Homélie pour le 1er Dimanche du Carême (B) — Spiritualité 2000

Cet évangile est bien court pour un dimanche de carême! Quel contraste avec ce que nous avons chez Luc et Matthieu, où les tentations au désert sont abordées pour elles-mêmes.

via Homélie pour le 1er Dimanche du Carême (B) — Spiritualité 2000

Anunțuri

Tactiques du diable

De Spiritualité 2000

Auteur : C.S. Lewis né à Belfast le 29 novembre 1898 et mort à Oxford le 22 novembre 1963, est un écrivain et universitaire britannique.

Il est connu pour ses travaux sur la littérature médiévale, ses ouvrages de critique littéraire et d’apologétique du christianisme, ainsi que pour la série des Chroniques de Narnia parues entre 1950 et 1957.


Première lettre

Mon cher Wormwood,

Je prends note de ce que tu me dis de l’influence que tu exerces sur les lectures de ton protégé et du soin que tu prends à le mettre aussi souvent que possible en contact avec son ami matérialiste. Mais n’es-tu pas un peu naïf ? On dirait que tu t’imagines l’arracher par le raisonnement aux griffes de l’Ennemi. Ceci aurait été possible s’il avait vécu quelques siècles plus tôt. À cette époque-là, les humains savaient encore reconnaître quand une chose était prouvée et quand elle ne l’était pas. Et lorsqu’elle était prouvée, ils y croyaient vraiment. Ils faisaient encore le lien entre la pensée et l’acte, ils étaient prêts à changer leur manière de vivre quand la logique le leur conseillait. Mais, par le moyen de la presse et des autres medias, nous avons réussi en grande partie à modifier cela. Ton homme a été habitué, depuis son enfance, à abriter une douzaine de philosophies contradictoires dans son cerveau. En jugeant d’une doctrine, l’essentiel pour lui n’est pas de savoir si elle est « vraie » ou « fausse », mais si elle est « abstraite » ou « pratique », « démodée » ou « moderne », « souple » ou « rigide ». Les slogans, et non le raisonnement, seront tes meilleurs alliés pour l’éloigner de l’Église. Ne perds pas ton temps à essayer de le convaincre que le matérialisme est vrai ! Fais-lui croire qu’il est fort, vigoureux, courageux – que c’est la philosophie de l’avenir. Car c’est à ce genre de chose qu’il est sensible.

L’inconvénient à faire appel au raisonnement c’est que l’Ennemi a l’avantage du terrain. Il sait fort bien argumenter. Tandis que dans le genre de propagande pragmatique que je préconise, il s’est montré depuis des siècles bien inférieur à notre Père d’en bas. Par le simple fait d’argumenter, tu éveilles l’esprit de ton protégé. Et une fois qu’il est éveillé, qui peut en prévoir les répercussions ?

Même si tu arrives à tordre le fil de ses pensées et que cela tourne à notre avantage, tu constateras que tu as favorisé chez lui l’habitude néfaste de réfléchir aux grands problèmes de la vie et détourné son attention de ce qui tombe sous le sens. Or c’est là-dessus que tu feras bien de fixer son attention. Et apprends-lui à appeler cela la « vraie vie » sans lui laisser la possibilité de s’interroger sur ce qu’il entend par « vrai ».

Rappelle-toi qu’il n’est pas un pur esprit comme toi. N’ayant jamais été homme (oh ! qu’il est odieux l’avantage de l’Ennemi !) tu ne peux te figurer à quel point les hommes sont esclaves du train-train des événements ordinaires. Un de mes protégés, athée authentique, lisait un jour au British Museum, lorsque je vis ses pensées partir dans la mauvaise direction. En un tour de main l’Ennemi était à ses côtés. Déjà, je voyais compromis vingt ans de dur labeur. Si j’avais perdu la tête et essayé d’argumenter, j’aurais été battu d’avance. Mais je ne suis pas si sot. Sans perdre une seconde, j’ai frappé là où je savais que je le tenais le mieux : je lui ai rappelé qu’il devait être l’heure du déjeuner. Apparemment, l’Ennemi a riposté (tu sais qu’on ne peut jamais surprendre tout ce qu’il leur dit) en insinuant qu’il y avait là matière à réflexion bien plus importante que le déjeuner. En tout cas, cela devait être l’idée qu’il cherchait à faire passer, car lorsque je lui soufflai à l’oreille : « C’est juste. En fait, la question est bien trop importante pour s’y attaquer en fin de matinée », le visage de mon protégé s’éclaira visiblement. Et quand, peu après, j’ajoutai : « Mieux vaut y revenir après le déjeuner et aborder la question en étant frais et dispos », il était déjà à mi-chemin de la porte. Une fois dans la rue, la partie était gagnée. Je lui montrai un jeune vendeur de journaux qui criait l’édition de midi et un autobus 73 qui passait justement et, avant qu’il ait atteint le bas de l’escalier, je l’avais gagné pour de bon à l’idée que, quelles que soient les pensées bizarres qui traversent l’esprit d’un homme enfermé avec ses livres, une bonne dose de « vraie vie » (et par là il entendait l’autobus et le vendeur de journaux) était suffisante pour lui prouver que « ce genre de chose » ne pouvait tout simplement pas être vrai. Conscient de l’avoir échappé belle, il parlait volontiers, par la suite, de « ce sens vague de l’actualité qui est notre ultime sauvegarde contre les aberrations de la logique pure ». Il est maintenant sain et sauf dans la maison de notre Père.

Vois-tu où je veux en venir ? Grâce à des procédés que nous avons mis en œuvre depuis des siècles, il est quasiment impossible aux hommes de croire à l’inconnu tant qu’ils ont le connu sous les yeux. Insiste auprès de ton protégé sur la banalité des choses. Surtout n’essaye pas de te servir de la science (de la vraie science, je veux dire) pour combattre le christianisme. Elle l’amènerait à réfléchir à des réalités qu’il ne peut ni voir ni toucher. Il est déplorable qu’il y ait eu ces dernières années plusieurs cas de ce genre parmi les physiciens les plus en vue. Si tu ne peux pas l’empêcher de se mêler de questions scientifiques, oriente-le vers l’économie et la sociologie. Mais, sous aucun prétexte, tu ne dois le laisser échapper à l’emprise de la « vraie vie ». Le mieux c’est encore de ne le laisser lire aucun ouvrage scientifique mais de lui donner l’impression qu’il sait tout et que tout ce qu’il peut glaner dans ses conversations ou ses lectures est « le résultat des recherches les plus récentes ». Souviens-toi que tu es là pour lui brouiller les idées. En écoutant certains blancs-becs parmi vous, on pourrait croire que notre mission est d’enseigner !

Ton oncle affectionné

Screwtape

A doua si a treia pervertire

Urmare la articolul „Trei breşe în firea omului”. Un text al Pr Bernard despre pacatul originar si urmarile lui. El le numeste „sparturi”, „brese”, eu le-as zice acum deturnari sau pervertiri.

Cea de a doua spărtură, deturnarea dorinţei, se altoieşte pe nevoia,în sine sănătoasă şi firească, de a fi recunoscut şi iubit. Căci firea noastră de bărbat sau de femeie s-a construit şi se construieşte prin faptul de a fi recunoscut şi iubit. Avem nevoie de tot ce ne leagă de familie, de părinţi şi rude, de cultura în care am fost crescuţi şi educaţi, etc.

În natura, în mediul în care am crescut, în tot ce ne-a înconjurat cândva, se află izvorul a tot ce ne dă substanţă, a tot ce face din noi înşine o persoană, un eu capabil să lege o relaţie personală cu altcineva. Una din poruncile din Biblie ne este dată anume ca să descoperim şi să dezvoltăm acest “eu” personal : porunca de a-ţi părăsi tatăl şi mama pentru a te dărui, într-o relaţie personală, unei alte persoane : soţul ori soţia. Este ceea ce îi cere Dumnezeu lui Avraam :

 Ieşi din ţara ta, dintre rudele tale, şi du-te acolo unde îţi voi spune (Facerea 12,1).

 De acum înainte, relaţia pe care Avraam/Abraham o va avea cu Dumnezeu va fi o relaţie absolut personală, de supunere bazată pe încredere şi evlavie.

Tendinţa perversă care doarme în noi este de a întoarce exclusiv spre sine nevoia firească de a fi recunoscut şi iubit. Uităm să trecem dincolo de nevoia aceasta, şi să o preschimbăm într-o relaţie personală şi adevărată cu altcineva. Ne scufundăm atunci în dorinţa de a fi admiraţi, laudaţi, bine-văzuţi, apreciaţi de cei din jur, ne dorim un bun renume, numai şi numai pentru propriul folos.

Iată vanitatea celui mereu în căutare de noi piedestale unde să se cocoaţe, spre a fi admirat de un public mereu nou. Emblema porcului este înlocuită aici de cea a păunului care îşi roteşte coada; în locul pântecelui bine rotunjit, apare pieptul bombat al laudărosului.

Vanitatea devine atunci un motor puternic al tuturor iniţiativelor noastre. Până şi cele mai nobile şi eroice acţiuni pot fi mai mult sau mai puţin pătate de amorul propriu al omului care doreşte să facă o bună impresie, să atragă asupra lui atenţia şi afecţiunea celorlalţi. Este ceea ce remarcă Sf Ioan evanghelistul în legătură cu fariseii : mulţi dintre ei începuseră să creadă în Iisus, însă credinţa le era amestecată cu dorinţa de a fi lăudaţi de către oameni. Vanitatea îi paraliza şi îi oprea să meargă mai departe.

Lupta credinţei va consta în reorientarea dorinţei de a fi recunoscut. Căci există o atitudine justă, cea a lui Iisus, rugând pe Tatăl să-L preamărească :

Tată, preamăreşte-Mă, ca să te pot şi Eu preamări (Ioan 17,1).

 Există o dragoste, o slavă, o sfinţenie de care este bine să fim însetaţi. Însă nu printre oameni avem a le căuta. Singur Dumnezeu ne poate da slavă. Sfinţii sunt acei oameni care au ştiut să-şi preschimbe vanitatea în dorinţa de a primi glorie doar de la Dumnezeu, de la sfinţenia lui Dumnezeu.

A treia spărtură

Cea de a treia breşă a firii omeneşti, care ne slăbeşte şi ne face vulnerabili la ispite, este altoită pe nevoia sănătoasă de a crea, de a produce, de a organiza, de a lua în stapânire timpul şi lucrurile. Pervertirea acestei dorinţe te face să doreşti să reţii totul pentru tine însuţi, acaparând putere, bogaţie, ori ştiinţă. Cauţi să ai cât mai multă influenţă, să fii ascultat de un public larg. Vrei să ai mereu iniţiativa evenimentelor, lucrurilor, oamenilor, a propriei persoane, să controlezi totul, să aduci totul la tine.

Eşti cineva care are tot timpul dreptate, care are ultimul cuvânt, nu recunoaşte niciodată că a greşit, cineva care nu cere niciodată iertare. Simbolul cel mai potrivit este cel al unui vultur dominator. „Eul” devine idol. Te crezi cel mai bun, cel la care trebuie raportate toate.

Ultima dintre aceste tendinţe este mândria. Părinţii văd în ea matca tuturor celorlalte vicii. Ea se manifestă prin dorinţa de a fi absolut autonom în raport cu orice altă ordine superioară : Dumnezeu ori alţi oameni.

Războiul spiritual cu sine înusi ne poate reorienta tendinţa aceasta, punând-o în slujba Împăraţiei lui Dumnezeu, iar nu a propriei domnii. Mulţi sfinţi şi întemeietori de ordine religioase au reuşit să-şi transforme caracterul autoritar, punându-l în slujba lui Dumnezeu.

Din nefericire, dorinţa născută din cele mai fireşti aplecări ale omului, din nevoia de a trăi în siguranţă, de a fi îndrăgit şi respectat, de a-şi avea un loc al său, este deturnată şi pervertită, tinzând exclusiv către realizarea de sine. Dorinţa devine atunci viciu, întrucât, în loc să se orienteze către Binele Absolut, aflat în Dumnezeu, se întoarce spre sine, făcând omul tot mai dornic de plăceri, mai vanitos şi mai dominator.

Pervertirea celor mai fireşti nevoi este ceva care ne vine din obârşii, aşa cum arată primele capitole din Cartea Facerii. Iisus Însusi a fost ispitit să se realizeze pe cont propriu, independent de Dumnezeu, şi ispitirea s-a îndreptat către punctele cele mai slabe comune tuturor oamenilor, adresându-se dorinţei de a nu fi lipsit de hrană, mândriei – prin chemarea de a face o mare minune sub ochii mulţimilor adunate la Templu, spre a fi recunoscut şi admirat – , şi dorinţei de a stăpâni lumea.

Însă Domnul nu a lăsat deschisă nici o portiţă acestor tendinţe perverse, căci Fiul se afla permanent în  legătură cu Părintele ceresc, ascultând de Cuvântul Tatălui. În noi însă, dacă ne slăbeşte vigilenţa, rămâne mereu o portiţă mai mult sau mai puţin întredeschisă, şi pe acolo intră Ispititorul, împreună cu sugestiile sale.

În măsura în care încercăm să fim cinstiţi cu noi însine, e imposibil să nu ne dăm seama că în întreaga noastră viaţă, inclusiv atunci când acţiunile noastre sunt cele mai nobile şi dorinţele sunt cele mai adânci, se amestecă neghina tendinţei de realizare pe cont propriu, cu cele trei componente ale ei : setea de plăceri şi de bani, căutarea onorurilor, lupta pentru cucerirea puterii.

Lupta omului credincios, aşa cum o vede Augustin, va consta nu în uciderea dorinţei, motor al vieţii noastre, ci în reorientarea ei. Pervertirea dorinţei stă în voinţa omului de a se îndepărta de Dumnezeu, de a nu mai depinde de El, de a-şi ajunge sieşi, de a se împotrivi vremelniciei şi morţii prin stăpânirea de obiecte şi acapararea întregului univers.

Dorinţa omului fiind ceva infinit, atât în rădăcina sa cât şi în „capacitatea de Dumnezeu”, ceea ce este aspectul ei pozitiv, pe de altă parte ea face ca lăcomia şi căutarea plăcerilor parţiale şi trecătoare, a bogăţiilor, onorurilor, a puterii, a plăcerii trupului, să nu mai aibe limite. Stăpânirea acestora pare mereu insuficientă, neîncetat compromisă. Nesaţ care devine sclavie, în măsura în care suntem stăpâniţi de obiectele pe care credem a le avea în stăpânire.

Înlănţuire de cauze şi efecte care reprezintă, potrivit sfântului Augustin, o condiţionare esenţială a vieţii omului în lumea aceasta. Orgoliul şi lăcomia duc la ignoranţă, la necunoaşterea celorlalţi oameni şi a Ziditorului, şi deci la incapacitatea de a percepe frumuseţea şi ordinea zidirii dumnezeieşti,  a lumii. De unde strigătul acesta din „Confesiunile” lui Augustin :

„Unde eram eu atunci când Te căutam ? Tu erai înaintea mea, dar eu mă îndepărtasem de mine însumi, şi nu mă mai găseam, iar pe Tine încă şi mai puţin”.

Trei brese în firea omului

Dintr-o carte a Pr Bernard Ducruet, benedictin, abate emerit la mân. Fleury, Franta.

„Natura noastră omenească, cu trebuinţele şi cu dorinţele ei, urmează trei tendinţe care o fragilizează, tot atâtea spărturi sau răni deschise în ea încă de la începuturi. În ziua de azi, mulţi teologi încearcă  să justifice credinţa noastră în taina păcatului strămoşesc, plecând de la o interpretare judicioasă a primelor capitole din Cartea Facerii. Înainte de toate, este însă vorba de un fapt existenţial : ştim cu toţi, din experienţă, cât păgubeşti atunci când te laşi condus de cele trei tendinţe născute din păcatul strămoşesc pe care vom încerca acum să le descriem. 

 Prima spărtură

În primul rând, este atacată dorinţa sănătoasă şi firească a omului de a trăi, de a exista, de a produce, de a realiza, de a aduce pe lume : ceea ce o strică, este pofta. Tendinţa perversă de a acapara pentru sine, de a poseda pentru sine, de a aduce pe lume pentru sine. Prima spărtură în natura omenească transformă dorinţa de Bine şi de Cel Bun în dorinţă de bună-stare, de tot confortul posibil. Este materialismul pragmatic al omului care a pierdut orice bucurie de a se ruga – “pântecele îi este lipit de ţărână”, cum spune psalmul. Simbolul poftei acesteia este porcul care râneşte, mereu în căutare de hrană.

Pe tendinţa de care vorbim se altoiesc apoi temerile : teama de a fi lipsit de una sau de alta, teama de a pierde, tot ce duce la lăcomie şi la zgârcenie. Căutarea propriei plăceri sporeşte geloziile, invidiile, resentimentele, cu un întreg alai de minciuni şi violenţe.

Părinţii vorbesc despre tripla poftă de bani, de plăcere sexuală,  şi de bunuri lumeşti, ca despre o tendintă perversă, aceea de a dori să aduci la tine însuţi totul. Într-atâta este de puternică pofta aceasta “ghemuită la uşa noastră, la pândă”, ca să folosim termenii din Cartea Facerii, încât, până şi în realizările cele mai altruiste şi mai generoase, amestecă motivaţii ascunse, care-şi au rădăcinile în ea.

Lupta pe care o are de dus cel ce-L urmează pe Mântuitor este lupta privegherii, lupta omului atent să demaşte cel mai mic gând născut din poftă. Nu ni se cere să negăm trebuinţele naturii din noi, nici chiar nevoia de plăcere care ne motivează. Lupta va consta în a reorienta dorinţa omenească printr-o atitudine de ofrandă, de dăruire. Este acel „Paşte” al dorinţei descris de sfântul Augustin ca o trecere de la cupiditas la caritas, de la poftă, la dragoste.

Potrivit lui Augustin, nu ni se cere – chiar absolut deloc –  să renunţăm la plăcere sau să o osândim : ce ni se cere, este să o preschimbăm, să o legăm de izvorul ei, să o reorientăm. Mai mult decât atât, nu ni se cere ca preschimbarea pascală a dorinţei să aibe loc numai într-un anume moment al existenţei noastre : ci este o mişcare neîncetată, o întreagă dinamică a existenţei omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu ca omul să treacă “de la Babilon la Ierusalim”, spune Augustin, ne însoţeşte întreaga viaţă ; este dorinţa trecerii lui “de la omul cel vechi la omul cel nou, de la Adam la Hristos, de la nefiinţă la adevărata fiinţă”.

Despre a doua si a treia bresă, mai încolo…

 

Ispitirea lui Isus

Din Evanghelia după Sfântul Matei, cap. 4

(Mc 1,12-13; Lc 4,1-13)

Image result for Jésus tenté

1 Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. 2 După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. 3 Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. 4 Dar el i-a răspuns: „Este scris:
    Nu numai cu pâine va trăi omul,
ci şi cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu”.

5 Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului 6 şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris:
    Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine
    şi te vor ţine pe mâini
ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”.

7 Isus i-a zis: „Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”. 8 Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor 9 şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. 10 Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris:
    Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora
şi numai lui îi vei sluji”.

11 Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau. 

Lectures de Carême

Livre d’Isaïe 58,1-9a.

Ainsi parle le Seigneur Dieu : Crie à pleine gorge ! Ne te retiens pas ! Que s’élève ta voix comme le cor ! Dénonce à mon peuple sa révolte, à la maison de Jacob ses péchés. 
Ils viennent me consulter jour après jour, ils veulent connaître mes chemins. Comme une nation qui pratiquerait la justice et n’abandonnerait pas le droit de son Dieu, ils me demandent des ordonnances justes, ils voudraient que Dieu soit proche : 
« Quand nous jeûnons, pourquoi ne le vois-tu pas ? Quand nous faisons pénitence, pourquoi ne le sais-tu pas ? » Oui, mais le jour où vous jeûnez, vous savez bien faire vos affaires, et vous traitez durement ceux qui peinent pour vous. 
Votre jeûne se passe en disputes et querelles, en coups de poing sauvages. Ce n’est pas en jeûnant comme vous le faites aujourd’hui que vous ferez entendre là-haut votre voix. 
Est-ce là le jeûne qui me plaît, un jour où l’homme se rabaisse ? S’agit-il de courber la tête comme un roseau, de coucher sur le sac et la cendre ? Appelles-tu cela un jeûne, un jour agréable au Seigneur ? 
Le jeûne qui me plaît, n’est-ce pas ceci : faire tomber les chaînes injustes, délier les attaches du joug, rendre la liberté aux opprimés, briser tous les jougs ? 
N’est-ce pas partager ton pain avec celui qui a faim, accueillir chez toi les pauvres sans abri, couvrir celui que tu verras sans vêtement, ne pas te dérober à ton semblable ? 
Alors ta lumière jaillira comme l’aurore, et tes forces reviendront vite. Devant toi marchera ta justice, et la gloire du Seigneur fermera la marche. 
Alors, si tu appelles, le Seigneur répondra ; si tu cries, il dira : « Me voici. » 

Commentaire du jour :

Saint Pierre Chrysologue (v. 406-450), évêque de Ravenne, docteur de l’Église 
Homélie sur la prière, le jeûne et l’aumône
« Quel est le jeûne qui me plaît ?… N’est-ce pas partager ton pain avec celui qui a faim ? » (Is 58,6-7)

Celui qui pratique le jeûne doit comprendre le jeûne : il doit sympathiser avec l’homme qui a faim s’il veut que Dieu sympathise avec sa propre faim ; il doit faire miséricorde, celui qui espère obtenir miséricorde. Ce que nous avons perdu par le mépris, nous devons le conquérir par le jeûne ; immolons nos vies par le jeûne, parce qu’il n’est rien que nous puissions offrir à Dieu de plus important, comme le prouve le prophète lorsqu’il dit : « Le sacrifice qui plaît à Dieu, c’est un esprit brisé ; le cœur qui est broyé et abaissé, Dieu ne le méprise pas » (Ps 50,19). Offre donc à Dieu ta vie, offre l’oblation du jeûne pour qu’il y ait là une offrande pure, un sacrifice saint, une victime vivante qui insiste en ta faveur. 

Mais pour que ces dons soient agréés, il faut que vienne ensuite la miséricorde. Le jeûne ne porte pas de fruit s’il n’est pas arrosé par la miséricorde ; le jeûne devient moins aride par la miséricorde ; ce que la pluie est pour la terre, la miséricorde l’est pour le jeûne. Celui qui jeûne peut bien cultiver son cœur, purifier sa chair, arracher les vices, semer les vertus : s’il n’y verse pas les flots de la miséricorde, il ne recueille pas de fruit. 

Toi qui jeûnes, ton champ jeûne aussi s’il est privé de miséricorde ; toi qui jeûnes, ce que tu répands par ta miséricorde rejaillira dans ta grange. Pour ne pas gaspiller par ton avarice, recueille par tes largesses. En donnant au pauvre, tu donnes à toi-même ; car ce que tu n’abandonnes pas à autrui, tu ne l’auras pas.

 

Ioan MOLDOVAN – De Lear, de iarnă, de vrajbă —

Acum, Doamna mea se odihneşte Acum, piatra sură se face scrum Norii se umflă şi când văd ei ceva rămâne doar fum în aer Maşinile utilitare s-au înmulţit peste măsură Gâzele noastre petrec pe pulpe, pe genunchi, pe umeri pe gură şi jos în ger doar multă-multă iarbă aiurândă

via Ioan MOLDOVAN – De Lear, de iarnă, de vrajbă —