Maica Sperantei

Résultat de recherche d'images pour "adormirea maicii domnului icoane"

Fecioara Maria, Maica speranței, a fost în centrul catehezei prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, 10 mai 2017, cu participarea a zeci de mii de pelerini, în Piața Sfântul Petru. Pontiful a continuat astfel seria catehezelor dedicate speranței. Tradiționala întâlnire săptămânală cu credincioșii a început cu proclamarea pericopei de la Ioan (19,25-27) în care Isus, răstignit pe cruce, îi spune Fecioarei Maria: ”Femeie, iată-l pe fiul tău”, iar apostolului Ioan: ”Iată mama ta!”.

 ”Maria”, a remarcat papa la cateheză, ”a trecut prin mai multe nopți pe drumul său de mamă. Încă de la prima apariție în istoria evangheliilor, figura ei se evidențiază ca și cum ar fi personajul unei drame. Nu era ușor să răspundă cu un «da» la chemarea îngerului și, cu toate acestea, ea, femeie încă în floarea tinereții, răspunde cu curaj, deși nu știa nimic cu privire la destinul care o aștepta. Maria, în acel moment, ne apare ca una dintre numeroasele mame din lumea noastră, cu un curaj extrem când e vorba de a primi în sânul ei istoria unui om nou care se naște”.
Papa Francisc: ”Acel «da» este primul pas dintr-o listă lungă de ascultări care vor însoți itinerarul ei de mamă. În acest fel, Maria apare în evanghelii ca o femeie tăcută, care deseori nu înțelege tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar care se gândește în inima ei la fiecare cuvânt și fiecare eveniment”.

”În această dispoziție interioară”, a reluat Sfântul Părinte, ”găsim o fărâmă prețioasă din psihologia Mariei: ea nu este o femeie care cade în depresie în fața incertitudinilor vieții, mai ales atunci când nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Nu este nici o femeie care protestează cu violență, care lansează invective împotriva destinului vieții, care deseori își arată o față potrivnică. Este, în schimb, o femeie care ascultă, care primește existența așa cum aceasta ni se prezintă, cu zilele ei fericite, dar și cu tragediile pe care niciodată nu am fi vrut să le întâlnim. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul ei este pironit pe lemnul crucii”.
Papa Francisc: ”Până în ziua aceea, Maria aproape că dispăruse din urzeala evangheliilor. Scriitorii sacri lasă de înțeles această eclipsare lentă a prezenței sale, rămânerea ei fără cuvinte în fața misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Maria apare din nou, însă, în momentul crucial, atunci când o bună parte dintre prieteni au fugit din cauza fricii. Mamele nu trădează niciodată și, în acel moment, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea cea mai dureroasă: a omului inocent care moare pe lemnul crucii sau agonia unei mame care însoțește ultimele clipe din viața fiului ei”.

E adevărat, a recunoscut papa Francisc, că ”evangheliile sunt lapidare și extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezența Mamei: «stătea» (In 19,25). Nu spun nimic despre reacția ei, nici o aluzie pentru a descrie durerea ei: asupra acestor detalii avea să se îndrepte imaginația poeților și a pictorilor, dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei și a literaturii”.
Papa Francisc: ”Maria «stătea», era pur și simplu acolo. Iat-o din nou pe tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul cărunt după scurgerea anilor, încă o dată înaintea lui Dumnezeu care trebuie să fie doar îmbrățișat, și cu o viață care a ajuns în pragul celui mai greu întuneric. Maria e acolo, prezentă cu fidelitate, ori de câte ori trebuie ținută o candelă aprinsă într-un loc de negură și ceață. Nici ea nu cunoaște destinul de înviere pe care Fiul ei îl deschidea în acea clipă pentru noi toți: este prezentă acolo din fidelitate față de planul lui Dumnezeu, a cărui slujitoare s-a declarat încă din prima zi a chemării ei, dar și din instinctul de mamă, care pur și simplu suferă ori de câte ori un fiu trece printr-o suferință”.

Mai târziu, a reluat Sfântul Părinte, ”o vom regăsi în prima zi a Bisericii, pe ea, maica speranței, în mijlocul acelei comunități de discipoli atât de fragili: unul trădase, mulți fugiseră, toți erau înfricoșați (cf. Fap 1,14). Maria stătea pur și simplu acolo, în cel mai obișnuit dintre moduri, ca și cum ar fi un lucru cu totul natural în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar și de fiorii primilor pași pe care trebuia să-i facă în lume. De aceea, noi toți o iubim ca Mamă. Nu suntem orfani: avem o Mamă în ceruri, pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. Pentru că ea ne învață virtutea așteptării, chiar și atunci când totul pare să fie lipsit de sens: ea este întotdeauna încrezătoare în misterul lui Dumnezeu, chiar și când El pare să se eclipseze din cauza răului din lume. În momentele de dificultate, Maria, Mama pe care Isus ne-a dăruit-o tuturor, să susțină mereu pașii noștri, să spună întotdeauna inimii noastre: «Ridică-te, uită-te înainte, privește orizontul!», pentru că ea este Maica speranței”.

*****

Înălțarea cu trupul și sufletul la cer a Sfintei Fecioare Maria este ”un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru”: a spus papa Francisc la rugăciunea ”Angelus”, recitată la solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, anul trecut.

«Pagina Evangheliei (Lc 1,39-56) de la sărbătoarea de astăzi a Înălțării Mariei la cer descrie întâlnirea dintre Maria și ruda ei Elisabeta, subliniind că ”Maria a pornit în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda” (v. 39). În zilele acelea Maria mergea în grabă către o mică cetate din apropiere de Ierusalim ca să o întâlnească pe Elisabeta. Astăzi, în schimb, o contemplăm pe drumul ei către Ierusalimul ceresc ca să întâlnească în sfârșit chipul Tatălui și să revadă chipul Fiului ei Isus. De multe ori în viața ei pământească a străbătut ținuturi muntoase, până la ultima etapă dureroasă de pe Calvar, asociată la misterul pătimirii lui Cristos. Astăzi o vedem ajungând la muntele lui Dumnezeu, ”îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1) – cum spune cartea Apocalipsului – și o vedem trecând pragul patriei cerești.

Ea a fost cea dintâi care a crezut în Fiul lui Dumnezeu și este cea dintâi dintre noi care a fost înălțată cu sufletul și trupul la cer. Este cea dintâi care l-a primit și l-a luat în brațe pe Isus pe când încă era copil și este cea dintâi care a fost primită de brațele lui ca să fie condusă în Împărăția veșnică a Tatălui. Maria, o smerită și simplă tânără dintr-un sat pierdut la periferia Imperiului Roman, tocmai pentru că a primit și a trăit Evanghelia, a fost primită de Dumnezeu să stea pentru veșnicie alături de Fiul. Acesta este felul în care Domnul îi dă jos de pe tronuri pe cei puternici și îi înalță pe cei smeriți (cf Lc 1,52).

Înălțarea Mariei este un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru. Maria, într-adevăr, merge înainte pe drumul pe care au pornit cei care, prin Botez, și-au legat viața de Isus, după cum Maria și-a legat de El propria viață. Sărbătoarea de astăzi ne face să privim spre cer. Sărbătoarea de astăzi prevestește ”cerurile noi și pământul nou”, prin biruința lui Cristos cel înviat asupra morții și înfrângerea definitivă a celui rău. De aceea, bucuria smeritei copile din Galileea, exprimată prin cântarea ”Magnificat”, devine cântarea omenirii întregi, care se complace să-l vadă pe Domnul aplecându-se asupra tuturor bărbaților și femeilor, creaturi umile, ca să-i înalțe cu sine la cer. Domnul se apleacă asupra celor smeriți ca să-i ridice: acest fapt l-am auzit în ”Magnificat”, cântarea Mariei.

Cântarea Mariei ne duce cu gândul și la atâtea situații dureroase actuale, în special la situația femeilor asuprite de povara vieții și de drama violenței, a femeilor sclave ale prepotenței celor puternici, a fetelor constrânse la munci inumane, a femeilor obligate să se resemneze în trup și spirit la poftele oamenilor. Fie să ajungă cât mai curând pentru ele începutul unei vieți de pace, dreptate, iubire, în așteptarea zilei în care în sfârșit se vor simți luate de mâini care nu le umilesc, dar cu blândețe le ridică și le conduc pe calea vieții, până la cer. Maria, o femeie, o copilă care a suferit mult în viața ei, ne face să ne gândim la aceste femei care au de suferit atât de mult. Să-i cerem Domnului ca el însuși să le ducă în mână pe calea vieții și să le elibereze de aceste sclavii».

 

 

Homélie pour le 14e Dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000

“Père, Seigneur du ciel et de la terre, je proclame ta louange…” Cette exclamation soudaine de Jésus nous surprend. Elle vient marquer un tournant dans la trame de l’Évangile. Cette prière tout à coup nous donne accès à l’âme de Jésus;

via Homélie pour le 14e Dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000

Homélie pour le 13e dimanche T.O. (A) — Spiritualité 2000

Au Québec, nous venons de fêter la St-Jean. Nous sommes encore un peu dans la fête. Le rapprochement entre saint Jean Baptiste et la Fête nationale des Québécois donne à penser qu’à l’origine la dimension religieuse donnait le ton et son sens à nos réjouissances du 24 juin. Pourtant, de nos jours, l’événement n’a plus…

via Homélie pour le 13e dimanche T.O. (A) — Spiritualité 2000

Homélie pour la fête de la Sainte Trinité — Spiritualité 2000

On raconte que S. Augustin, évêque d’Hippone en Afrique du Nord, se promenait un jour en méditant sur le bord d’une plage. Il voit un jeune garçon en train de puiser de l’eau dans la mer avec une petite chaudière pour la jeter dans un trou creusé dans le sable. Étonné l’évêque demande à l’enfant :

via Homélie pour la fête de la Sainte Trinité — Spiritualité 2000

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Il nous prépare une place

cene-ravennes-600x407

Évangile de Jésus Christ selon saint Jean 14,1-12. 

En ce temps-là, Jésus disait à ses disciples : « Que votre cœur ne soit pas bouleversé : vous croyez en Dieu, croyez aussi en moi.
Dans la maison de mon Père, il y a de nombreuses demeures ; sinon, vous aurais-je dit : “Je pars vous préparer une place” ?
Quand je serai parti vous préparer une place, je reviendrai et je vous emmènerai auprès de moi, afin que là où je suis, vous soyez, vous aussi.
Pour aller où je vais, vous savez le chemin. »
Thomas lui dit : « Seigneur, nous ne savons pas où tu vas. Comment pourrions-nous savoir le chemin ? »
Jésus lui répond : « Moi, je suis le Chemin, la Vérité et la Vie ; personne ne va vers le Père sans passer par moi. »
Puisque vous me connaissez, vous connaîtrez aussi mon Père. Dès maintenant vous le connaissez, et vous l’avez vu. »
Philippe lui dit : « Seigneur, montre-nous le Père ; cela nous suffit. »
Jésus lui répond : « Il y a si longtemps que je suis avec vous, et tu ne me connais pas, Philippe ! Celui qui m’a vu a vu le Père. Comment peux-tu dire : “Montre-nous le Père” ?
Tu ne crois donc pas que je suis dans le Père et que le Père est en moi ! Les paroles que je vous dis, je ne les dis pas de moi-même ; le Père qui demeure en moi fait ses propres œuvres.
Croyez-moi : je suis dans le Père, et le Père est en moi ; si vous ne me croyez pas, croyez du moins à cause des œuvres elles-mêmes.
Amen, amen, je vous le dis : celui qui croit en moi fera les œuvres que je fais. Il en fera même de plus grandes, parce que je pars vers le Père. »

COMMENTAIRE du fr J. Marcotte, o.p., Montréal

Il y a quelques années, je participais au conventum des anciens du Petit-Séminaire de Québec, avec les confrères de ma promotion. Il faisait bon nous retrouver dans une ambiance décontractée, toute à l’amitié. C’était le bonheur ému de nous revoir. Après le va-et-vient du début où chacun prend un peu contact avec tout le monde, est venu le temps de passer à table pour le repas. En entrant dans la salle du repas, j’ai eu ce pincement au cœur, inévitable : avec qui allais-je me retrouver pour ce moment prolongé de nos retrouvailles? Mon inquiétude s’est rapidement dissipée. En effet un couple là-bas m’avait gardé une place. C’était mon grand ami d’autrefois et son épouse, avec d’autres, bien sûr. Je ne pouvais désirer mieux. Une telle prévenance, ça vous fait votre soirée!

C’est un peu ce que le Seigneur fait pour nous aujourd’hui. Il nous invite à table dans la demeure de son Père, pour que nous soyons bienvenus avec lui, dans la confiance et l’intimité, pour un bonheur immense. Et lui-même, Jésus, nous explique ce qui se passe : comment nous en sommes venus à ce grand accomplissement. Il nous a lui-même préparé une place. Il nous attend. Il est heureux d’être avec nous. Pour nous il a donné sa vie. Cette vie que le Père lui redonne maintenant. Ressuscité d’entre les morts, il nous fait éternellement le don de cette vie. Le Père est en parfaite communion avec son Fils pour cette œuvre de puissance et de miséricorde qui nous concerne tous alors que nous sommes si fragiles.

Nous vivons désormais sous l’influence de Pâques, avec l’énergie du Ressuscité. Nous n’avons pas fini de mesurer l’impact universel de cette grande merveille. Nous avons part à la victoire du Christ, qui nous mène avec lui vers une terre nouvelle, dans la demeure de paix, l’héritage promis depuis si longtemps. Nous habitons déjà par la foi ce monde nouveau devenu dans le Christ Jésus la réalité du Royaume de Dieu en train d’advenir.

Tout cela nous le devons au Seigneur Jésus, notre frère et sauveur. Il est lui-même Chemin qui nous introduit chez son Père. Il est la Vérité de notre espérance. Il est la Vie promise. L’œuvre du Père se réalise totalement en lui et par lui. Disons-le encore : c’est l’œuvre de Pâques, notre Exode véritable, notre liberté acquise dans le Christ.

Au livre des Actes des Apôtres, en 1ère lecture, nous avons vu comment la première communauté de Jérusalem vivait cette foi au Christ avec le vent dans les voiles. Dans la charité et avec sagesse, elle assume ses responsabilités et procède aux aménagements nécessaires. Participer à la table de Dieu, connaître la vie du Royaume, ce n’est pas être passif. C’est une mise en œuvre incessante, dans la mouvance de l’Esprit, sous l’autorité des apôtres, pour que les charismes et les services trouvent leur fonction et leurs lieux d’application pour le bien de chacun et chacune, le bien de toute la communauté.

Par ailleurs, en deuxième lecture, la 1ière Lettre de Pierre, nous l’a bien rappelé : nous avons tous qualité de véritable « pierre vivante » pour devenir partie prenante du Temple spirituel à bâtir, où Dieu pourra accepter nos offrandes à cause du Christ Jésus. Voilà aussi notre appel!

En cette eucharistie prenons place à table. Une place que le Seigneur lui-même nous a préparée. Chacune, chacun est attendu, privilégié de pouvoir se tenir dans l’amitié de son Seigneur, joyeux de sa présence, heureux d’avoir part avec tous les siens à sa vie de ressuscité.