Nu va temeti, speranţa nu dezamageste!

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” (Mt 10,31) în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor? Cum să te apropii de un om care aude războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame […]

via Nu vă temeți! Speranţa nu dezamăgeşte! — Prea târziu te-am iubit…

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Judas/ Iuda

Judas. Un membre de la famille dont on aime mieux taire le souvenir. Celui qui est associé à la nuit, à la domination des ténèbres. Celui qui va livrer le Fils de l’homme. Pourtant quand Judas est mentionné dans les Évangiles, je ne veux pas penser au traître ou au voleur, ou encore à celui dont Jésus a dit qu’il aurait mieux valu qu’il ne vienne pas au monde.

Ce qui retient surtout mon attention dans l’histoire de cet Apôtre, c’est le fait incroyable que Jésus l’ait choisi. Comme la plupart des Apôtres, le récit de sa vocation nous est inconnu, mais la question qui vient aux lèvres de quiconque prend connaissance de l’histoire de Judas est de demander comment Jésus a pu choisir un tel Apôtre, lui qui savait si bien lire le fonds des coeurs ?

Car en dépit d’une volonté évidente chez les évangélistes Jean et Matthieu de dévoiler les côtés négatifs de cet Apôtre (le voleur, le traître, celui qui laisse entrer Satan en lui), jamais Jésus n’accuse Judas ouvertement devant les autres Apôtres. Bien sûr, il évoque la trahison à venir, mais de telle manière que les disciples ne connaîtront vraiment son identité qu’au Jardin des Oliviers.

En évoquant la trahison au cours de son dernier repas avec ses Apôtres, Jésus cherche surtout à interpeller Judas. Ce dernier va se reconnaître en lui demandant : « Rabbi, serait-ce moi ? »

Cet aveu à peine déguisé ne l’empêchera pas d’aller au bout de son projet, ni Jésus d’aller au bout du sien. Jésus connaît son destin. Il connaît celui qui va le livrer et pourtant il avance vers sa passion en homme libre. Et puisqu’il est vraiment libre, sa liberté ne peut contraindre celle de Judas. Il ne peut que l’interpeller, l’inviter à aller plus loin.

Mais Judas devait porter une grande déception pour trahir celui auquel il avait dû beaucoup s’attacher. L’incident de Béthanie, où il se plaint de l’argent gaspillé par la soeur de Lazare, qui verse du parfum sur les pieds de Jésus, en est un exemple. Car comment expliquer son suicide ? En détruisant Jésus, Judas se détruit lui-même. Le reste de l’histoire appartient à Dieu seul et on ne peut juger Judas.

Par ailleurs, le choix qu’a fait Jésus de Judas comme apôtre ne peut être que le signe d’un grand amour, un amour qui ne cherche pas à posséder, qui laisse libre et qui appelle. C’est de cet amour-là que Dieu nous aime, et si Judas s’est enlevé la vie, c’est qu’il a sans doute réalisé, dans un moment de lucidité terrifiante, à quel point Jésus l’aimait.

Le drame de Judas, au-delà de sa trahison, est de croire que sa faute soit irréparable, sans rémission. Sans doute n’avait-il jamais bien compris son Maître, qui par ses paroles et ses gestes, affirmait sans cesse que l’on n’est jamais humilié devant Dieu, que le pardon est toujours offert.

Jésus n’a jamais cessé de le répéter, de mille et une manières, tout au long de son ministère : avec Dieu il est toujours possible de reprendre la route, puisque c’est lui qui nous a choisis et qui nous choisit sans cesse, qu’il n’y a pas de péchés, aussi graves soient-ils, dont on ne peut être pardonné.

Judas et Jésus
Par Yves Bériault, o.p.

Dincolo de tradare, ce a facut mai rau Iuda este sa creada ca tradarea lui nu-si poate afla iertare. Pe când Isus n-a încetat sa afirme vointa infinita de iertare si generozitatea fara limite a lui Dumnezeu.

Dimanche de l’aveugle

C’est une histoire pleine de rebondissements. Elle nous raconte le sort d’un homme aveugle de naissance qui n’a pas demandé à voir mais qui, remarqué par Jésus, devient grâce à lui le bénéficiaire d’un vrai beau cadeau : il a la faculté de voir désormais. Quelle merveille pour lui!

via Homélie pour le 4e dimanche du Carême (A) — Spiritualité 2000

Lânga fântâna lui Iacov

Résultat de recherche d'images pour "puits de jacob naplouse"

Dintr-o predica de Pierre-Marie Delfieux la a treia duminica din Postul Pastelui:

„O femeie din Samaria! În două vorbe scurte, se situează un întreg univers.

O femeie, cea de care în mod normal nu prea se ţine seama; o străină, dintr-un neam considerat schismatic şi idolatru, vrednic de tot dispreţul; pe deasupra, de moravuri îndoielnice…

Au de ce să se mire ucenicii văzând pe Domnul în apropierea uneia ca ea (In 4,27). Nu am venit să chem pe cei drepţi,  ci pe păcătoşi la pocăinţă (Lc 5,32)…

Mântuitorul stă aşadar faţă-n faţă cu sufletul omenesc încărcat de păcate, superficial, uşuratec, veşnic nesatisfăcut. Sufletul nostru pus să-şi caute o împlinirea pe la tot soiul de fântâni iluzorii, şi Dumnezeu, aflat mereu în căutarea noastră, aşteptându-ne aşa cum îşi aşteaptă Iubitul mireasa, în Cântarea Cântărilor!

„La Massa şi Meriba”, în pustiu, cu toate sfidările omeneşti, cu toate acuzaţiile poporului ales, Dumnezeu le-a sărit în ajutor nemulţumiţilor ce cârteau (Exod 3-7). Nu există pe lume om pe care dragostea neasemuită a Mântuitorului să-l ocolească! 

În cele mai rele clipe ale noastre, chiar şi când îi respingem iubirea, Domnul stăruie, ca în Samaria, aşezat pe ghizdul fântânii noastre, El, „samariteanul cel milostiv”.

O, de i-aţi auzi glasul care zice:  „Să nu vă împietriţi inimile voastre…” (Ps 94, 8)

Isus i-a zis: Dă-mi să beau…

Cererea aceasta a Fiului lui Dumnezeu, rostită într-una din primele zile ale misiunii lui pe pământ păgân, prefigurează strigătul Fiului Omului, în ultima lui zi pe pământul oamenilor.

Cererea „Dă-mi să beau” de la fântâna lui Iacob va avea ca ecou, pe Golgota, sfâşietorul „Mi-e sete”.

În adevăr, veşnic însetat de dragostea noastră, Domnul ne aşteaptă statornic pe fiecare: credincios ori lipsit de credinţă, de baştină din Ierusalim ori din Samaria, înflăcărat în credinţă ori indiferent… la amiaza tuturor vieţilor noastre!

El a ales primul să ceară şi să primească, purtându-se ca cel mai sărman dintre sărmani! Voi face eu oare un loc lângă fântâna sufletului meu, dumnezeiescului Cerşetor însetat de iubire, sau îl voi lăsa să plece cu mâna goală?

Îi voi da oare de băut celui care-mi spune:

Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi (In 15,9)…?

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: 

Dă-mi să beau… 

Dacă ne-am putea aminti mereu că Tatăl ni l-a dăruit pe propriul său Fiu ! (In 3,16) Dacă am şti că „dragostea lui Dumnezeu ne-a fost revărsată în inimi de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”! (Rom 5,5)

Dacă am putea înţelege cât e de adânc omenească năzuinţa sufletului nostru ce şopteşte neîncetat: „Vino către Tatăl!”[1]; „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20)

„Vino, Duhule Sfinte![2]

Dacă ne-am aminti că cererea adresată nouă de către cel mai neînsemnat dintre semenii noştri, nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu…

… Cum am mai alerga să-i răspundem Aceluia care pregăteşte pentru noi mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Co 4,17)!”

[1] Ignatiu din Antiohia.

[2] Secvente de Rusalii.

Résultat de recherche d'images pour "jésus et la samaritaine en image"

Coup d’envoi

S. Matthieu nous présente ce matin les débuts de l’action évangélique de Jésus. Son coup d’envoi. Depuis le moment où Jean-Baptiste quitte la scène, Jésus s’avance. Plein d’Esprit Saint, de confiance et de force, il prend la route pour l’aventure de l’Évangile.

via Homélie pour le 3e dimanche T.O. Année A — Spiritualité 2000

„Veniti si vedeti…”

Chemarea lui Petru şi a lui Andrei

Dintr-o omilie de Pierre-Marie Delfieux.

În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumne­zeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» –, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locu­ieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”

(Ioan 1,35-42).

Doi bărbaţi. Doi fraţi, discipoli ai Botezătorului, Petru şi Andrei, se întâlnesc cu Isus şi recunosc în el mai întâi un Învăţător, apoi mai mult decât atât:

El e Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Cristos. Întâlnire fundamentală, în cursul căreia Cuvântul,

Dumnezeu întrupat, se adresează pentru prima oară unor oameni.

Clipă unică în care omul pune întrebări Celui asupra căruia Duhul a coborât ca un porumbel din cer, pentru a rămâne deasupra lui (In 1,32).

Da, Isus e cu adevărat alesul lui Dumnezeu , este Mântuitorul lumii (In 4,42).

Înaintea Domnului, doi bărbaţi. Doi discipoli. Doi sfinţi. Unul va fi martirizat la Roma, celălalt va muri la Constantinopol.

Frăţia lor uneşte de pe acum Occidentul şi Orientul creştin. Sunt două personaje istorice, cât se poate de reale, având totodată o dimensiune simbolică evidentă, care ne spune şi nouă ceva azi.

* * *

Primul poartă numele Andrei, nume ce trimite la grecescul „andros”, bărbat.

E un urmaş al lui Adam, omul creat de Dumnezeu la începuturi…

Iar Dumnezeu, astăzi, a ieşit în căutarea omului.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut (Lc 19,10).

Adame, unde eşti? Acesta fusese strigătul lui Dum­nezeu în grădina raiului, după căderea primilor oameni.

Astăzi, Evanghelia ne povesteşte despre un om care, căutând iertarea lui Dumnezeu,

a primit botezul lui Ioan şi i-a devenit discipol; acest bărbat l-a urmat pe Isus,

Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii  (In 1,29).

Dumnezeu, citim în Cartea profetului Ezechiel (34,16), îşi caută neîncetat oaia pierdută.

Iar Cristos, noul Adam, ne întretaie şi astăzi calea, în tăcere,

vrând să ne treacă din starea de „om vechi” în cea de „om nou” (cf. Ef 4,23-24).

În această cea dintâi întâlnire, aşa cum o descrie sfântul Ioan,

la început Cristos nu vorbeşte. Trece numai făcând bine (cf. Fap 10,38).

Nu se ştie de unde vine, nici unde se duce,

aşa cum nu se ştie nici de Duhul care a coborât asu­pra lui (In 1,32).

Tot astfel, şi în vieţile noastre

percepem uneori o tainică „trecere”, fără să se audă vreun glas: ajunge să fim atenţi.

În ce-l priveşte, Andrei nu se mulţumeşte să fie atent.

Se duce după Isus. Literal, textul arată că, pentru a-l urma,

s-a ridicat, s-a făcut „acolit”, urmăritor, adică discipol.

Doar atunci se întoarce spre el Isus, apoi se opreşte şi-l priveşte:

Cine mă urmează nu umblă în întuneric (In 8,12).

Iar Andrei primeşte de la Cristos toată lumina. 

„… credeţi în lumină, ca să deveniţi fiii luminii”  (In 12,36).

Cel care ia hotărârea de a-l urma pe Cristos se va afla dintr-o dată în lumină.

Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze,  iar acolo unde sunt eu, va fi şi cel care mă slujeşte (In 12,26).

Pentru a-l urma pe Cristos trebuie să-l iubeşti. În iubire, îl recunoşti.

Ca să-ţi fie dat să-l recunoşti pe Dumnezeu, trebuie ca ochii inimii tale să fie luminaţi.

Andrei e un om care caută adevărul. La fel ca Samuel, atent în aşteptarea glasului lui Dumnezeu (1 S 3,4), Natanael, sub smochin, scruta Scripturile (In 1,48); amândoi au meritat să-i audă glasul (1Sam 3,9), să-i recunoască trăsăturile (In 1,49).

Tot astfel, şi Andrei încearcă să vadă şi să priceapă; vrea să ştie unde locuieşte bărbatul acesta, pentru a înţelege în ce fel este el Mielul lui Dumne­zeu (In 1,36).

Isus, atunci, vorbeşte. Pământul, în sfârşit, aude glasul Fiului omului.

În pământul pustiu, uscat şi fără apă (Ps 63,2), în care oamenii trăiesc aşteptându-şi moartea,

răsună în sfârşit glasul Cuvântului vieţii:

Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul –

şi chiar acum este – când morţii vor auzi glasul Fiu­lui lui Dumnezeu (In 5,25).

Iar primul cuvânt adresat unor oameni de către Cristos

e o întrebare: „Ce căutaţi?”

Dumnezeu a vorbit adresându-se libertăţii supreme a omului.

Pierre-Marie Delfieux
Ceea ce vreau eu este iubirea. Un itinerar biblic
Editura Sapientia, Iasi, colectia: Spiritualitate

Afficher l'image d'origine