O corabie în furtună

Iar dând drumul multimilor, Domnul s-a suit în munte, ca să se roage singur. Si făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii de pământ,  fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.  Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si au strigat de frică. Dar El le-a vorbit îndată, zicând, Eu sunt, nu vă temeti. Iar Petru, răspunzând, a zis : Doamne, dacă esti Tu, porunceste să vin la Tine pe apă. Iar El a zis : Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă si a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut si a început să se scufunde, a strigat, zicând : Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? (Matei, 14, 23-31)

Corabia în care s-a urcat ucenicii Domnului, la căderea serii, e bătută de valurile lacului Galileii, căruia i se mai zice si marea Tiberiadei. O clatină si o scutură, ca pe o coajă de nucă, un vânt potrivnic, iar cei aflati la bord, desi navigatori si pescari experimentati, îsi fac griji pentru viata lor.

Învătătorul nu este alături de ucenicii Lui. A înmultit pâinile si pestii, spre a hrăni  multimile iar acestea, la vederea minunii săvârsite, se arată gata să facă din el, cu sila, un Împărat ca atâtia altii ai acestei lumi.

Domnul însă s-a îndepărtat de toti. Dorea să rămână singur cu Tatăl, faţă în faţă, inimă lângă inimă, ridicând spre cer o rugă fierbinte, plină de recunostintă si de dragoste. Rugăciunea obisnuită a Fiului, tâsnită din legătura unică, atât de specială, cu Părintele ceresc. Căci tot ce a făcut Iisus pentru oameni, a făcut în numele Tatălui, ascultând de Voia Tatălui, spre Slava Tatălui… Slava lui Dumnezeu, strâns legată, spun Părintii, de mântuirea noastră. (Pentru Ireneu din Lyon, Slava lui Dumnezeu este omul viu).

În corabia aflată în bătaia valurilor, niste pescari galileeni, asemănători cu atâti compatrioti si contemporani ai lor. Oameni de rând, însă nu si oameni oarecare, căci Mântuitorul i-a ales anume pentru a-L însoti si ajuta în misiunea sa, devenind “pescari de oameni”.

Iar corabia e acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul îi este împotrivă. ( Matei 14,24)

Marea frământată de furtună: imagine, pentru vechii evrei, a haosului originar ce stă încă la pândă, gata să ia din nou în stăpânire universul;  imagine a tot ce clocoteste în adâncurile sufletului omenesc, patimi, păcate, violentă. Imagine, deopotrivă, a  istoriei care clădeste, ca apoi să le înghită si să le mistuie, societătile omenesti cele mai puternice si mai strălucitoare. Simbol al tuturor evenimentelor care ne covârsesc, al tuturor necazurilor vietii, al suferintelor care uneori iau dimensiuni coplesitoare,  imagine a unor trăiri negative greu de stăpânit, mâhniri adânci, mânii, angoase, frustrări, regrete, revolte, disperări. Si frici de tot soiul, mari si mici, întemeiate si neîntemeiate.

Pe cei din plăpânda corabie îi sperie furtuna, perspectiva scufundării si a mortii prin înec.

Dar ceea ce le este dat să vadă, fără a pricepe mai întâi nimic,  îi sperie si mai mult. Învătătorul vine spre ei, păsind pur si simplu peste întinderea apelor.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si de frică au strigat. 

Când nu întelegem ce se petrece, spaima e parcă si mai puternică, ca în prezenta unor fantome; si cine nu stie, din copilărie, cât pot înspăimânta toate nălucirile închipuirilor noastre…! Nu este doar un nărav al copilariei, cel constând în a lăsa să bântuie în voie « nebuna casei », imaginatia aducătoare de chin. La tot ce ne pare greu de dus, la toate problemele reale, concrete, cu care suntem confruntati, adăugăm, mai toti, povara gândului care exagerează, a aducerilor aminte si a zvonurilor alarmiste, a diagnosticelor pe cât de incompetente, pe atât de pripite. Tuturor relelor materiale, le adăugăm, stiind bine totusi cât de zadarnic, îngrijorări, temeri, regrete. Ca apoi, dacă avem, asa cum au avut-o ucenicii Mântuitorului, cutezanta, să strigăm după ajutor. Sau să ne ascundem capul în nisip, căutând uitarea cu orice pret…

Dar Iisus ne vede, ne întelege, este aproape de noi, alături de noi, si ne spune, asa cum le-a spus ucenicilor înspăimântati:

Îndrăzniti, Eu sunt, nu vă temeti! 

*

Comentariu de Romano Guardini (Der Herr, Domnul)

„Din toate părtile, oamenii au alergat înspre omul despre care vorbeste toată tara. Foamea lor este ca un simbol al  precaritătii omenesti aducătoare de angoasă. Iisus le vede nevoia, si  face o minune (aduce un semn) : binecuvântează pâinea si pestii, si le împarte. Toti mănâncă, se satură, prisosul rămâne pe jos. Sensul minunii sare în ochi : scopul ei nu este săturarea multimii. Dacă privesti lucrurile în termeni practici, apostolii aveau dreptate : oamenii aceia ar fi trebuit să se împrăstie prin satele din jur, si să-si cumpere merinde. Or hrana înmultită anume pentru îndestularea celor adunati să-l asculte pe Iisus nu are alt scop decât să dezvăluie abundenta bogătiilor  divine. Izvorul îmbelsugat, creator, al dragostei dumnezeiesti, a început să curgă, iar hrana trupească nu face decât să prefigureze alimentul spiritual care va fi vestit putin după aceea, la Capernaum.

Apoi Iisus se îndepărtează, spre a fi singur. Poporul este în fierbere : a văzut semnul mesianic, si vrea să-l proclame pe Mântuitor împărat. Dar împărătia pe care o caută oamenii nu înseamnă nimic pentru Iisus…

… Atunci Iisus vine către ei mergând pe apă… Înainte de aceasta, a petrecut un timp în rugăciune. Ne este desigur îngăduit să încercăm a ne reprezenta tălăzuirea acelei rugăciuni, prin care sufletul Domnului era ca luat pe sus, trecând, fără ca El să bage de seamă, din timp în vesnicie, din lume, în Dumnezeu; ne putem închipui sentimentul de putere nesfârsită, de suverană autoritate, pe care-l va fi simtit după minunea înmultirii pâinilor. Si atunci, spiritul  Lui s-a îndreptat către ucenici; a văzut că sunt în pericol, si a simtit că a bătut, si pentru ei, si pentru El însusi, un ceas anume, fixat de către Tatăl. S-a ridicat si s-a îndreptat către ei.  

Poate că nici măcar n-a observat locul unde tărmul se termina, si începea apa. Pentru puterea care-L umplea, nu exista diferentă între uscat si suprafata lichidă… (un episod asemănător in Carte regilor, când Ilie aleargă in fata calestii regale).

(….) Cel care este ridicat de către Duh nu mai este supus acelorasi dimensiuni ca oamenii de rând. Iisus însă, nu doar era cuprins si purtat de Duh, ci Duhul Sfânt era Duhul Lui. Ceea ce este pentru ratiunea omenească un miracol nemaiauzit, chiar dacă ratiunea este iluminată prin credintă, este efectul firesc si proportionat al fiintei însesi a lui Hristos.

… Petru merge si el pe apă : « Există credinta, si, datorită ei, Petru se mentine în zona de fortă emanând de la Iisus. Hristos, în ce-L priveste, nu crede; pur si simplu există asa cum este, ca Fiu al lui Dumnezeu. A crede, pentru om, este o participare la fiiinta însăsi a lui Hristos. Petru stă în această zonă de fortă, si actionează la fel ca si Hristos, cu Hristos. Dar toată aceast lucrare dumnezeiască este vie. Oscilează, urcă si coboară. Atâta vreme cât Petru îsi tine ochii fixati în ochii Mântuitorului, atâta vreme cât vointa lui aderă, prin credintă, la cea a lui Iisus, apa îl poartă. La un moment dat însă, tensiunea încrederii lui scade, constiinta omenească obosnuită îsi reia drepturile, si el percepe puterile terestre. Aude mugetul furtunii, vede ridicându-se talazurile. Iată-l ajuns în clipa încercării. În loc însă să privească si mai adânc în ochii Domnului, îsi desprinde privirile, atunci zona de fortă se diluează; iar Petru începe să se scufunde. În locul « credintei care poate învinge lumea », apare strigătul disperat : «  Doamne, scapă-mă! » Si Domnul îi răspunde…

Pasajul acesta cuprinde una dintre cele mai importante revelatii despre natura credintei (credintă si ratiune, credintă si vointă). Ceea ce se impune concret constiintei credinciosului nu este un adevăr, nu este o valoare, ci o realitate.”

Romano Guardini um 1920.JPG

Romano Guardini, 1885-1968

Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Judas/ Iuda

Judas. Un membre de la famille dont on aime mieux taire le souvenir. Celui qui est associé à la nuit, à la domination des ténèbres. Celui qui va livrer le Fils de l’homme. Pourtant quand Judas est mentionné dans les Évangiles, je ne veux pas penser au traître ou au voleur, ou encore à celui dont Jésus a dit qu’il aurait mieux valu qu’il ne vienne pas au monde.

Ce qui retient surtout mon attention dans l’histoire de cet Apôtre, c’est le fait incroyable que Jésus l’ait choisi. Comme la plupart des Apôtres, le récit de sa vocation nous est inconnu, mais la question qui vient aux lèvres de quiconque prend connaissance de l’histoire de Judas est de demander comment Jésus a pu choisir un tel Apôtre, lui qui savait si bien lire le fonds des coeurs ?

Car en dépit d’une volonté évidente chez les évangélistes Jean et Matthieu de dévoiler les côtés négatifs de cet Apôtre (le voleur, le traître, celui qui laisse entrer Satan en lui), jamais Jésus n’accuse Judas ouvertement devant les autres Apôtres. Bien sûr, il évoque la trahison à venir, mais de telle manière que les disciples ne connaîtront vraiment son identité qu’au Jardin des Oliviers.

En évoquant la trahison au cours de son dernier repas avec ses Apôtres, Jésus cherche surtout à interpeller Judas. Ce dernier va se reconnaître en lui demandant : « Rabbi, serait-ce moi ? »

Cet aveu à peine déguisé ne l’empêchera pas d’aller au bout de son projet, ni Jésus d’aller au bout du sien. Jésus connaît son destin. Il connaît celui qui va le livrer et pourtant il avance vers sa passion en homme libre. Et puisqu’il est vraiment libre, sa liberté ne peut contraindre celle de Judas. Il ne peut que l’interpeller, l’inviter à aller plus loin.

Mais Judas devait porter une grande déception pour trahir celui auquel il avait dû beaucoup s’attacher. L’incident de Béthanie, où il se plaint de l’argent gaspillé par la soeur de Lazare, qui verse du parfum sur les pieds de Jésus, en est un exemple. Car comment expliquer son suicide ? En détruisant Jésus, Judas se détruit lui-même. Le reste de l’histoire appartient à Dieu seul et on ne peut juger Judas.

Par ailleurs, le choix qu’a fait Jésus de Judas comme apôtre ne peut être que le signe d’un grand amour, un amour qui ne cherche pas à posséder, qui laisse libre et qui appelle. C’est de cet amour-là que Dieu nous aime, et si Judas s’est enlevé la vie, c’est qu’il a sans doute réalisé, dans un moment de lucidité terrifiante, à quel point Jésus l’aimait.

Le drame de Judas, au-delà de sa trahison, est de croire que sa faute soit irréparable, sans rémission. Sans doute n’avait-il jamais bien compris son Maître, qui par ses paroles et ses gestes, affirmait sans cesse que l’on n’est jamais humilié devant Dieu, que le pardon est toujours offert.

Jésus n’a jamais cessé de le répéter, de mille et une manières, tout au long de son ministère : avec Dieu il est toujours possible de reprendre la route, puisque c’est lui qui nous a choisis et qui nous choisit sans cesse, qu’il n’y a pas de péchés, aussi graves soient-ils, dont on ne peut être pardonné.

Judas et Jésus
Par Yves Bériault, o.p.

Dincolo de tradare, ce a facut mai rau Iuda este sa creada ca tradarea lui nu-si poate afla iertare. Pe când Isus n-a încetat sa afirme vointa infinita de iertare si generozitatea fara limite a lui Dumnezeu.

Dimanche de l’aveugle

C’est une histoire pleine de rebondissements. Elle nous raconte le sort d’un homme aveugle de naissance qui n’a pas demandé à voir mais qui, remarqué par Jésus, devient grâce à lui le bénéficiaire d’un vrai beau cadeau : il a la faculté de voir désormais. Quelle merveille pour lui!

via Homélie pour le 4e dimanche du Carême (A) — Spiritualité 2000

Lânga fântâna lui Iacov

Résultat de recherche d'images pour "puits de jacob naplouse"

Dintr-o predica de Pierre-Marie Delfieux la a treia duminica din Postul Pastelui:

„O femeie din Samaria! În două vorbe scurte, se situează un întreg univers.

O femeie, cea de care în mod normal nu prea se ţine seama; o străină, dintr-un neam considerat schismatic şi idolatru, vrednic de tot dispreţul; pe deasupra, de moravuri îndoielnice…

Au de ce să se mire ucenicii văzând pe Domnul în apropierea uneia ca ea (In 4,27). Nu am venit să chem pe cei drepţi,  ci pe păcătoşi la pocăinţă (Lc 5,32)…

Mântuitorul stă aşadar faţă-n faţă cu sufletul omenesc încărcat de păcate, superficial, uşuratec, veşnic nesatisfăcut. Sufletul nostru pus să-şi caute o împlinirea pe la tot soiul de fântâni iluzorii, şi Dumnezeu, aflat mereu în căutarea noastră, aşteptându-ne aşa cum îşi aşteaptă Iubitul mireasa, în Cântarea Cântărilor!

„La Massa şi Meriba”, în pustiu, cu toate sfidările omeneşti, cu toate acuzaţiile poporului ales, Dumnezeu le-a sărit în ajutor nemulţumiţilor ce cârteau (Exod 3-7). Nu există pe lume om pe care dragostea neasemuită a Mântuitorului să-l ocolească! 

În cele mai rele clipe ale noastre, chiar şi când îi respingem iubirea, Domnul stăruie, ca în Samaria, aşezat pe ghizdul fântânii noastre, El, „samariteanul cel milostiv”.

O, de i-aţi auzi glasul care zice:  „Să nu vă împietriţi inimile voastre…” (Ps 94, 8)

Isus i-a zis: Dă-mi să beau…

Cererea aceasta a Fiului lui Dumnezeu, rostită într-una din primele zile ale misiunii lui pe pământ păgân, prefigurează strigătul Fiului Omului, în ultima lui zi pe pământul oamenilor.

Cererea „Dă-mi să beau” de la fântâna lui Iacob va avea ca ecou, pe Golgota, sfâşietorul „Mi-e sete”.

În adevăr, veşnic însetat de dragostea noastră, Domnul ne aşteaptă statornic pe fiecare: credincios ori lipsit de credinţă, de baştină din Ierusalim ori din Samaria, înflăcărat în credinţă ori indiferent… la amiaza tuturor vieţilor noastre!

El a ales primul să ceară şi să primească, purtându-se ca cel mai sărman dintre sărmani! Voi face eu oare un loc lângă fântâna sufletului meu, dumnezeiescului Cerşetor însetat de iubire, sau îl voi lăsa să plece cu mâna goală?

Îi voi da oare de băut celui care-mi spune:

Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi (In 15,9)…?

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: 

Dă-mi să beau… 

Dacă ne-am putea aminti mereu că Tatăl ni l-a dăruit pe propriul său Fiu ! (In 3,16) Dacă am şti că „dragostea lui Dumnezeu ne-a fost revărsată în inimi de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”! (Rom 5,5)

Dacă am putea înţelege cât e de adânc omenească năzuinţa sufletului nostru ce şopteşte neîncetat: „Vino către Tatăl!”[1]; „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20)

„Vino, Duhule Sfinte![2]

Dacă ne-am aminti că cererea adresată nouă de către cel mai neînsemnat dintre semenii noştri, nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu…

… Cum am mai alerga să-i răspundem Aceluia care pregăteşte pentru noi mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Co 4,17)!”

[1] Ignatiu din Antiohia.

[2] Secvente de Rusalii.

Résultat de recherche d'images pour "jésus et la samaritaine en image"

Coup d’envoi

S. Matthieu nous présente ce matin les débuts de l’action évangélique de Jésus. Son coup d’envoi. Depuis le moment où Jean-Baptiste quitte la scène, Jésus s’avance. Plein d’Esprit Saint, de confiance et de force, il prend la route pour l’aventure de l’Évangile.

via Homélie pour le 3e dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000