dans les Actes des Apôtres – qui est un livre tout à découvrir, où l’Esprit est protagoniste – nous voyons un dynamisme continuel, riche de surprises. Quand les disciples ne s’y attendent pas, l’Esprit les envoie vers les païens. Il ouvre des chemins nouveaux, comme dans l’épisode du diacre Philippe. L’Esprit le pousse sur une route déserte, conduisant de Jérusalem à Gaza – comme ce nom sonne douloureusement aujourd’hui ! Que l’Esprit change les cœurs ainsi que les événements et apporte la paix en Terre sainte ! – Sur cette route, Philippe prêche au fonctionnaire éthiopien et le baptise ; ensuite l’Esprit le conduit à Ashdod, puis à Césarée : toujours dans de nouvelles situations, pour qu’il diffuse la nouveauté de Dieu. Il y a, en outre, Paul, qui « contraint par l’Esprit » (Ac 20, 22) voyage jusqu’aux confins lointains, en portant l’Évangile à des populations qu’il n’avait jamais vues. Quand il y a l’Esprit, il se passe toujours quelque chose, quand il souffle il n’y a pas d’accalmie ! Jamais.

Quand la vie de nos communautés traverse des périodes ‘‘d’essoufflement’’, où on préfère la quiétude de la maison à la nouveauté de Dieu, c’est un mauvais signe. Cela veut dire qu’on cherche un refuge contre le vent de l’Esprit. Quand on vit pour l’autoconservation et qu’on ne va pas vers ceux qui sont loin, ce n’est pas bon signe. L’Esprit souffle, mais nous baissons pavillon. Pourtant tant de fois nous l’avons vu faire des merveilles. Souvent, précisément dans les moments les plus obscurs, l’Esprit a suscité la sainteté la plus lumineuse ! Il est l’âme de l’Eglise, il la ranime toujours par l’espérance, la comble de joie, la féconde de nouveautés, lui donne des germes de vie. C’est comme quand, dans une famille, naît un enfant : il bouleverse les horaires, fait perdre le sommeil, mais il apporte une joie qui renouvelle la vie, en la faisant progresser, en la dilatant dans l’amour. Voilà, l’Esprit apporte une ‘‘saveur d’enfance’’ dans l’Eglise ! Il réalise des renaissances continuelles. Il ravive l’amour des débuts. L’Esprit rappelle à l’Église que, malgré ses siècles d’histoire, elle a toujours vingt ans, la jeune Épouse dont le Seigneur est éperdument amoureux. Ne nous lassons pas alors d’inviter l’Esprit dans nos milieux, de l’invoquer avant nos activités : « Viens, Esprit Saint ! ».

Il apportera sa force de changement, une force unique qui est, pour ainsi dire, en même temps centripète et centrifuge. Elle est centripète, c’est-à-dire qu’elle pousse vers le centre, car elle agit dans l’intime du cœur. Elle apporte l’unité dans ce qui est fragmentaire, la paix dans les afflictions, le courage dans les tentations. Paul le rappelle dans la Deuxième Lecture, en écrivant que le fruit de l’Esprit est joie, paix, fidélité, maîtrise de soi (cf. Ga 5, 22). L’Esprit donne l’intimité avec Dieu, la force intérieure pour aller de l’avant. Mais en même temps, il est une force centrifuge, c’est-à-dire qu’il pousse vers l’extérieur. Celui qui conduit vers le centre est le même qui envoie vers la périphérie, vers toute périphérie humaine ; celui qui nous révèle Dieu nous pousse vers nos frères. Il envoie, il fait de nous des témoins et pour cela il répand – écrit encore Paul – amour, bienveillance, bonté, douceur. Seulement dans l’Esprit Consolateur, nous disons des paroles de vie et encourageons vraiment les autres. Celui qui vit selon l’Esprit est dans cette tension spirituelle : il est tendu à la fois vers Dieu et vers le monde.

Demandons-lui d’être ainsi.

Esprit Saint, vent impétueux de Dieu, souffle sur nous.

Souffle dans nos cœurs et fais-nous respirer la tendresse du Père.

Souffle sur l’Église et pousse-la vers les confins lointains afin que, guidée par toi, elle n’apporte rien d’autre que toi.

Souffle sur le monde la tiédeur délicate de la paix et la fraîcheur rénovatrice de l’espérance.

Viens, Esprit Saint, change-nous intérieurement et renouvelle la face de la terre ! Amen.”

© Librairie éditrice du Vatican

Homélie pour la fête de la Pentecôte (B) — Spiritualité 2000

L’Esprit Saint : les lectures et toute la liturgie ce matin nous en parlent avec enthousiasme et la plus grande exubérance. Comme si c’était la réalité la plus importante de notre foi, de toute notre vie. Et, d’une manière, c’est bien vrai!

via Homélie pour la fête de la Pentecôte (B) — Spiritualité 2000

„Demeurez…”

En ce temps-là, Jésus disait à ses disciples : « Comme le Père m’a aimé, moi aussi je vous ai aimés. Demeurez dans mon amour. 
Si vous gardez mes commandements, vous demeurerez dans mon amour, comme moi, j’ai gardé les commandements de mon Père, et je demeure dans son amour. 
Je vous ai dit cela pour que ma joie soit en vous, et que votre joie soit parfaite. »
Mon commandement, le voici : Aimez-vous les uns les autres comme je vous ai aimés. 
Il n’y a pas de plus grand amour que de donner sa vie pour ceux qu’on aime. 
Vous êtes mes amis si vous faites ce que je vous commande. 
Je ne vous appelle plus serviteurs, car le serviteur ne sait pas ce que fait son maître ; je vous appelle mes amis, car tout ce que j’ai entendu de mon Père, je vous l’ai fait connaître. 
Ce n’est pas vous qui m’avez choisi, c’est moi qui vous ai choisis et établis, afin que vous alliez, que vous portiez du fruit, et que votre fruit demeure. Alors, tout ce que vous demanderez au Père en mon nom, il vous le donnera. 
Voici ce que je vous commande : c’est de vous aimer les uns les autres. »

Jean 15,9-17.

Commentaire du jour :

Benoît XVI, pape de 2005 à 2013 
Homélie du 14 mai 2010 (Voyage apostolique au Portugal – trad. © Libreria Editrice Vaticana)

Soyez des témoins !

« Il faut que l’un d’entre eux devienne avec nous témoin de sa résurrection », disait Pierre … Mes frères et sœurs, il faut que vous deveniez … des témoins de la résurrection de Jésus. En effet, si vous, vous n’êtes pas ses témoins dans votre milieu de vie, qui le sera à votre place ? Le chrétien est, dans l’Église et avec l’Église, un missionnaire du Christ envoyé dans le monde. C’est là la mission qu’on ne peut différer de toute communauté ecclésiale : recevoir de Dieu le Père et offrir au monde le Christ ressuscité, afin que toute situation d’affaiblissement et de mort soit transformée, par l’Esprit Saint, en occasion de croissance et de vie. 

Nous n’imposons rien, mais nous proposons toujours, comme Pierre nous le recommande dans une de ses lettres : « Traitez toujours saintement dans vos cœurs le Seigneur Christ, toujours prêts à vous expliquer devant tous ceux qui vous demandent de rendre compte de l’espérance qui est en vous » (1 P 3, 15). Et en définitive, tous le demandent même ceux qui semblent ne pas le demander. Par expérience personnelle et communautaire, nous savons bien que c’est Jésus, celui que tous attendent.

En effet, les attentes les plus profondes du monde et les grandes certitudes de l’Évangile se rencontrent dans la mission irrécusable qui nous revient puisque « sans Dieu l’homme ne sait où aller et ne parvient même pas à comprendre qui il est.

Face aux énormes problèmes du développement des peuples qui nous pousseraient presque au découragement et au défaitisme, la parole du Seigneur Jésus Christ vient à notre aide en nous rendant conscients de ce fait que : ‘Sans moi, vous ne pouvez rien faire’ (Jn 15, 5) ; elle nous encourage : ‘Je suis avec vous tous les jours jusqu’à la fin du monde’ (Mt 28, 20) » (Cf. Enc. Caritas in veritate, n° 78) … 

Oui ! Nous sommes appelés à servir l’humanité de notre temps, comptant uniquement sur Jésus, en nous laissant éclairer par sa Parole : « Ce n’est pas vous qui m’avez choisi, c’est moi qui vous ai choisis et établis, afin que vous partiez, que vous portiez du fruit, et que votre fruit demeure » (Jn, 15, 16). Que de temps perdu, que de travail renvoyé à plus tard sur ce point par inadvertance !

Tout se définit à partir du Christ, quant à l’origine et à l’efficacité de la mission : la mission nous la recevons toujours du Christ, qui nous a fait connaître ce qu’il a entendu de son Père, et nous y sommes engagés par l’Esprit, dans l’Église. Comme l’Église elle-même, œuvre du Christ et de son Esprit, il s’agit de renouveler la face de la terre en partant de Dieu, toujours et seulement de Dieu !

 

Homélie pour la fête de l’Ascension (B) — Spiritualité 2000

Il y a des moments dans la vie où nous aimerions partir nous aussi. Nous évader de situations troublantes, fatigantes. Les contrariétés. La pauvreté. Nous voudrions fuir tout ça. L’évangile de Marc aujourd’hui nous ramène à la tâche.

via Homélie pour la fête de l’Ascension (B) — Spiritualité 2000