Despre muzica si suflet

Toma de Celano povesteşte că, într-o zi, Francisc
din Assisi, aflat la Rieti ca să-şi îngrijească ochii bolnavi,
i-a cerut unui frate ce fusese înainte muzicant:

„Mi-ai face o mare bucurie dacă te-ai duce să împrumuţi
discret o chitară; îmi vei compune melodii frumoase;
mi-ar mai alina durerile”. Însă fratele i-a răspuns:
„Cum să fac una ca asta, părinte, aş muri de
ruşine dacă oamenii s-ar gândi că mă las ispitit din
nou de cele lumeşti”. „Ei bine, să nu mai vorbim despre
asta”, a răspuns Francisc. În noaptea următoare,
pe când Francisc veghea, gândindu-se la Dumnezeu, a
auzit o muzică minunată, un sunet pur de chitară ce
depăna melodii fermecate. Era cea mai frumoasă muzică
pe care o auzise vreodată. Nu se vedea nimeni primprejur,
dar se putea ghici după sunet că instrumentistul
se apropia şi se îndepărta. Era o asemenea bucurie să-l
asculţi, o asemenea încântare, că lui Francisc i se păru
că aripi nevăzute l-au luat pe sus, ridicându-l până la
ceruri. A doua zi de dimineaţă, i-a povestit fratelui
care stătea cu el ce se petrecuse în timpul nopţii, adă-
ugând: „Lipsit de muzică omenească, am auzit una şi
mai frumoasă”

Muzica aceasta fără chip şi fără cuvinte, ce răsună
nespus de limpede în liniştea nocturnă, e cântarea
unei Prezenţe pe care e bine să nu încerci să o defineşti.
A-i da un nume i-ar distruge farmecul. Căci adevăratul
nume îi este Încântare.

Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, ed rom Cale de indumnezeire, editura Sapientia

Anunțuri

Despre o furtuna…

… în viaţa lui Francisc din Assisi

„Francisc veghea de multe ori până foarte târziu în
noapte. Într-o seară, pe când era scufundat în rugăciune,
a izbucnit o furtună năprasnică. Era o noapte întunecoasă,
apăsătoare: cerul era acoperit de nori umflaţi de ploaie,
pe care-i luminau ascuţit fulgerele. În depărtare bubuia
surd tunetul. Tuna şi fulgera tot mai des, pe măsură ce se
apropia furtuna. Şi, dintr-o dată, iadul s-a dezlănţuit
brusc, chiar deasupra schitului. Fiecare bubuitură părea
că izbeşte muntele ca un berbece. S-a auzit întâi, foarte
sus în cer, un zgomot strident, iute, ca acela pe care-l face
o bucată de pânză ruptă dintr-o singură mişcare seacă.
Apoi a urmat un trosnet înspăimântător, primit şi amplificat
de întregul munte. Iar rafalele ce se rostogoleau din
văzduh îşi continuau vacarmul parcă şi sub pământ, fă-
când să se cutremure întreaga fire.

Singur în noapte, Francisc tremura şi el. Dar nu de
teama pe care o simt oamenii când îşi simt viaţa amenin-
ţată. Îl cuprinsese teama că a înţeles greşit voia lui Dumnezeu.
Se tot întreba care era voia Domnului şi se temea
că nu-i va auzi glasul. În seara aceea, Dumnezeu îi grăia
printr-o furtună. Dar trebuia să ştii să asculţi. Iar Francisc
asculta.

Ce-i zicea glasul acela tunător, care răsuna în noapte,
printre fulgere? Striga că totul pe lume e zădărnicie. Că
orice trup e ca iarba câmpului, care înfloreşte dimineaţa,
iar seara o usucă un vânt arzător. Apoi glasul îşi relua
strigarea în depărtare, pe un ton mai grav şi mai surd,
rostogolindu-se încet, ca apoi să se piardă pe după munţi.

Ce mai zicea acel glas? Că slava cu care se înconjoară
Dumnezeu e înfricoşătoare. Că nimeni nu o poate vedea
fără ca mai înainte să moară trecând prin potop şi prin
flăcări.
Din cer curgea foc. Şi iată, acele văpăi se amestecau cu
apă. Mai întâi, picături mari, rare, apoi o aversă, curgând
torenţial peste stânci, sărind mai departe, curgând de
pretutindeni, ca o vâltoare, spre râpa plină de apă. Părea
că întregul munte îşi primeşte din cer botezul. Era, într-adevăr,
o chemare către o mare, esenţială curăţare. Francisc
privea şi asculta. Adăpostit sub o tâmplă de piatră, nemiş-
cat, se lăsa în voia contemplaţiei; tot ce îi rămânea de fă-
cut era să privească şi să asculte. Trecuse vremea în care
fusese chemat să străbată lumea, aducând mulţimilor
Evanghelia; îndepărtată era şi vremea în care-şi aduna
fraţii ca să-l mustre pe unul sau altul dintre ei. Nu mai
avea nimic asemănător de făcut. Nu-i rămânea altceva
decât să stea în loc, nemişcat precum muntele, fără să
clipească, în noaptea grea, fărâmiţată de fulgere. Cu întreaga-i
fiinţă, tot ce făcea era să primească apa şi focul ce
curgeau din văzduh şi să se lase curăţat. Domnul îi vorbea
de astă dată din toiul furtunii, cu un glas tainic, pe
care nu era defel deloc lesne să-l auzi.

Ploaia se oprise, alungată de vântul răcoros ce sufla
peste munte. Pe cer, îndepărtate şi palide, câteva stele
rare clipeau tremurător. Ai fi zis că vântul avea să stingă
neîntârziat acele palide luminiţe. Iar noaptea rămânea
întunecoasă, nespus de întunecoasă. Nu puteai deosebi
un lucru ori altul, nu recunoşteai copacul ori stânca pe
care le ştiai atât de bine. Felul în care erau aşezate lucrurile
în mod obişnuit se ştersese, iar privirile se pierdeau,
rătăcind într-un gol întunecat, fără fund. E greu să accepţi
ca lumea să-şi piardă astfel contururile, e greu să te
trezeşti faţă în faţă cu ceva aducând a nimicnicie. E greu
să rămâi treaz în mijlocul tenebrelor, în care prezenţele
familiare îşi pierd strălucirea, în care par să se fi îndepărtat
toate glasurile, toate denumirile, dar nu numai atât, în
care prezenţa dumnezeiască s-a îndepărtat, ca undele
mării în reflux de ţărm. Francisc alesese sărăcia, o dorise,
„se însurase cu ea”, cum îi plăcea să zică. Şi iată, în clipa
ce sosise acum în viaţa lui, sărăcia era dureroasă, dincolo
de tot ce-şi putuse închipui.”
Fragment din Înţelepciunea unui sărac  de Eloi Leclerc

La Verna, Toscana, culcusul sf Francisc

I’ll never let go of your hand

Pentru cei si cele familiarizati cu traditia crestina si cu Scriptura, si pentru cei care „practica”, nimic nou în acest cântec  în care Domnul Însusi îi cheama pe cei care au gresit sa revina la El. Pentru ca nici un pacat nu e mai tare decât Iubirea Lui. Si totusi, si totusi…

A fi crestin nu înseamna ca nu ai de trecut, în viata ta, prin „locuri adânci si întunecate”. Exista momente când nici macar Cuvântul, cel putin atunci când îl proclama altii si tu nu simti nimic, nu-ti pare de mare ajutor…

Ce poti face atunci când te simti atâte de deprimat încât ti se pare ca lumea întreaga îti întoarce spatele, sau când îi întorci tu spatele, pentru ca „lumea nu e în regula”, si nici „tu nu esti ok”…?

Pur si simplu, mi se pare, ce e de facut este sa te recunosti neputincios, eventual bolnav, eventual alcoolic sau afectat de alta forma de adictie, sau victima a unei mari nedreptati…

Si, recunoscând toate astea, sa lasi toate în mâna Celui care te iubeste si te cheama neîncetat la viata. SI SA ACCEPTI AJUTORUL SI PRIETENII PE CARE EL TI-I TRIMITE.

Nu te teme de compasiunea nimanui, nu refuza nici o mâna care ti se întinde, lasa la o parte vanitatea, mândria, orgoliul, frica de a-ti stirbi „imaginea, de a pierde ceva din buna ta reputatie.

Dreptul de a trai nu ti-l poate lua nimeni, chiar daca tu însuti ti-l refuzi.

Ai dreptul sa traiesti, aici, acum… dincolo de norii cei mai întunecati, este o Lumina.

You have a right to be in this life. You are good. You are loved. You’ll heal. You’ll live. Rise, walk in peace!