Maica Sperantei

Résultat de recherche d'images pour "adormirea maicii domnului icoane"

Fecioara Maria, Maica speranței, a fost în centrul catehezei prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, 10 mai 2017, cu participarea a zeci de mii de pelerini, în Piața Sfântul Petru. Pontiful a continuat astfel seria catehezelor dedicate speranței. Tradiționala întâlnire săptămânală cu credincioșii a început cu proclamarea pericopei de la Ioan (19,25-27) în care Isus, răstignit pe cruce, îi spune Fecioarei Maria: ”Femeie, iată-l pe fiul tău”, iar apostolului Ioan: ”Iată mama ta!”.

 ”Maria”, a remarcat papa la cateheză, ”a trecut prin mai multe nopți pe drumul său de mamă. Încă de la prima apariție în istoria evangheliilor, figura ei se evidențiază ca și cum ar fi personajul unei drame. Nu era ușor să răspundă cu un «da» la chemarea îngerului și, cu toate acestea, ea, femeie încă în floarea tinereții, răspunde cu curaj, deși nu știa nimic cu privire la destinul care o aștepta. Maria, în acel moment, ne apare ca una dintre numeroasele mame din lumea noastră, cu un curaj extrem când e vorba de a primi în sânul ei istoria unui om nou care se naște”.
Papa Francisc: ”Acel «da» este primul pas dintr-o listă lungă de ascultări care vor însoți itinerarul ei de mamă. În acest fel, Maria apare în evanghelii ca o femeie tăcută, care deseori nu înțelege tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar care se gândește în inima ei la fiecare cuvânt și fiecare eveniment”.

”În această dispoziție interioară”, a reluat Sfântul Părinte, ”găsim o fărâmă prețioasă din psihologia Mariei: ea nu este o femeie care cade în depresie în fața incertitudinilor vieții, mai ales atunci când nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Nu este nici o femeie care protestează cu violență, care lansează invective împotriva destinului vieții, care deseori își arată o față potrivnică. Este, în schimb, o femeie care ascultă, care primește existența așa cum aceasta ni se prezintă, cu zilele ei fericite, dar și cu tragediile pe care niciodată nu am fi vrut să le întâlnim. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul ei este pironit pe lemnul crucii”.
Papa Francisc: ”Până în ziua aceea, Maria aproape că dispăruse din urzeala evangheliilor. Scriitorii sacri lasă de înțeles această eclipsare lentă a prezenței sale, rămânerea ei fără cuvinte în fața misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Maria apare din nou, însă, în momentul crucial, atunci când o bună parte dintre prieteni au fugit din cauza fricii. Mamele nu trădează niciodată și, în acel moment, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea cea mai dureroasă: a omului inocent care moare pe lemnul crucii sau agonia unei mame care însoțește ultimele clipe din viața fiului ei”.

E adevărat, a recunoscut papa Francisc, că ”evangheliile sunt lapidare și extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezența Mamei: «stătea» (In 19,25). Nu spun nimic despre reacția ei, nici o aluzie pentru a descrie durerea ei: asupra acestor detalii avea să se îndrepte imaginația poeților și a pictorilor, dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei și a literaturii”.
Papa Francisc: ”Maria «stătea», era pur și simplu acolo. Iat-o din nou pe tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul cărunt după scurgerea anilor, încă o dată înaintea lui Dumnezeu care trebuie să fie doar îmbrățișat, și cu o viață care a ajuns în pragul celui mai greu întuneric. Maria e acolo, prezentă cu fidelitate, ori de câte ori trebuie ținută o candelă aprinsă într-un loc de negură și ceață. Nici ea nu cunoaște destinul de înviere pe care Fiul ei îl deschidea în acea clipă pentru noi toți: este prezentă acolo din fidelitate față de planul lui Dumnezeu, a cărui slujitoare s-a declarat încă din prima zi a chemării ei, dar și din instinctul de mamă, care pur și simplu suferă ori de câte ori un fiu trece printr-o suferință”.

Mai târziu, a reluat Sfântul Părinte, ”o vom regăsi în prima zi a Bisericii, pe ea, maica speranței, în mijlocul acelei comunități de discipoli atât de fragili: unul trădase, mulți fugiseră, toți erau înfricoșați (cf. Fap 1,14). Maria stătea pur și simplu acolo, în cel mai obișnuit dintre moduri, ca și cum ar fi un lucru cu totul natural în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar și de fiorii primilor pași pe care trebuia să-i facă în lume. De aceea, noi toți o iubim ca Mamă. Nu suntem orfani: avem o Mamă în ceruri, pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. Pentru că ea ne învață virtutea așteptării, chiar și atunci când totul pare să fie lipsit de sens: ea este întotdeauna încrezătoare în misterul lui Dumnezeu, chiar și când El pare să se eclipseze din cauza răului din lume. În momentele de dificultate, Maria, Mama pe care Isus ne-a dăruit-o tuturor, să susțină mereu pașii noștri, să spună întotdeauna inimii noastre: «Ridică-te, uită-te înainte, privește orizontul!», pentru că ea este Maica speranței”.

*****

Înălțarea cu trupul și sufletul la cer a Sfintei Fecioare Maria este ”un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru”: a spus papa Francisc la rugăciunea ”Angelus”, recitată la solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, anul trecut.

«Pagina Evangheliei (Lc 1,39-56) de la sărbătoarea de astăzi a Înălțării Mariei la cer descrie întâlnirea dintre Maria și ruda ei Elisabeta, subliniind că ”Maria a pornit în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda” (v. 39). În zilele acelea Maria mergea în grabă către o mică cetate din apropiere de Ierusalim ca să o întâlnească pe Elisabeta. Astăzi, în schimb, o contemplăm pe drumul ei către Ierusalimul ceresc ca să întâlnească în sfârșit chipul Tatălui și să revadă chipul Fiului ei Isus. De multe ori în viața ei pământească a străbătut ținuturi muntoase, până la ultima etapă dureroasă de pe Calvar, asociată la misterul pătimirii lui Cristos. Astăzi o vedem ajungând la muntele lui Dumnezeu, ”îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1) – cum spune cartea Apocalipsului – și o vedem trecând pragul patriei cerești.

Ea a fost cea dintâi care a crezut în Fiul lui Dumnezeu și este cea dintâi dintre noi care a fost înălțată cu sufletul și trupul la cer. Este cea dintâi care l-a primit și l-a luat în brațe pe Isus pe când încă era copil și este cea dintâi care a fost primită de brațele lui ca să fie condusă în Împărăția veșnică a Tatălui. Maria, o smerită și simplă tânără dintr-un sat pierdut la periferia Imperiului Roman, tocmai pentru că a primit și a trăit Evanghelia, a fost primită de Dumnezeu să stea pentru veșnicie alături de Fiul. Acesta este felul în care Domnul îi dă jos de pe tronuri pe cei puternici și îi înalță pe cei smeriți (cf Lc 1,52).

Înălțarea Mariei este un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru. Maria, într-adevăr, merge înainte pe drumul pe care au pornit cei care, prin Botez, și-au legat viața de Isus, după cum Maria și-a legat de El propria viață. Sărbătoarea de astăzi ne face să privim spre cer. Sărbătoarea de astăzi prevestește ”cerurile noi și pământul nou”, prin biruința lui Cristos cel înviat asupra morții și înfrângerea definitivă a celui rău. De aceea, bucuria smeritei copile din Galileea, exprimată prin cântarea ”Magnificat”, devine cântarea omenirii întregi, care se complace să-l vadă pe Domnul aplecându-se asupra tuturor bărbaților și femeilor, creaturi umile, ca să-i înalțe cu sine la cer. Domnul se apleacă asupra celor smeriți ca să-i ridice: acest fapt l-am auzit în ”Magnificat”, cântarea Mariei.

Cântarea Mariei ne duce cu gândul și la atâtea situații dureroase actuale, în special la situația femeilor asuprite de povara vieții și de drama violenței, a femeilor sclave ale prepotenței celor puternici, a fetelor constrânse la munci inumane, a femeilor obligate să se resemneze în trup și spirit la poftele oamenilor. Fie să ajungă cât mai curând pentru ele începutul unei vieți de pace, dreptate, iubire, în așteptarea zilei în care în sfârșit se vor simți luate de mâini care nu le umilesc, dar cu blândețe le ridică și le conduc pe calea vieții, până la cer. Maria, o femeie, o copilă care a suferit mult în viața ei, ne face să ne gândim la aceste femei care au de suferit atât de mult. Să-i cerem Domnului ca el însuși să le ducă în mână pe calea vieții și să le elibereze de aceste sclavii».

 

 

„Un preot polonez”

 

Sf. Maximilian Kolbe, franciscan.

Deportat la Auschwitz, se ofera sa ia locul unui alt prizonier, tras la sorti pentru a fi pedepsit pentru o evadare; pedeapsa consta în moartea prin înfometare. „Cine e porcul asta?”, a întrebat gingas ofiterul nazist când Maximilian a propus sa-i ia locul lui Frantiszek, care ar fi lasat în urma sotie si copii. „Preot catolic polonez”, i s-a raspuns. Dupa câteva zile în bunkerul mortii, când preotul a facut totul pentru a-si mângâia si încuraja tovarasii de chin, singurul ramas, parintele, a fost lichidat printr-o injectie. Vizitând lagarul anul trecut, papa Francisc s-a recules îndelung, în tacere, în încaperea în care a murit Kolbe. 

 

Despre ascultare, de la un abate benedictin

„Pentru a ne dobândi individualitatea şi identitatea, am avut nevoie de părinţi, de familie, de un loc al nostru, de apartenenţa la o comunitate omenească. Identitatea noastră îşi are rădăcinile în toate acestea. Prin cultură, prin şcoală, individualitatea se întăreşte, se maturizează, este educată; atât conformismul, admiraţia, mimetismul, cât şi moda, pildele şi idealurile conlucrează la această educaţie. Toate acestea ţin însă de începuturi. O parte din noi, aflată încă în copilărie, are nevoie să crească, depăşind copilăria, pentru ca să fie posibilă adevărata relaţie cu alţii, proprie persoanei mature.

Lasă-ţi ţara, neamul şi casa părintelui tău, i se cere lui Avraam.

O parte din noi se va identifica în continuare cu părinţii, neamul, comunitatea, uneori cu un prieten admirat, cu un superior, sau cu o anumită condiţie de viaţă. Identificarea este proprie copilului, viaţa lui psihică începe prin identificare. Copilul îşi admiră mama, o imită, îi urmează exemplul, este modelat prin adaptarea la o anumită ambianţă, la anumite ritmuri ; relaţia fuzională, care îi evită confruntarea cu ceilalţi, îi prieşte si o caută. El nu este încă în stare să se situeze faţă cu alţii, şi urmează să descopere asemănările şi  diferenţele dintre aceştia şi el însuşi. 

Prezenţa tatălui, manifestată prin autoritatea, prin îndemnurile lui, îl va ajuta pe copil să iasă din coconul familial şi să devină conştient de mediul în care trăieşte şi de faptul că mai există şi alţi oameni; iar acest fapt îl situează altfel în lumea pe care începe s-o descopere. Prezenţa tatălui ca autoritate, cuvântul lui trezesc conştiinţa copilului, îi lărgesc orizontul către existenţa celorlalţi. Însă, într-un prim timp, copilul percepe în tată pe cineva care îl desparte de mamă, împiedicând relaţia sa fuzională cu ea. Cuvântul şi autoritatea tatălui îi vor părea o ameninţare, ceva menit să-l scoată din ambianţa caldă cu care era obişnuit, şi la care încă mai aspiră.

Ascultarea religioasă poate rămâne foarte infantilă. Anumiţi oameni se vor “identifica” mai ales cu trecutul lor, cu educaţia lor religioasă, alţii, mai mult cu obştea (parohială, religioasă, călugărească), alţii tind să fie una cu preotul (abatele, maestrul novicilor). Cel credincios se mai poate “identifica” cu ambianţa religioasă a ceremoniilor, cu diferite reguli sau legi. Toate au fost necesare cândva pentru a educa în noi omul religios, creştinul, monahul.

Pentru a ajunge la ascultarea autentică, creştinul trebuie să treacă printr-un soi de ruptură, renunţând la procesul de identificare despre care am pomenit, care este un parazit al ascultării teologale. Ruptura aceasta poate constitui pentru omul credincios o adevărată încercare, atunci când ea trece printr-o relativizare a tot ce a învăţat şi a deprins mai devreme; adevărul este însă că exact în acest punct poate el începe să intre în adevărata economie a credinţei. Încet-încet, creştinul va învăţa să se detaşeze de anumite lucruri care l-au ajutat cândva, care l-au educat şi i-au configurat credinţa prin mecanismele imitaţiei sau identificării – toate lucruri care şi-au avut rostul lor pentru un timp. Dar vine un moment în care, descătuşat de toate acestea, el va deveni conştient de originea sa spirituală, de capacitatea sa de a intra într-o relaţie liberă şi personală cu Dumnezeu, aşa încât să se poată angaja pe calea ascultării încrezătoare, pentru a face voia Domnului. Şi atunci se leagă o nouă relaţie cu Dumnezeu, cea a credinţei pline de încredere şi de dragoste.

De acum înainte, sub privirea lui Dumnezeu – privire eliberatoare, nu alienantă – creştinul alege în toată libertatea să asculte din dragoste, supunându-se evenimentelor, condiţiilor de viaţă date, persoanelor care îi sunt superiori legitimi, obiceiurilor comunităţii sale şi structurilor care îi fixează apartenenţa la societate.

Din păcate, ce aşteaptă unii de la autoritate nu este ca aceasta să-i ajute să ajungă  oameni liberi şi adulti ; dimpotrivă, un asemenea ins doreşte să fie în continuare ocrotit, “securizat”, vrea ca nimic să nu se schimbe în reperele lui, visează să fie lăsat în ambianţa cu care s-a obişnuit. Statului i se cere să garanteze siguranţa sub toate formele posibile : sociale, juridice, legislative, culturale, etc. Bisericii i se cere păstrarea unor repere, a unor certitudini, se aşteaptă de la ea să dea legi foarte concrete, altfel spus, să fie Biserica-Mamă.

Desigur, primul lucru pe care se cuvine să-l facă autoritatea este să ocrotească mediul familial în care se dezvoltă copilul mic. El are nevoie să fie ca “sub aripile unei cloşti”, o ambianţă călduroasă îi este imperios necesară. Însă printre menirile autorităţii este şi aceea de a ne ajuta să ne maturizăm, desprinzându-ne de narcisismul începuturilor, pentru a deveni capabili de a intra, liber, într-o relaţie de la persoană la persoană.

Libertatea unei persoane adulte vine de la desprinderea ei din toate condiţionările în care îşi are rădăcinile individualitatea sa, pentru a ajunge la o capacitate de relaţie din ce în ce mai universală.”

Bernard Ducruet

Dintr-un „mic tratat de spiritualitate” aparut în 2006 la editura Sapientia, Iasi

Ne vom mai întâlni oare…?

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Atâtia si atâtia plecati prea devreme…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru ca ràspunsul nu e la îndemâna imaginatiei noastre bazate pe ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim.

De aceea cei înràdàcinati în credinta traditiei mosilor si stràmosilor lor stau mai bine decât cei agnostici. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà.

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Voi reveni cu altà ocazie la câteva màrturii despre care am citit. Cele ale doctoritei Elisabeth Kubler Ross, mai cu seamà.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din mort, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset.

Înainte de a continua cu ràspunsul autoarei, mà gràbesc sà amintesc câteva pasaje din Biblie în care se afirmà vesnicia persoanei umane, altfel spus, posibilitatea si realitatea intràrii acesteia în Viata deplinà, fàrà suferintà si fàrà capàt. Precum rostim în Crez: „Cred în învierea mortilor si în Viata vesnicà ce va sà fie”. 

Matei 28,1-8;  Luca 24; 24-36; Marcu 16 ; Ioan cap. 20 si 21; Fapte 2, 14-36; Romani 8,11; 10,9;  1 Corinteni 15,3-5; 1 Tesaloniceni 1,9s; 4,14 ; Coloseni 1,18; 1 Corinteni 15,12-28. Evrei 12, 1-4. Si multe altele…

Între care una din cele mai vechi màrturisiri de credintà crestine, cea a lui Petru în Faptele Apostolilor, capitolul 2

Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi,

23 pe Omul acesta, dat* în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

24 Dar* Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.

25 Căci David zice despre El: ‘Eu aveam* totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.

26 De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde,

27 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.

Pasajul meu preferat, din capitolul 8 al Epistolei càtre Romani, îl copiez tot din Biblia Cornilescu online:

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

19De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

20Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă 21că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

22Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

23Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.

24Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?

25Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

Retin deocamdatà aceste ultime cuvinte despre credinta prività ca o sperantà ce se poate lipsi de dovezi vizibile…

„O nàdejde care se vede nu mai este nàdejde…”

Arhitectul si mijlocitorul sperantei crestine nu e altcineva decât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Altfel cum de-ar mai exista oameni care sà creadà în întâlnirea vie, concretà, realà, cu un om care a murit acum douà mii de ani, ràstignit gol între doi tâlhari…? 

Putregaiul din suflet — Prea târziu te-am iubit…

„Taina regelui e bine să o ţii ascunsă, dar faptele lui Dumnezeu să le faci cunoscute şi să dai mărturie cu cinste” (Tob 12,7). Cu adevărat fiecare om are „taine” pe care trebuie să le împărtășească doar lui Dumnezeu și părintelui spiritual. Însă faptele lui Dumnezeu, ceea ce el a făcut și face în viața […]

via Putregaiul din sufletul celor care „devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” — Prea târziu te-am iubit…

Il nous prépare une place

cene-ravennes-600x407

Évangile de Jésus Christ selon saint Jean 14,1-12. 

En ce temps-là, Jésus disait à ses disciples : « Que votre cœur ne soit pas bouleversé : vous croyez en Dieu, croyez aussi en moi.
Dans la maison de mon Père, il y a de nombreuses demeures ; sinon, vous aurais-je dit : “Je pars vous préparer une place” ?
Quand je serai parti vous préparer une place, je reviendrai et je vous emmènerai auprès de moi, afin que là où je suis, vous soyez, vous aussi.
Pour aller où je vais, vous savez le chemin. »
Thomas lui dit : « Seigneur, nous ne savons pas où tu vas. Comment pourrions-nous savoir le chemin ? »
Jésus lui répond : « Moi, je suis le Chemin, la Vérité et la Vie ; personne ne va vers le Père sans passer par moi. »
Puisque vous me connaissez, vous connaîtrez aussi mon Père. Dès maintenant vous le connaissez, et vous l’avez vu. »
Philippe lui dit : « Seigneur, montre-nous le Père ; cela nous suffit. »
Jésus lui répond : « Il y a si longtemps que je suis avec vous, et tu ne me connais pas, Philippe ! Celui qui m’a vu a vu le Père. Comment peux-tu dire : “Montre-nous le Père” ?
Tu ne crois donc pas que je suis dans le Père et que le Père est en moi ! Les paroles que je vous dis, je ne les dis pas de moi-même ; le Père qui demeure en moi fait ses propres œuvres.
Croyez-moi : je suis dans le Père, et le Père est en moi ; si vous ne me croyez pas, croyez du moins à cause des œuvres elles-mêmes.
Amen, amen, je vous le dis : celui qui croit en moi fera les œuvres que je fais. Il en fera même de plus grandes, parce que je pars vers le Père. »

COMMENTAIRE du fr J. Marcotte, o.p., Montréal

Il y a quelques années, je participais au conventum des anciens du Petit-Séminaire de Québec, avec les confrères de ma promotion. Il faisait bon nous retrouver dans une ambiance décontractée, toute à l’amitié. C’était le bonheur ému de nous revoir. Après le va-et-vient du début où chacun prend un peu contact avec tout le monde, est venu le temps de passer à table pour le repas. En entrant dans la salle du repas, j’ai eu ce pincement au cœur, inévitable : avec qui allais-je me retrouver pour ce moment prolongé de nos retrouvailles? Mon inquiétude s’est rapidement dissipée. En effet un couple là-bas m’avait gardé une place. C’était mon grand ami d’autrefois et son épouse, avec d’autres, bien sûr. Je ne pouvais désirer mieux. Une telle prévenance, ça vous fait votre soirée!

C’est un peu ce que le Seigneur fait pour nous aujourd’hui. Il nous invite à table dans la demeure de son Père, pour que nous soyons bienvenus avec lui, dans la confiance et l’intimité, pour un bonheur immense. Et lui-même, Jésus, nous explique ce qui se passe : comment nous en sommes venus à ce grand accomplissement. Il nous a lui-même préparé une place. Il nous attend. Il est heureux d’être avec nous. Pour nous il a donné sa vie. Cette vie que le Père lui redonne maintenant. Ressuscité d’entre les morts, il nous fait éternellement le don de cette vie. Le Père est en parfaite communion avec son Fils pour cette œuvre de puissance et de miséricorde qui nous concerne tous alors que nous sommes si fragiles.

Nous vivons désormais sous l’influence de Pâques, avec l’énergie du Ressuscité. Nous n’avons pas fini de mesurer l’impact universel de cette grande merveille. Nous avons part à la victoire du Christ, qui nous mène avec lui vers une terre nouvelle, dans la demeure de paix, l’héritage promis depuis si longtemps. Nous habitons déjà par la foi ce monde nouveau devenu dans le Christ Jésus la réalité du Royaume de Dieu en train d’advenir.

Tout cela nous le devons au Seigneur Jésus, notre frère et sauveur. Il est lui-même Chemin qui nous introduit chez son Père. Il est la Vérité de notre espérance. Il est la Vie promise. L’œuvre du Père se réalise totalement en lui et par lui. Disons-le encore : c’est l’œuvre de Pâques, notre Exode véritable, notre liberté acquise dans le Christ.

Au livre des Actes des Apôtres, en 1ère lecture, nous avons vu comment la première communauté de Jérusalem vivait cette foi au Christ avec le vent dans les voiles. Dans la charité et avec sagesse, elle assume ses responsabilités et procède aux aménagements nécessaires. Participer à la table de Dieu, connaître la vie du Royaume, ce n’est pas être passif. C’est une mise en œuvre incessante, dans la mouvance de l’Esprit, sous l’autorité des apôtres, pour que les charismes et les services trouvent leur fonction et leurs lieux d’application pour le bien de chacun et chacune, le bien de toute la communauté.

Par ailleurs, en deuxième lecture, la 1ière Lettre de Pierre, nous l’a bien rappelé : nous avons tous qualité de véritable « pierre vivante » pour devenir partie prenante du Temple spirituel à bâtir, où Dieu pourra accepter nos offrandes à cause du Christ Jésus. Voilà aussi notre appel!

En cette eucharistie prenons place à table. Une place que le Seigneur lui-même nous a préparée. Chacune, chacun est attendu, privilégié de pouvoir se tenir dans l’amitié de son Seigneur, joyeux de sa présence, heureux d’avoir part avec tous les siens à sa vie de ressuscité.

 

La foi, une expérience et un dialogue

La foi commence par une parole, car l’homme est un être de parole. Interpellé, car c’est Dieu qui a l’initiative, l’homme finit par répondre, et alors un dialogue s’engage, entraînant à sa suite la vie entière. Ou bien, l’homme fait semblant de ne pas entendre… Ou, effectivement, n’entend pas, s’imaginant que tout est ici-bas, dans ses plaisirs et ses peines, ses impressions et ses idées, et comme il a besoin, comme tout un chacun, de transcendance, il se fabrique des idoles.

La Résurrection, ce n’est pas d’abord le tombeau vide, mais une parole adressée aux saintes femmes: „Vous cherchez Jésus? – Il n’est pas ici.”

Le Christ, c’est le Vivant, et des hommes et des femmes l’ont rencontré et le recontrent toujours.

En voici un qui n’est ni le premier ni le dernier à qui le Vivant s’est révélé. Il s’appelle Shaul, ou Saul, pharisien zélé, et persécuteur des premiers chrétiens.

„En ces jours-là, Saul était toujours animé d’une rage meurtrière contre les disciples du Seigneur. Il alla trouver le grand prêtre et lui demanda des lettres pour les synagogues de Damas, afin que, s’il trouvait des hommes et des femmes qui suivaient le Chemin du Seigneur, il les amène enchaînés à Jérusalem.
Comme il était en route et approchait de Damas, soudain une lumière venant du ciel l’enveloppa de sa clarté.

Il fut précipité à terre ; il entendit une voix qui lui disait : « Saul, Saul, pourquoi me persécuter ? »
Il demanda : « Qui es-tu, Seigneur ? » La voix répondit : « Je suis Jésus, celui que tu persécutes. Relève-toi et entre dans la ville : on te dira ce que tu dois faire. »
Ses compagnons de route s’étaient arrêtés, muets de stupeur : ils entendaient la voix, mais ils ne voyaient personne.
Saul se releva de terre et, bien qu’il eût les yeux ouverts, il ne voyait rien. Ils le prirent par la main pour le faire entrer à Damas.
Pendant trois jours, il fut privé de la vue et il resta sans manger ni boire.
Or, il y avait à Damas un disciple nommé Ananie. Dans une vision, le Seigneur lui dit : « Ananie ! » Il répondit : « Me voici, Seigneur. »
Le Seigneur reprit : « Lève-toi, va dans la rue appelée rue Droite, chez Jude : tu demanderas un homme de Tarse nommé Saul. Il est en prière,
et il a eu cette vision : un homme, du nom d’Ananie, entrait et lui imposait les mains pour lui rendre la vue. »
Ananie répondit : « Seigneur, j’ai beaucoup entendu parler de cet homme, et de tout le mal qu’il a fait subir à tes fidèles à Jérusalem.
Il est ici, après avoir reçu de la part des grands prêtres le pouvoir d’enchaîner tous ceux qui invoquent ton nom. »
Mais le Seigneur lui dit : « Va ! Car cet homme est l’instrument que j’ai choisi pour faire parvenir mon nom auprès des nations, des rois et des fils d’Israël.
Et moi, je lui montrerai tout ce qu’il lui faudra souffrir pour mon nom. »
Ananie partit donc et entra dans la maison. Il imposa les mains à Saul, en disant : « Saul, mon frère, celui qui m’a envoyé, c’est le Seigneur, c’est Jésus qui t’est apparu sur le chemin par lequel tu venais. Ainsi, tu vas retrouver la vue, et tu seras rempli d’Esprit Saint. »
Aussitôt tombèrent de ses yeux comme des écailles, et il retrouva la vue. Il se leva, puis il fut baptisé.
Alors il prit de la nourriture et les forces lui revinrent. Il passa quelques jours à Damas avec les disciples
et, sans plus attendre, il proclamait Jésus dans les synagogues, affirmant que celui-ci est le Fils de Dieu.”

Livre des Actes des Apôtres 9,1-20.

jc075