Ma încred în tine, Doamne

Cât despre mine, Doamne, într-atâta sunt de convins că veghezi asupra tuturor acelora care nădăjduiesc în Tine, şi că nimeni nu duce lipsă de nimic, atunci când aşteaptă toate de la Tine, încât am luat hotărârea să las la o parte orice grijă şi să mă descarc încredintându-ţi tot ce mă nelinişteşte. „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.”

Oamenii îmi pot smulge şi bunuri şi cinste; bolile mă pot slăbi, pot ajunge să fiu lipsit de puterea şi de mijloacele  de a te sluji; păcătuind, pot pierde până şi harul; dar nădejdea nu mi-o voi pierde; o voi păstra până în ultima clipă a vieţii, şi degeaba se vor strădui atunci toţi demonii din iad vrând să mi-o smulgă:

„Cu pace, aşa mă voi culca şi voi dormi”.

Caute-şi alţii fericirea în bogăţia ori talentele lor; sprijină-se alţii pe nevinovăţia unei vieţi întregi, pe asprimea faptelor de pocăinţă sau pe numărul de pomeni făcute, sau pe rugăciunile lor înfocate.

„Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat”.

Cât despre mine, Doamne, lucrul pe care mă sprijin, este chiar încrederea mea. Încrederea care, nicicând, n-a înşelat pe cineva. „Nimeni, niciodată, n-a tras nădejde de la Domnul şi să fie înşelat”. Sunt încredinţat că voi fi pe veci fericit, pentru că nădăjduiesc cu tărie că voi cunoaşte fericirea, şi pentru că de la Tine, Doamne, o aştept şi o sper:

„Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac”.

Ştiu, vai – ştiu încă prea bine! – cât sunt de slab şi de schimbător. Ştiu cât sunt de supuse ispitei până şi cele mai întărite virtuţi; am văzut căzând stele şi coloane ale firmamentului. Dar nimic nu mă sperie, atâta vreme cât pot nădăjdui; sunt la adăpost de toate nenorocirile şi sunt sigur că voi putea mereu nădăjdui, pentru că îmi pun toată credinţa în neschimbătoarea nădejde. În sfârșit, sunt sigur că nu-mi va prisosi niciodată încrederea în tine, Doamne, şi că nu-mi vei da  mai puţin decât ce am aşteptat.

Sper aşadar că mă vei reţine din pornirile mele cele mai iuţi, că mă vei milui când se va revărsa asupra mea mânia cea mai aprinsă, şi că vei ajuta slăbiciunii mele să ţină piept celor mai de temut vrăjmaşi.

Cred şi sper că mă vei iubi mereu şi că nici eu nu voi osteni iubindu-te; şi, ca să-mi împlinesc nădejdea ducând-o cât poate ea fi dusă de departe, aştept cu nădejde, de la Tine, să am parte de tine, o, Ziditorule al meu, şi pentru vremea acestei vieţi, şi pentru veşnicie!

Amin!

De Claude La Colombière, iezuit, sec.XVII

Reclame

Cu un teolog moralist, despre caile vietii

Viaţa văzută ca o cale, iar omul, ca un călător.

O regăsesc în cartea lui X. Thévenot[1], sub titlul preluat din evanghelia lui Ioan (14,6a): Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

 

„Considerat exclusiv din punct de vedere antropologic, în afară de orice înrădăcinare biblică, termenul „drum” mă pune înaintea unei convingeri esenţiale: sunt un homo viator, un drumeţ. Vocaţia mea, ca a oricărui om, este de a porni la drum lung, în căutarea bucuriei de a trăi. Temă reluată neîncetat, de-a lungul secolelor, de literatură, filosofie şi de marile înţelepciuni ale lumii. Mă întreb de ce, atunci, mi-e asa de greu să răspund invitaţiei de a porni la drum şi de a nu înceta să merg? Nu e oare călătoria prilej de a face numeroase descoperiri, prilej de a te bucura de o companie prietenească? Desigur, însă este şi confruntarea cu multiplele forme ale răului. Iar acestea formează obstacole foarte penibile din care nu întârzie să-şi scoată capul îndoiala…”

 

„… Fiindcă absurdul nu e niciodată departe de îndoiala – mai exact cu îndoiala privind capătul drumului – îndoiala iscată din oboseală, din confruntarea cu limitele fizice ale fiinţei noastre, cu răul propriu şi cu răul lumii. „În asemenea momente, înţeleg de ce parcurgerea unui drum nu are sens decât dacă e însoţită de o căutare neobosită a adevărului.”

 

Cine sunt eu? Cine e Dumnezeu? Dacă există, de ce nu-mi dă un semn personal? De ce trebuie să caut, să caut atâta, pe când Dumnezeu tace…? Cine-mi spune adevărul? Pe cine să cred?

Uneori, se găsesc printre căutătorii de adevăr, fie ei şi nesatisfăcuţi, fiinţe mai cinstite decât printre aparţinătorii afişaţi la o religie ori alta… 

 

„A face adevărul”, scrie mai departe X.Thévenot, este realmente sarcina cea mai esenţială aflată înaintea mea, ca fiiinţă raţională. E sarcina cea mai nobilă din câte pot fi, dar şi cea mai ingrată. Ceva care-mi cere combativitate şi totodată receptivitate. Să fiu combativ, pentru că trebuie am nevoie, ca arme, de concepte tot mai precise, pentru a demasca iluziile şi a traduce complexitatea realului atât de bine cât îmi stă în putinţă. Să fiu receptiv, pentru că în definitiv adevărul despre om nu se lasă niciodată cucerit prin forţă, ci se dăruieşte. Adevărul se dăruieşte prin ascultarea umilă a ceea ce au să-mi spună propria mea fiinţă şi lumea.”

 

Adevărul se dăruieşte… deci, „pe gratis”. Dar… în anumite condiţii. Una dintre ele fiind curajul. Pentru că adevărul adevărat, cel care, după spusa lui Iisus, ne face liberi, începe prin a deranja.

Oare merită…?

Merită, spune bolnavul prizonier al bolii lui Parkinson, şi al camerei proprii, unde e căutat, cel mai adesea, de durererile lui şi cele ale altora. Înşiruirea de metafore care urmează mă emoţionează adânc, când mă gândesc la starea în care se afla cel ce scria:

„Trebuie să fiu gata să străbat stepe întunecate, să mă apropii de buza prăpăstiilor, să escaladez pereţi de stâncă vertiginos de abrupţi, dar şi să mă pregătesc a descoperi orizonturi neaşteptate, a fi trezit de dulcea lumină a zorilor, a fi orbit de splendoarea unui peisaj strivit de arşiţă… Călătorie surprinzătoare, mereu aventuroasă, dar cât de pasionantă! Adevărata aventură ce nu poate fi trăită cu bucurie decât dacă e izvor de viaţă.”

 

Urmează cel de-al treilea termen al dialecticii cuprinse în citatul faimos din evanghelia după Ioan. Să fie oare adevărul viaţă, sau moarte, cum scria Nietzsche? se întreabă mai departe Xavier Thévenot. Cine are dreptate, cel care exultă, pentru că a găsit în viaţa lui destule pricini de a crede, de a iubi, şi de a spera… sau cel care, deziluzionat, dezorientat, are impresia că nu se îndreaptă decât spre neant…?

Merită să ne punem întrebarea!

Răspunsul lui Thévenot se apropie de cel dăruit Lyttei Basset, în pustiul înfricoşetor al doliului unei mame. Semnele unui “Dincolo” în care calea şi adevărul conduc la Viaţă ne sunt dăruite tuturor. E nevoie însă de receptivitate, şi de atenţie. De unde, poate, adevărul simplu că metoda e o chestiune de drum, şi drumul, de metodă.

 

Orice călător ştie că, dacă nu vrea să se rătăcească, trebuie să se oprească din când în când şi să-şi pună propria poziţie în raport cu realităţile exterioare care-i slujesc drept reper. Şi cu cât e întinderea din jur mai pustie, cu atât trebuie să-şi facă mai ageră privirea, pentru a descoperi, acolo unde mulţi nu văd nimic, realităţile care-i fac semn.

Tot astfel stau lucrurile cu orice persoană care străbate pustiul deziluziei. Este, la modul propriu, „dez-orientată”. Astfel, pentru a reda vieţii ei sens, ea are nevoie să-şi descopere noi puncte de reper, care să n-o mai înşele. Rar se întâmplă ca asemenea repere să strălucească precum acele false lumini, acele miraje care i-au susţinut înainte călătoria. Au de multe ori aparente atât de modeste încât omul e ispitit să le neglijeze. E nevoie deci ca el să intre într-un demers umil de atenţie la lucrurile cotidiene. Va descoperi acolo mici „semne de tâlc”, foarte concrete, care o dată legate unele de celelalte, vor face să se nască gândul că nu e neraţional să îndrăzneşti să crezi, să speri, şi să iubeşti.”

 Ceea ce, la modul propriu, înseamnă Viaţă.


[1] Avance en eau profonde, p.108

Dumnezeu ma asteapta în inima mea

„Opreşte-te şi află…”

După John Edward Southall (1855-1928)  

Iată o metodă de a face cunoştinţă cu Dumnezeu. „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău. Dumnezeu e în Templul lui sfânt; să tacă tot pământul în prezenţa lui.” (Din Ps 45/46) Cu ani în urmă, un prieten mi-a făcut cadou o cărticică cu titlul „Adevărata pace”, scrisă de un autor medieval. Citirea ei a reprezentat o răscruce în viaţa mea. Cuprinde o singură idee: Dumnezeu aşteaptă în adâncurile fiinţei mele pentru a-mi vorbi, şi o face cu condiţia ca eu să las totul la o parte şi să stau tăcut, pentru a-I putea auzi glasul.

Mi s-a părut că nu e mare lucru, şi m-am aşezat, căutând să nu spun nimic. Dar nici nu începusem bine, şi a început un adevărat circ, plin de mii de zgomote, de mii de voci venite din afară sau dinăuntru: nu auzeam decât gălăgie. O parte a glasurilor veneau din mine: erau propriile mele cuvinte de rugăciune. Altele veneau evident de la Ispititor şi din lumea dinafară, plină de zgomot şi de furie. Parcă niciodată nu avusesem atâtea lucruri la care să mă gândesc, şi atâtea lucruri de făcut: eram tras în toate direcţiile, şi nu mă întâmpina decât lipsa păcii.

Unele glasuri păreau vrednice de ascultare, dar Dumnezeu mi-a spus: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”.

După aceasta m-au luat cu asalt, disputându-şi atenţia mea, sumedenie de gânduri despre ziua următoare, cu sarcinile şi grijile ei, cu lucrurile ce trebuiau planificate; dar mi-am adus aminte de ce spune Dumnezeu: „Opreşte-te şi află…”

Atunci m-am pus pe ascultat, învăţând treptat cum să mă supun poruncii, cum să-mi închid auzul, împiedicând zgomotele să intre. Iar când toate s-au îndepărtat, mi-am dat seama că rămâne în inima mea cineva care a început să-mi grăiască cu o duioșie de nespus, dar şi cu putere, şi glasul acela suav îmi aducea mângâiere şi pace.

Pe când ascultam, am simţit că se contopesc în glasul acesta propriile mele rugăciuni, dar am auzit răsunând şi glasul înţelepciunii şi cel al datoriei… Nu mai aveam nevoie să recit rugăciuni, nici să cuget intens, nici să mă silesc ca să am încredere. Căci vocea aceea slabă ce răsuna în mine era chiar cea a Duhului Sfânt, era rugăciunea lui Dumnezeu în străfundurile sufletului meu, era răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi cererile mele, viaţa divină aducând putere sufletului şi trupului; ea a devenit substanţa oricărei cunoaşteri, a oricărei rugăciuni, a oricărei binecuvântări.

Căci era însuşi Dumnezeul cel viu, trăind în mine ca viaţa mea, şi totul al meu.

La vita e bella

Înainte de orice, îmi rămâne viaţa… şi ea e frumoasă !

 

„Sensul suferinţei e faptul că treci prin ea.” (Christiane Singer)

 

« Pentru cei care au străbătut încercarea, nenorocirea se poate preface în luceafăr, arătând calea către miracol, iar oximoronul (figură de stil care asociază doi termeni antinomici) exprimă felul în care o suferinţă devine operă de artă : « orbitoarea nefericire a vieţii » despre care scrie Jorge Semprun, „Mi-ai dat noroi, şi am făcut din el aur”, după cum spune maestrul incontestabil al genului, Baudelaire. » (Boris Cyrulnik, « Un merveilleux malheur »)

 

Despre « La vita è bella », în sensul filmului, câteva mărturii trecute prin foc…

De dincolo de Shoa, de dincolo de zidurile închisorilor, de dincolo de « locul îngust » al unei experienţe depresive.

Prima provine de la Etty Hilesum, ale cărei însemnări intime şi scrisori din lagăr au fost publicate după 40 de ani de la mortea ei la Auschwitz, în noiembrie 1943; această « mică regină Esther », cum o numeşte biografa ei Sylvie Germain, a trăit pe acest pământ, iubit cu pasiune, numai 29 de ani.   …………

 

„Avem tot dreptul să fim trişti şi abătuţi, cu atât de multe orori pe care suntem siliţi să îndurăm; este un lucru de înţeles, omenesc. Şi totuşi, numai noi singuri ne putem despuia întru totul.

Viaţa mi se pare frumoasă, şi mă simt liberă. Văzduhul se desfăşoară în mine vast cât orizontul. Cred în Dumnezeu şi cred în om… Da, viaţa este grea, şi ce dacă?

Fărâma de veşnicie pe care o port cu mine, o pot spune într-o vorbă, sau în zece volume groase. Sunt o femeie fericită şi aduc laudă vieţii, da, aţi citit bine, în anul Domnului 1942, al n-lea an de război. »

 

«Toate nenorocirile şi toate întunecimile însingurate ale unei umanităţi în agonie traversează deodată biata mea inimă, şi-o umplu până la greaţă de durere. Ce greutate îmi voi lua pe umeri în această iarnă?

După război, vreau să trec prin toate ţările lumii tale, Doamne, simt în mine nevoia de a trece toate graniţele şi de a descoperi fondul comun al tuturor fiinţelor, atât de diferite şi de opuse între ele. Şi aş dori să vorbesc despre acest fond comun cu voce joasă, dar totodată neobosită şi convingătoare. Dă-mi, Doamne, cuvintele şi puterea. Dar înainte de orice aş vrea să fiu pe toate fronturile, şi printre cei care suferă. Oare nu aş avea dreptul să vorbesc şi acolo?

Ca un val care urcă în mine şi mă încălzeşte, chiar după clipele cele mai grele : « Ce frumoasă e totuşi viaţa ! » Este un sentiment inexplicabil. Nu are nici un temei în realitatea în care trăim acum. Dar oare să nu existe şi alte realităţi decât cea care ne vine din ziare şi din conversaţiile surexcitate şi prosteşti ale unor oameni  care-şi pierd minţile de groază? Mai există şi realitatea micului ciclamen roz şi cea a vastului orizont pe care până la urmă îl poţi descoperi dincolo de tumultul şi haosul epocii. » (Etty Hillesum, Jurnal 1941-1943)

 

    Imagine

O iertare nemeritata… ca orice iertare autentica

Lungul drum al unei iertări nemeritate

Maïti Girtaner, născută în anii 1920 dintr-o mamă frantuzoaică si un tată elvetian, pianistă talentată si membră a Rezistentei, a supravietuit quasi miraculos internàrii într-un lagăr de pedepsire a dusmanilor nazismului. Ajunsese acolo pentru a-si plàti faptele de rezistentà printr-o moarte lentà, precedatà de chinuri rafinate. Personalitate cu adevărat exceptională, a trăit o lungă viată de suferinte si renuntări, în deplină discretie si dăruire. Nu mă opresc asupra amănuntelor despre biografia ei, desi m-a fascinat simplitatea cu care le-a povestit autorului unui film documentar aflat la originea unei cărti pe care ea însăsi a publicat-o în 2008.

Denuntată ca rezistentă, Maïti a fost torturată de un medic nazist; torturile i-au distrus centri nervosi din sira spinàrii. Medicul răspunzător de ele era un tânăr de o frumusete „ariană”, intelectual strălucit si nazist, „spălat pe creier” încă din copilărie în cadrul Hitlerjugend-ului.

Pe numitul Leo ale cărui torturi i-au schingiuit durabil trupul, fără a-i distruge deloc moralul, Maïti a dorit o viată întreagă să-l ierte… fără să stie dacă iertarea s-a petrecut cu adevărat. Le-a fost însă dăruită o întâlnire, al cărui initiator a fost chiar Leo, bolnav de cancer în fază terminală. Fostul tortionar si-a adus aminte de convingerea cu care tânăra de altădată le vorbea tovarăsilor de suferintă despre convingerile ei crestine si despre vesnicia spre care ne îndreptăm. Lui Leo, moartea îi apărea ca o usă de garaj care se închide… după care, nimic. Dusese după război o viată foarte onorabilă, făcuse carieră, era respectat si… nimeni nu stia ce făcuse el în tinerete. Dorind s-o revadă pe Maïti, nu tinea neapărat să-si ceară iertare… Tot ce simtea, era frica de moarte.

„Stătea cocârjat într-un fotoliu, lângă patul în are zăceam, povesteste Maïti. Pe măsură de vorbeam despre moarte, stătea tot mai drept, de parcă primea aer. –Îmi face bine ce spuneti, dar sunteti convinsă că Dumnezeu poate primi pe cineva ca mine? Vrând să rămân într-un  adevăr fără echivoc, am adăugat: „Cineva care a făcut atâta rău?”. I-am spus atunci tot ce gândesc despre acest ràu. „Ce-as putea face acum?” a întrebat el, ca un copil. „Să iubiti… dăruiti multă dragoste în jur, vorbiti cu Dumnezeu, asa cum puteti, càci Dumnezeu locuieste în toate făpturile, chiar cele mai întunecate…”  (nota, clarisele din Belgia si M Martin, la Croix.)

La despărtirea de vizitator, Maïti a avut un gest care a uluit-o si pe ea. „Într-un elan de neînvins m-am ridicat de pe pernă, cu toată durerea, si l-am îmbrătisat pentru a-l depune în inima lui Dumnezeu. Iar el, încet de tot, mi-a spus: Iertati-mă. Ce căutase de fapt, era împăcarea. Din clipa aceea, am fost sigură că am iertat.”[1]

*

În fata camerei de luat vederi si a microfonului, o Maïti Girtaner de 60 si ceva de ani citeste din propriul text de mărturisiri, redactat în 1978.

„Intrarea brutală într-un corp menit definitiv durerii, nemiscarea, apoi sănătatea fragilă care, de atâtia ani, serpuieste printre suferinte sau pe lângă ele, toate acestea nu erau prevăzute: aveam douăzeci de ani, nu stiam spre ce mă îndrept, si tot ce mă sustinea înainte s-a făcut praf, eram „scăpată” de toate obiceiurile dinainte… M-am gândit la Abraham: a fost nevoit să piardă totul, pentru a primi apoi o lumină nouă. Itinerariul meu a fost oarecum biblic, cuprinzând, printre altele, o lungă străbatere a pustiului, cu halte în care se făcea lumină.

Pustiul meu: contraste violente peste tot. L-am perceput ca pe un loc al ispitirii, cu formele lui de refuz: să fug, să mă ametesc, sau să mă închid ermetic în propria mea lume; la fel de puternic, simteam că dezrădăcinarea mea era de fapt un fel de a mă înrădăcina… Pustiul era un loc al sărăcirii supreme, al vidului… simteam însă, nedeslusit, că urma să primesc acolo vocatia mea. Inventarul ar fi lung…

Până la urmă aveam de ales între a dispera, a mă revolta, si a avea totusi încredere. O încredere poate lipsită de logică. Dar situatiile-limită ne silesc să alegem esentialul. Pustiul simbolic a fost o etapă providentială în care am descoperit nevoia evidentă de Rugăciune: acel timp în care Cuvântul tâsneste, si se naste, nepriceput si sovăitor, un răspuns”.

Cum capul îi rămânea liber în vreme ce corpul se chinuia, Maïti si-a reluat studiile, după care a profesat la domiciliu, având ca elevi tineri pianisti de înalt nivel. „Eram de multe ori văzută ajungând pe targă la Sorbona pentru a urma cursurile de filosofie”. Fosta pianistă predă acum dragostea de adevăr… Care adevăr, pentru ea, are acelasi nume ca cel descoperit pe când avea doisprezece ani: „ Am înteles că Adevărul este o Persoană, Isus Cristos. Ardeam de dorinta de a transmite si a proclama acest adevăr.”

Adevărul lui Maïti Girtaner este o credintă vie, de o mare puritate. În bunkerul torturilor, înainte de a-si pierde puterea, si-a amintit de Mântuitor, care înainte de Patimi îsi interpelează potrivnicii până la capăt. A ales deci cuvântul. A tinut, în beciul acela cu pereti stropiti de sânge, să vorbească. Despre moarte, despre Dumnezeu, despre sensul vietii. Cu tovarăsii de suferintă, si chiar cu călăul ei. După război, i se impune în continuare necesitatea rezistentei fată de rău. Ceea ce nu înseamnă că gândul sinuciderii, nu i-a trecut prin cap pe patul de spital în care a zăcut opt ani înainte de a se putea tine iar pe picioare, când si-a dat seama de grozăvia situatiei ei:

 

„Cu imaginile mintale ale trecutului care rămân înscrise si, fizic, cu ceea ce simti, nu se poate trăi. Nu se poate duce o asemenea viată numai cu puteri omenesti. Eram trei supravietuitori. Ceilalti erau medici. Au înteles foarte repede ce le mai rămânea din viată după torturi, si s-au sinucis. Gândul sinuciderii îmi venea si mie, nu doar la început, ci cel putin vreme de cinsprezece ani. A trebuit să intervină altceva în viata mea pentru ca eu să pot depăsi, cu greutate, încet de tot, punctul în care mă legănam între viată si moarte.”

 

„Sunt clipe când îmi spun că as fi preferat să nu fie nevoie de atâta durere!… Suferinta rămâne un rău, un pericol permanent care nu trebuie subapreciat… si totusi, chiar si stăpânit de durerea care nu se lasă uitată, nimic nu e pierdut… în cele din urmă, vedeti, nu răul învinge!”


[1] M. Girtaner, Même les bourreaux ont une âme – Avec Guillaume Tabard, CLD Editions, 2006.

Patru bucatele de pâine

„Un singur lucru Dumnezeu însusi nu poate să-l facă: să facă asa încât ceea ce s-a făcut să nu fi fost niciodată făcut”. Vladimir Jankélévitch

 

„Unele răni au cauze directe, precum violenta verbală sau fizică. Altele, cauze mai ocolite: ni se întâmplă să ne simtim neîntelesi, respinsi, mai cu seamă în momentele de slăbiciune. În ambele cazuri, cei care ne-ar fi putut ajuta si-au văzut de drum, ignorându-ne nevoile. Rănile au lăsat urme adânci; le-am ascuns, vârându-le undeva în străfundul fiintei noastre, dincolo de zidurile pe care le-am ridicat pentru a ne proteja. Aceste ziduri de apărare, si rănile pe care le ascund, împiedică si comunicarea si deschiderea si împiedică relatiile sănătoase”.

Jean Vanier[1]

Patru bucătele de pâine

 Magda Hollander s-a născut în 1927 în Ungaria, într-o familie evreiască. Deportată în 1944, deci adolescentă, împreună cu toti ai ei la Auschwitz, a fost singura care a supravietuit. La întrebarea ei despre unde se află mama si sora ei, de care fusese despărtită încă de la sosire, un kappo i-a răspuns: „Uită-te la fumul de la cuptoare. Probabil că au ajuns deja acolo”.

O culpabilitate tenace s-a născut atunci, cea de a fi supravietuit… Iar amintirea propriilor suferinte a fost ca si „zidită”…

După Auschwitz, Magda a trecut prin câteva lagăre de muncă. Dintr-unul dintr-acestea, Morgenstern în Sudeti, a evadat în 1945. După război, ea petrecut la multi ani într-un orfelinat din Belgia, a studiat, a devenit pedopsihiatră… Viata a fost bună cu Magda Hollander, practiciană devotată, apoi, după căsătoria cu un domn Laffon, mamă a patru copii si bunică a unsprezece. Despre cele trăite în război, ca multi supravietuitori ai Holocaustului, nu obisnuia să vorbească. Doar în 1977, în urma unei internări în spital, a început să să „străpungă zidul gros” al unei memorii care îi apărea ca „fărâmitate”.

 

„Cum sunt foarte zâmbitoare, nimeni în jurul meu nu bănuia de unde vin, însă eu mă simteam totdeauna vinovată pentru că sunt în viată”. În 1988, l-a auzit pe un negationist declarând: „La Auschwitz, nu au fost gazati decât păduchii”. Si atunci si-a adus aminte de cele patru bucătele de pâine care i-au fost puse în mână la Auschwitz de către o femeie pe moarte: „Ia-le. Esti tânără, trebuie să trăiesti ca să aduci mărturie despre ce se petrece aici. Trebuie să spui pentru ca asemenea lucruri să nu se mai petreacă niciodată în lume.”

 

Confruntarea cu negationismul a ajutat-o să transforme „o amintire de moarte în chemare la viată”… si i-a dat curajul de a povesti. A început să vorbească cu tineri, cu copii, să răspundă la mii de întrebări despre viată puse de acestia… Unii din ei primiseră din familie convingerea că „evreii au meritat să fie exterminati pentru că l-au omorât pe Isus”; altii, din familii cu părinti divortati, vor să stie cum s-a descurcat fiind orfană… altii, în fine, în contextul de criză actual, vor să stie dacă în lagăre oamenii voiau să se omoare si care e sensul vietii.

O ultimă etapă pe carea împăcării a fost atunci când, ajutată si de fiica sa carmelită, Magda s-a putut întoarce în Ungaria, fată de ai cărui locuitori avea un resentiment tenace. „Rana ungurească era atât de dureroasă încât îmi uitasem limba maternă. De acum înainte, mă simt disponibilă pentru reînnodarea legăturilor cu trecutul meu.” (La Croix du 19/20 mai 2012)

 

Vreme de decenii, Magda Hollander a ales să-si trăiască viata cât mai bine, să întoarcă spatele trecutului, să nu arate că s-a întors din infern. Se poate aduce aici explicatia, clasică, a „zidirii amintirilor”, constând în alungarea lor în inconstient, în refularea lor, determinată si de vinovătia absurdă caracterizându-i de multe ori pe supravietuitori. Suferintele ei, ca si ale altor persoane sensibile revenite din lagăr, face parte din ceea ce se poate numi „experienta abisală a răului”. Holocaustul: un rău în proportii de masă, săvârsit metodic, vizând explicit eliminarea din istorie a unui popor. Asa ceva, omenirea nu are dreptul  să uite, cu toate că istoria nu încetează să înregistreze, după Holocaust, noi si noi grozăvii, crime de război, masacre interetnice, genocide, valuri de atentate. Lucru nu chiar curios, de la evreii supravietuitori, mai mult decât de la altii, destui mai asteaptă încă doar tăcere: „să mai tacă odată si să ne lase în pace”; „au meritat-o”… „au pierdut sase milioane, dar au căpătat o tară”… „comunistii, multi din ei evrei, au avut si mai multe victime…” Etc!

 

Nu, chiar dacă nu ne place, asa ceva nu se poate uita si nu are voie să fie uitat. Martorii, uneori, plătesc un pret urias pentru mărturia adusă, ca scriitorul italian Primo Levi, care s-a sinucis decenii după eliberare, victimă a unei depresii cumplite. Alti supravietuitori, precum Viktor Frankl, au făcut din amintirea experientei lagărului punctul de plecare a unui vast proces reflexiv, prin care si-au ajutat numerosi semeni să-si depăsească la rândul lor suferintele.

 

*

Am ales cazul Magdei H pentru că, exprimat succinct de o persoană cu pregătire psihologică, pune foarte clar punctele pe „i”. De ce, ca atâtea victime, si-a zidit amintirile, ce culpabilitate a chinuit-o, si ce anume a determinat-o să iasă din lunga tăcere: confruntarea cu fenomenul, nespus de brutal, al negationismului, si regăsirea unui sens al supravietuirii ei, si o motivatie.

Patru bucătele de pâine dăruite de o femeie muribundă. „Ia-le. Esti tânără, trebuie să trăiesti ca să aduci mărturie despre ce se petrece aici. Trebuie să spui pentru ca asemenea lucruri să nu se mai petreacă niciodată în lume.”

 

O dată ce au fost împărtăsite, amintirile capătă sens. Tragediile smulse uitării, treptat, se transformă, se decantează, iar emotiile insuportabile legate de ele devin mai putin dureroase. În acest fel realist poate fi privită iertarea, dificila iertare, „efort omenesc si dar dumnezeiesc”.

 

Lucrarea Simonei Pacot „Evanghelizarea adâncurilor” propune un itinerariu de vindecare spirituală ce trece prin identificarea, exprimarea si integrarea, prin puterea Spiritului, a amintirilor dureroase. Acesta presupune, pentru cei care au curajul să o dorească si să o urmărească, o reflexie asupra experientei lor, care începe prin a răspunde la întrebarea:

Ce am făcut cu rănile mele? Ce am făcut eu cu ce au făcut altii din viata mea?  

 

Dacă ne dăm seama că ne-am ascuns, zidit, refulat experientele dureroase, învelite, pe deasupra, de un nor gros de culpabilitate, urmează să le spunem pe nume. Ceea ce, trebuie recunoscut, implică depăsirea unor conceptii încă foarte răspândite, care, la porunca christică a iertării, asociază nerealist obligatia de a „uita”.

 

Numirea răului suferit arată S. Pacot reluând cuvintele Lyttei Basset, este un prim pas esential, si de neocolit. A se recunoaste victimă este asadar un prim pas în vederea eliberării de victimizare, în vederea depăsirii statutului de victimă, prin regăsirea unui sens.

 

„…efectiv, amintirea răului suferit precede iertarea, dar e vorba de o amintire care să nu fie ranchiună. E cu putintă o asemenea amintire? Este, exact în măsura în care rămâne credincioasă realului. Ce se cere, este acceptarea a ceea ce s-a petrecut, fără a minimiza nimic si fără a majora nimic. Mi se va obiecta poate că abisurile răului nu au cum să fie exagerate? Nu vorbim aici de experienta abisurilor răului, ci de amintirile păstrate. Iertarea nu poate înflori înainte ca planta să răsară din pământ, atâta vreme cât nu am iesit din abisul răului. Când am iesit însă la lumină, ce ne rămâne de făcut este să integrăm amintirea, dacă vrem să ne eliberăm. Integrarea amintirii nu înseamnă uitare. Înseamnă să accepti de a fi depozitarul unei experiente abisale a răului, renuntând însă la a-i mări amintirea. Experienta aceasta nu ne asează deasupra altora, într-un soi de absolut al ororii a cărui amintire ne-ar fascina într-atâta încât să uităm să trăim[2]”.

 

 

 

 


[1] Accueillir notre humanité, Presses de la Renaissance, cap. Le pardon, p.182.

[2] Le pouvoir de pardonner, Albin Michel 1999, p.250-251.