CINEVA

„Eu trebuie să scad, pentru ca El să crească”

Un om mare ca Ioan Botezătorul ne cheamă să netezim în noi căile Domnului. Cum?

Un lucru e să aderi, printr-o decizie liberă şi voluntară, la un Crez şi să încerci să trăieşti aşa cum trăiesc cei care-l împărtăşesc. Crezurile pot fi transmise sociologic/cultural, sau altfel,  omul îl primeşte pe al său direct din mediul în care s-a născut, sau indirect, printr-o « convertire ». Crez indus, budist, islamic, mozaic, creştin, la care, aşa cum arată istoria, poţi adera omeneşte, trăindu-l în termeni de spaţiu şi de timp, prin mijlocirea unei ideologii, la fel ca oricare alt crez: ştiinţific, umanist, comunist, cel de iubitor al artelor, de apărător al naturii, prieten al celor sărmani, şi aşa mai departe. Altceva, însă, e să trăieşti un eveniment care face o spărtură în Marele Necunoscut.

Un altul, încă, să-ţi trăieşti, simultan şi paşnic, după ce i-ai simţit toate ascuţişurile, condiţia de om, în enigmatica ta stare de „animal-altfel decât animalele”, de „dumnezeu în devenire”; cu etapa intermediară, tragic-enigmatică, a căutătorului de Adevăr.

Există teme zise mitologice prin care toate marile tradiţii spirituale încearcă o apropiere de acel „Ceva” de dincolo de existenţa pieritoare a trupului, psihicului şi sufletului omenesc – considerat individual ca şi colectiv. Mitul fiind o intuiţie a unei realităti inexprimabile, de care se apropie, prin tatonări şi aproximaţii, imaginaţia născocitoare de povesti, şi cultura care le transmite.

Ce poate fi acel ceva, acele lucruri nebănuite, neştiute, din cer şi de pe pământ, din macrocosm şi din microcosm  ? Nu doar necunoscutul, pur şi simplu. Ci o realitate mai reală decât noi, dar de necuprins cu mintea noastră, infinit mai „mare”, mai bogată,  decât ne putem noi imagina. 

Cineva ? Un Cineva, categoric, „Dincolo de tot ce există”.

Numele sunt numeroase, de la Rama şi Vishnu, Krishna, Atman şi Purusha, la Allah Akbar, trecând prin Elohim, El Shaddai, Yah, Cel De Sus, Cel Atotputernic, Tatăl Creator, Mama Primordială, Hristos… Mai există, fireşte, multe altele.

Deşertul silenţios al deităţii…

Sufletul Sufletelor… 

Dragostea…

Divina blândeţe… 

Prea Luminatul Nor…

Norul necunoaşterii…

……………..

În Biblie, Dumnezeu este Cel care cheamă, Cel care se revelează, Cel care, altfel decât omul supus contingenţelor, iubeste milostiv, vindecă şi mântuie.

În primul rând, este Cel care este.

Din totdeauna şi pentru eternitate, ceea ce ne este poate mai greu de integrat ca orice, pentru că aşa ceva trece de graniţele noastre făcute din timp şi din spaţiu, de hotarele unui trup supus necesităţilor, aflat în neîncetată schimbare, putând trece în doi timpi şi trei mişcări de la o sănătate înfloritoare la boala incurabilă, sau la accidentul  mortal, de la creşterea victorioasă, la degradare şi dezintegrare…

… Dumnezeu, ajuns la milioane de oameni prin tradiţia iudeo-creştină, prin Biblie, însă revelat şi altor milioane de oameni, înainte de Biblie şi în afara ei, prin alte tradiţii. Accesibil tuturor, prin empatia inteligenta, generozitatea, bunatatea si frumusetea unora dintre noi… Prin talent, modestie, echilibru, staruinta… Si tot ce face ca omul sa fie om. Spre slava Sfântului Nume al lui Dumnezeu!

De ziua aviatiei, o întâlnire romantata

„— Vreau să vă rog ceva…

Era în vocea aceea încordarea unui om care s-a hotărât, în sfârşit, să facă un lucru dorit de mult, înăbuşit cu grijă, ieşit din nou la suprafaţă, îndepărtat, ascuns, revenit iar şi iar. Mă priveau, neînduplecaţi, ochişorii negri de pe halatul tutungiului. S-a întins între noi o mână cu degete uscate, tremurătoare:

— Pot să-mi pun o clipă cascheta dumneavoastră?

Cu panglica de muşama dinăuntru transpirată, pusă, automat pe tejghea. I-am privit faţa îngustă, părul incert lipit de craniul mic, pergamentos, uscat pe dinăuntru cu nisip fin de indienii din Matto-Grosso. Dumnezeule, cascheta mea eroică cu cuc de aur pe capul ăsta, dar era o formă de nebunie blândă, şi am spus: „da”. A apucat-o cu mâna teafără, a trecut dreapta înmănuşată peste cucul stanţat, uşor, ca o amintire, şi dacă privirea de aviator brevetat nu mă înşela, degetele strânse în piele neagră tremurau pe metalul auriu. Abia apoi şi-a pus-o, şapca mea se clătina şi oscila pe creştetul ţuguiat, ca roza vânturilor în acul unui compas de navă.

— Vă mulţumesc mult. Aveţi câteva minute libere?

Aveam mai multe decât mi-ar fi trebuit. Atunci am fost poftit şi trecut cu toată solemnitatea în dosul tejghelei, şi de acolo în spatele perdelei de stambă spălăcită care atârna pe o sârmă, între raft şi perete. Am dat cu genunchiul de un pat de fier, ca cele din dormitorul şcolii militare de aviaţie; dacă întindeam o mână loveam peretele gol, dacă o ridicam pe cealaltă – atingeam dulapul de placaj galben şi umflat. Într-un loc foile placajului se dezlipiseră şi se văluriseră, ca tabla unui matusalemic Junkers-53.

Am fost invitat să iau loc pe pat, s-a pus de cafea pe un primus scos de sub pat, mirosind cumplit a gaz, dar toate astea cu gesturi moi şi măsurate, parcă s-ar fi oficiat cine ştie ce slujbă păgână. Primusul fâsâia puternic, flăcări galbene jucau potolit după crăpăturile înguste. Mă stingherea privirea fixă a ochilor apoşi de bătrân, privirea ageră a nenumăraţilor ochişori iscoditori – nasturii de pe halatul spălăcit, mâna înmănuşată şi ţeapănă lovindu-se înăbuşit când de pat, când de dulapul prăpădit, ca şi cum tutungiul nu s-ar fi obişnuit cu imobilitatea ei nici după ani mulţi… Eu aşa mi-l aminteam de când mă înălţăm pe vârfuri în faţa tejghelei ca să-i cumpăr tatii „Informaţia”, cu mâna aceea lipită stângaci de piept. În prăvălie intrase cineva, bătrânul s-a scuzat din ochi, a dispărut, nu muream de curiozitate să ştiu de ce mă chemase, calculam tocmai cât mai era până începea filmul de la TV, când a apărut iar şi a turnat cafeaua în ceşti. Dar ceşti fine din porţelan subţire, chinezesc, translucid, care distonau şi accentuau mizeria potolită din jur. S-a aşezat lângă mine pe marginea patului, în altă parte n-ar fi avut unde să se aşeze, a înălţat bărbia privindu-mă de sus în jos, a tras aer în piept, ca pregătindu-se pentru un logos nesfârşit şi înţelept. Un sfert de oră, mi-am spus, atât eram dispus să-l ascult, un sfert de oră; apoi cinci minute până acasă, cinci minute dat drumul şi instalat în faţa televizorului, filmul. În seara aceea s-a dat „Cei şapte samurai”, cu Akiro Kurosawa, dar n-am mai văzut filmul…

— Vă mulţumesc pentru caschetă, a oftat tutungiul şi a mângâiat cozorocul de plastic al şepcii. Spunea „caschetă”, aşa cum spun numai militarii, dar eu mi-am dat seama de asta abia mai târziu. Atunci, mi-am stăpânit greu un gest de nerăbdare şi am sorbit cafea din ceşcuţa chinezească. Porţelanul fin se lipea, se modela pe buze.

— V-am invitat ca să…

Cafeaua tutungiului avea un evident gust de gaz. Bătrânul mă urmărea atent, m-am strâmbat, cred că asta a fost hotărâtor, a tăcut privindu-mă stăruitor, nu credeam că pot fi atât de stăruitori ochii aceia uscaţi; s-a uitat lung, ca atunci când cântăreşti atent pe cineva şi ai puse deoparte, de mult, toate greutăţile cu care poţi cântări pe cineva. I se luminase albastru retina spălăcită, mă apăsa privirea albastră între zidurile strimte, lângă dulapul ăla. Era prea albastră.

— O să mă ierţi – trecuse la „tu”, dar tot în modul acela ceremonios, de ambasadă orientală, oare nu îngăduia nici o apropiere, începuse să mă furnice sub piele – mă ierţi, însă înainte de a continua, să-ţi arăt ceva. Poate n-o să mai crezi că sunt atât de scrântit, cât par. Şi o să ai puţină încredere în mine.

A pus ceaşca de porţelan pe capacul primusului, s-a ridicat, îndreptându-se spre dulapul de placaj, l-am auzit mormăind, acompaniat de fâsâitul flăcării galbene: „boşorog scrântit”, dar pe-un ton amuzat şi chicotind, ca şi cum ar fi pregătit o surpriză nemaipomenită. Nu m-aş fi mirat să apară cu un schelet în braţe.

A deschis dulapul, uşa scârţâia strident, aşa cum prevăzusem, nici măcar n-am întins gâtul să văd ce se ascunde în rafturile întunecoase şi adânci; când s-a întors, ţinea ceva cu mâna sănătoasă, o zdreanţă maro de piele scorţoasă. A venit lângă pat şi, cu mişcări măsurate, oficiind acelaşi ritual numai de el cunoscut, a întins pe pătura roasă şi lustruită, o haină.

Camera din spatele rafturilor era luminată de clasicul bec slab, spânzurat de plafon cu un fir negru şi contorsionat, vrej de viţă sălbatică; crescută aiurea în mijlocul tavanului, dar am văzut clar şi nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie uşoară, un fel de „ooh!” nătâng, iar bătrânul a oftat prelung, nu ştiu ce satisfacţie reţinută se împletea în aerul sărac, ieşit din străfundurile pieptului scobit. Pe patul de fier, sub lumina chioară, era întinsă o haină de piele, una dintre bluzele alea cu guler mare, cu buzunare mari pe piept, cu fermoare late şi cu epoleţi tot de piele pe care se înnegreau, roase şi veştejite, galoane de adjutant. Cunoşteam bine hainele astea de piele, din fotografii, din desene, parcă văzusem şi la Muzeul Militar – asemenea scurte purtaseră piloţii români de vânătoare, cei care făcuseră războiul pe IAR-80. Am privit lung haina de piele scorţoasă; când m-am uitat din nou la tutungiu am surprins sclipiri repezi, rafale de triumf în ochii noi, albaştri. Atunci am pus ceaşca mea alături de cealaltă, pe capacul primusului, brevetul de pilot mă ardea în buzunar şi m-am ridicat în picioare.

Era una dintre hainele alea de piele lângă care nu puteam sta aşezat.

— Flotila 3-a aviaţie vânătoare de front, a spus bătrânul pe un ton inflexibil, dar se înghesuiau o mie de oameni şi avioane şi un cer sângeros în spatele cuvintelor. S-a aplecat, a îndreptat mânecile ţepene ca nişte burlane, doar acum am văzut că mâneca dreaptă era ruptă de la cot în jos. Adică sfâşiată de-a binelea, ca şi cum o haită de câini bezmetici ar fi tras o noapte întreagă cu colţii de ea.

— O schijă de antiaeriană, a răspuns bătrânul privirii mele întrebătoare. Şi nici măcar una prea mare…

Dar a spus asta ridicând tonul, cu năduf, i se schimonosea gura într-o strâmbătură de desgust, parcă abia coborâse de pe aripa IAR-ului. M-am uitat de la mâneca sfâşiată la mânuşa de piele neagră.

— Să ştii că n-am sărit – s-a grăbit bătrânul să adauge şi era a doua oară când glasul lui spunea ceva peste cuvinte. L-am adus acasă, cu stânga. Asta a fost în 12 aprilie, pe Zvolen.

— Şi după aia?

Umerii halatului vechi s-au ridicat, ascuţiţi, nu interesează ce-a fost după aia. N-a mai fost nimic după aia.

— Aţi făcut şi campania din Ungaria?

A dat aferat din cap:

— Tot ce se putea face.”

Fragment din „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici. Un ucenic aviator, mândru foc si candid cât încape, începe sa întrevada ca sub aparente care îi stârneau un vag dezgust se ascunde un erou veritabil.

DORU, 70

„A dat din umeri, evolutia pamântului, unanim acceptata – nu-i decât un model. Cel care s-a dovedit mai viabil ca altele. „Cam eretic pentru un om de stiinta”, am mormait, si atunci a râs, m-a lamurit ca adevaratii oameni de stiinta sunt totdeauna eretici. Întâi ard sa cunoasca, apoi cunosc, pe urma se îndoiesc de cele cunoscute. Asa se merge mai departe. Cred numai când apuca cu mâna si strâng, pâna la durere.”

Doru Davidovici, Zeita de oricalc

Ce gândesc eu despre cei care-i pun lui Doru etichete? Un Icar al Dunarii de jos, de pilda…

Ca pot adauga linistiti pe cea de ERETIC. doru davidovici[1]jpg

L-ar distra.

Yehuda ben Halevy: rugaciune

Doamne, Tu îmi cunoşti  toate dorinţele,

înainte ca ele să-mi fi urcat pe buze.

Dacă mă iubeşti în această clipă, tot acum vreau să şi mor!

După ce voi depune în mâinile tale ce mi-a mai rămas de trăit,

voi adormi şi somnul îmi va fi dulce.

Departe de tine, a trăi, pentru mine, e moarte;

dacă rămân cu tine, a muri, este viaţă.

Doamne, învaţă-mă potecile tale

şi scapă-mă din închisoarea inteligenţei.

Învaţă-mă, cât mă mai pot încă îndrepta

şi nu-mi dispreţui durerea.

Căci se apropie ziua când îmi voi fi mie însumi povară.

Ziua când partea de sus a trupului meu se va îndrepta spre cea de jos,

când fără voia mea mă voi încovoia,

ziua când se vor sfărâma oasele ostenite de cât m-au cărat.

Şi atunci mă voi duce unde s-au dus strămoşii mei, şi-mi voi ridica acolo cortul.

Străin pe-acest pământ, moştenirea mea mă aşteaptă dedesupt.

Tinereţea mea nu a lucrat deocamdată decât pentru ea însăşi:

când voi lucra pentru casa mea din veşnicie? (…)

Ce pot dori aici pe pământ decât să-ţi fiu pe plac?

Şi, dacă nu eşti tu moştenirea mea, ce-ar mai putea moşteni?

Lipsit de fapte bune, sunt neputincios şi gol:

dreptatea ta mi-e singura haină.

dar la ce bun să lungesc vorba şi să pun întrebări?

Tu Doamne, îmi cunoşti dorinţele toate.

 Yehuda ben Halevy ( 1075-1141), medic şi teolog evreuaoût12 009

În imagine: Edith Stein, doctor în filosofie, carmelita, martira.

Despre etichete si gândirea binara

… am citit in Dilema veche:

„Aşa şi eu: uneori, cînd ies în lume, mă simt atît de plină de etichete, încît îmi pare că le aud zăngănind ca decoraţiile unui general rus; mă împiedic în ele, mă opresc să le descifrez, de cîte ori se mai adaugă una, cu aceeaşi, neostoită, mirare, mă întreb ce anume, din mine, continuă să le atragă ca un fel de magnet al clişeelor şi prejudecăţilor, cînd eu mă văd (mă ştiu) ca o persoană fără prejudecăţi (şi, într-un alt plan, pe care nu o dată îl „recitesc“, astfel, ironic, o specialistă în teoria literară a clişeului…). De ce mi se întîmplă mie? Sau, poate, totuşi, nu mi se întîmplă numai mie, dar fiecare din noi o fi singur cu etichetele lui? Mi-i imaginez pe alţii, ca mine, osteniţi, la capătul zilei, jupuind etichetele de pe ei – eventual, comentîndu-le cu cei apropiaţi, ca un fel de ritual al „spălării de praful lumii“… Şi cei (mai) apropiaţi mie fac la fel, că nu degeaba ne potrivim şi ne iubim, aşa că ne dezlipim adesea etichetele reciproc, le citim, încercăm să rîdem, ne povestim unul altuia momentele zilei noastre „publice“, ne mirăm de lume ca de o comédie străină nouă… Cunoaşteţi senzaţia? Vi se întîmplă? Dacă viaţa mea e cea reflectată de etichetele pe care, de-o viaţă (!), le găsesc lipite de mine, atunci cu adevărat „îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură…“. După cum frumos a scris cea mai celebră victimă a prejudecăţilor din cultura română.”
Autor: Ioana Bot 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/colectia-etichete-unei-profesoare-aproape-pensionare