A face răul în numele lui Dumnezeu, deformând Cuvântul său

Noutatea lui Isus

parola-dio-294x154„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi

Cuvântul Domnului? Depinde

Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele…

Vezi articol original 1.174 de cuvinte mai mult

Reclame

Ora pro nobis

Ambrosius Benson : Triptyque de saint Antoine de Padoue. Ouvert, panneau central : Saint Antoine de Padoue ; volet gauche : La Sainte Famille ; volet droit : Saint Second, évêque d'Avila ? Fermé : L'annonciation

https://www.fine-arts-museum.be/fr/la-collection/ambrosius-benson-triptyque-de-saint-antoine-de-padoue

Reflecţie la sărbătoarea sfântului Anton de Padova (1195-1231)

Dacă-ţi trebuie minuni, prin Anton le dobândeşti, crede celor ce-au aflat marea lui putere (cf. Sfântul Bonaventura).

Am înconjurat astăzi sfântul altar pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cel întreit şi unic pentru marele dar pe care ni l-a făcut, dându-ni-l pe sfântul Anton de Padova, sfântul minunilor şi sfântul lumii întregi, aşa cum îl numea papa Leon al XIII-lea, ca să ne fie un exemplu viu de primire, trăire şi vestire a evangheliei, dar şi un mijlocitor puternic de haruri la tronul său; haruri prin care să ne ajute să trecem cu bine necazurile şi greutăţile vieţii prezente şi haruri şi prin care să ne ajute să dobândim viaţa veşnică alături de persoanele Preasfintei Treimi.

De curând am celebrat sărbătoarea Rusaliilor, când Isus mort, înviat şi înălţat la cer, ni l-a trimis de la Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile lui (cf. Fap 2,1-11), ca să ne amintească de învăţătura şi de mântuirea lui Isus de la cruce (cf. In 14,26); ca să ne ajute cu darurile lui, ca să devenim şi noi apostoli şi mărturisitori ai credinţei; ca să ne ajute să ajungem în cer; ca să ne dea puterea de a-i conduce şi pe alţii la cer (cf. In 20,20).

Revărsarea Duhului Sfânt peste cei credincioşi a început odată cu învierea lui Isus, s-a confirmat odată cu Rusaliile şi continuă până la sfârşitul lumii. Sfântul Anton de Padova a fost un om plin de credinţă, care a fost umplut de Duhul Sfânt şi de darurile lui. În el darurile Duhului Sfânt s-au arătat în mod plenar. Plin de Duhul Sfânt, ca şi Domnul Isus, ca şi apostolii de la început, ca Ştefan şi Barnaba, el a vorbit pe înţelesul tuturor şi a făcut multe minuni în popor, şi a condus pe mulţi la mântuirea lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi vreau să medităm împreună despre ajutoarele şi minunile sfântului Anton, chiar de la început trebuie să spun că sfântul Anton, ca şi oricare alt sfânt, nu ne dă nimic de la el însuşi, ci totul ne dă din visteria nesfârşită a lui Dumnezeu, la care el a primit acces din voinţa lui Dumnezeu, dar şi pentru credinţa şi fidelitatea lui din timpul vieţii. De aceea, atunci când venim pentru ajutoare şi minuni la sfântul Anton, rugăciunea noastră trebuie îndreptată mai întâi spre Dumnezeu cel întreit şi unic, din a cărei visterie nesfârşită ne vin ajutoarele şi minunile sfântul Anton. Şi mulţumirea pentru darul primit trebuie făcută în primul rând lui Dumnezeu, de unde vine orice har (cf. Iac 1,17), şi apoi sfântului Anton.

Apoi, trebuie să mai ştim că, la sfântul Anton sau oricare alt sfânt, în mâinile căruia ne punem cererile noastre, pentru a fi corectate, completate, purificate şi purtate la cer, trebuie în mod obligatoriu să fie şi rugăciunile noastre. Rugăciunea de mijlocirea a sfinţilor, fără rugăciunea noastră, e de puţin folos.

Eram odată într-un cimitir şi mă rugam pentru răposaţii unei familii. Acolo, am observat că dintre cei adunaţi la mormântul dragilor lor nimeni nu deschidea gura pentru rugăciune, nimeni nu mişca nici măcar buzele. Atunci i-am întrebat: „Dumneavoastră de ce nu vă rugaţi împreună cu mine?” La care unul dintre ei răspunde sec: „Păi, părinte, noi am plătit ca să se facă rugăciuni!” Credeau că dacă au plătit sunt scutiţi de obligaţia de a se mai ruga. Aşa cred încă şi mulţi creştini de astăzi. Atunci, le-am explicat în puţine cuvine că, fără participarea noastră la rugăciune, oricât de mult am fi plătit şi pe oricât de mulţi i-am fi chemat să se roage pentru noi, este de puţin folos.

Atunci când ne rugăm prin mâinile sfântului Anton şi îl chemăm ca şi el să se roage împreună cu noi şi pentru noi, trebuie ca mai întâi să cerem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie cunoscut şi slăvit de toţi oamenii; ca toţi oamenii să cunoască iubirea şi planul său de mântuire şi să le primească; ca toţi oamenii să vină cu viaţa şi cu păcatele lor la Dumnezeu; ca toţi oamenii să-l arate pe Dumnezeu unii altora; ca oamenii să ajungă cu toţii în cer lângă Dumnezeu.

Dacă vom privi în Biblie, în mod deosebit la lecturile de astăzi (cf. Lc 10,1-9; Is 6,1-3), vom vedea că aşa au făcut Isus, apostolii şi toţi profeţii. Dacă vom privi în Istoria Bisericii, vom vedea că aşa au făcut sfântul Anton de Padova, toţi sfinţii şi toţi creştinii cei buni. Şi, pentru că au procedat aşa, pentru confirmarea adevărurilor proclamate, au primit şi puterea de a săvârşi minuni. Lecturile sărbătorii ne-au fost vestite şi nouă astăzi, pentru ca şi noi să facem la fel, adică să facem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie făcut cunoscut, iubit, primit şi slujit; ca noi şi toţi ceilalţi oameni, ca să ajungem la mântuire. Iar, de va fi necesar, Dumnezeu ne va da şi nouă puterea de a săvârşi minuni şi mai mari, după cum Isus ne-a promis (cf. In 14,12).

Sfântul Anton de Padova, şi oricare alt sfânt, înainte de a se fi remarcat prin darul minunilor, s-a remarcat prin cunoaşterea, trăirea şi vestirea evangheliei mântuirii, care sunt de altfel cele mai mari minuni. Şi pentru a confirma adevărul evangheliei vestite, Dumnezeu i-a dat şi harul multor altor minuni, ca lui Isus, apostolilor şi profeţilor.

De aceea, îl găsim pe sfântul Anton de Padova învăţând Biblia de pe genunchii mamei şi în seminar, gata de a o reda din memorie; îl găsim pregătit în orice moment şi în orice ocazie de a predica evanghelia, aşa cum s-a întâmplat la Padova, de Floriile anului 1222, când fiind o sfinţire de preoţi şi nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, a primit poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica. A fost o revelaţie. Atunci sfântul Francisc din Assisi, fiind de faţă, l-a numit: predicatorul meu şi episcopul meu. Papa Grigore al IX-lea, auzindu-l predicând, l-a numit „Chivotul legii”. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a proclamat: „Doctor Evangelicus”. Sfântul Anton a prins mulţi peşti, adică multe suflete, pentru că a predicat evanghelia lui Isus cu smerenie şi nu s-a predicat pe sine şi nici iscusinţele sale.

Tot referitor la predică, trebuie să mai spunem că sfântul Anton de Padova, pentru că s-a încrezut în cuvintele lui Isus, care a zis: „Nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20), asemenea apostolilor la Rusalii, a primit harul de a vorbi în aşa fel ca toţi oamenii să-i înţeleagă cuvintele şi să se convertească; a primit harul ca predica lui să se audă până la mari depărtări, astfel ca şi cei împiedicaţi să vină la adunările de evanghelizare, sau ca cei care refuzau să vină, să poată auzi şi să se poată converti; ba mai mult, a predicat şi animalelor ca să poată înţelege oamenii; astfel a predicat păsărilor la Lisabona, peştilor la Rimini, măgarului lui Bonvillo la Toulouse; toate animalele l-au ascultat, spre convertirea oamenilor necredincioşi.

Pentru a-l împiedica să vestească evanghelia, spre mântuirea oamenilor, diavolul ridica furtunidin senin; ridica broaşte să facă zgomot, ca cele din Montpellier; ridica nori groşi de ploaie ca să-i sperie pe oameni şi să plece acasă; se ridică diavolul însuşi împotriva sfântului Anton, strângându-l de gât doborându-l la pământ. Dar sfântul Anton nu se înspăimânta, dar îl demască în mod clar şi îl alungă cu uşurinţă, prin semnul crucii şi prin invocarea Preacuratei Fecioare Maria, pe care, după Isus, o iubea cel mai mult.

Biserica, prin lecturile biblice de astăzi din sărbătoarea sfântului Anton de Padova, ne spune că prima caracteristică a noastră de creştini trebuie să fie aceea de cunoaştere, trăire şi de vestire a evangheliei mântuirii către toţi oamenii care nu o cunosc, dar care au nevoie de ea şi o aşteaptă. Fără căutarea lui Dumnezeu şi a mântuirii sale, zadarnice sunt minunile, ca la vrăjitorii lui Faraon (cf. Ex 7,11), şi ca la Simon Magul (cf. Fap 8,9). Să ne inspirăm şi noi, ca şi sfântul Anton, din predicile lui Isus, găsind în orice împrejurare o ocazie şi o oportunitate de vestire. Astfel Isus, şi apoi sfântul Anton, observând câmpiile, apele, munţii, florile, animalele, muncile oamenilor, găsea ocazie de a vorbi despre bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

După ce am proclamat astfel mântuirea lui Dumnezeu, trebuie să cerem harul statorniciei în viaţa creştină şi în căutarea vieţii veşnice, pentru noi şi pentru alţii, pentru ca nu cumva după ce am predicat altora, noi să fim respinşi (cf. 1Cor 9,27), pentru ca după ce le-am predicat altora, să ne predicăm şi nouă (cf. Rom 2,21). Apoi, trebuie să ne mai rugăm şi pentru lumină şi putere: de a aprofunda evanghelia mântuirii şi viaţa veşnică; de a fugi de răutatea păcatului; de a-l birui pe satana şi a rupe lanţurilor lui; de a ne elibera de patimi şi de mentalitatea lumii; pentru întoarcerea păcătoşilor. Cu un cuvânt, pentru a dobândi mântuirea veşnică, pentru care Dumnezeu Tatăl l-a jertfit pe Isus şi ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt.

Numai după ce le-am căutat astfel mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33), putem cere şi lucrurile pământeşti necesare. Dar şi pe acestea să cerem ca să le putem folosi tot spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. De exemplu, atunci când ne rugăm: pentru un serviciu, trebuie să ne rugăm şi pentru a trăi cinstit spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului; pentru sănătate, trebuie să cerem şi sănătatea sufletului şi vindecarea lui de rănile păcatului, ca să ne putem mântui; pentru lumină şi reuşită la examene, trebuie să ne rugăm şi pentru lumina pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, şi pentru reuşită la examenul vieţii creştine; pentru găsirea lucrurilor pierdute sau furate, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem şi putere de a nu pierde niciodată harul şi mântuirea prin păcat; pentru reuşită la proces, şi atunci trebuie să cerem harul pentru a nu pierde procesul cu pârâşul nostru, diavolul la judecata divină; pentru bunuri trebuincioase vieţii acesteia, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem harurile necesare pentru a dobândi şi bunurile vieţii veşnice.

Se spune că odată un înger al lui Dumnezeu, ridicând rugăciunile de pe buzele oamenilor şi ducându-le la Dumnezeu, a exclamat plin de durere: „Doamne, oamenii aceştia nu au nimic în afară de gură şi stomac, căci numai pentru aceste se roagă. Nimeni nu a cerut nimic pentru suflet şi pentru viaţa veşnică”. Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153), călugăr şi conte de Châtillon, Franţa, spune: „Se înşală acela care crede că poate primi bunurile pământeşti, uitându-le pe cele cereşti”.

Sfântul Anton de Padova a căutat totdeauna, mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei (cf. Mt6,33): pentru că de mic copil i-a dăruit inima Pruncului Isus, care i-a cerut-o (cf. Prov 23,26); pentru că de tânăr iubea sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie care dau garanţia învierii (cf. In6,54) şi făcea minuni ca să nu le piardă, nici el şi nici alţii; pentru că de tânăr i-a avut de prieteni pe Isus şi pe Maria, care îi apăreau adesea, ca la Camposampiero, pentru a-l mângâia şi a-l întări. (De aceea, sfântul Anton apare pe icoane cu pruncul Isus în braţe); pentru că de tânăr s-a împotrivit diavolului care voia să-l amăgească cu lumea aceasta, ca să uite de viaţa viitoare, făcând semnul crucii, semn care a rămas până astăzi imprimat pe lespedea de piatră a catedralei „Notre Dame del Pilar”, arătând că încrederea lui în Dumnezeu a fost mai tare ca piatra de poticnire aruncată de diavol; pentru că de tânăr s-a consacrat Domnului în viaţa monahală, în vederea preoţiei; pentru că de tânăr a iubit viaţa curată, fiind numit sfântul candorii şi al purităţii, fapt pentru care şi astăzi apare cu floarea de crin în mână; pentru că de tânăr a studiat sfintele Scripturi, ca să-l cunoască pe Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică (cf. In 5,39). A fost printre puţinii oameni care au cunoscut sfintele Scripturi pe de rost şi le putea reda din memorie; pentru că de tânăr a predicat Scripturile pretutindeni; pentru că de tânăr voia să moară martir, mergând în Maroc ca să le predice musulmanilor şi să fie ucis.

Pentru toate aceste fapte, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni pentru orice durere şi pentru orice situaţie grea, pentru a-i aduce pe oameni la credinţă. Odată, pe când predica, a auzit hohotele de plâns ale părinţilor unui tânăr ce era dus la groapă. Şi-a ridicat ochii către cer, apoi le-a spus celor care purtau sicriul: „Duceţi-l înapoi acasă, pentru că este viu”, şi aşa a fost, iar acei oameni au devenit credincioşi; la Ferrara a adus pace într-o familie, făcând un copil nou-născut să vorbească, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului gelos; l-a obligat pe diavol să-l aducă înapoi în mănăstire pe un novice pe care-l amăgise să-i fure manuscrisele şi să plece; unui alt novice care voia să plece din mănăstire, i-a suflat în faţă pe Duhul Sfânt, de care era plin, şi novicele s-a convertit; a adus-o la virtuţile creştine pe o tânără numită, Helena Enselmini, care a ajuns fericită; la Padova a câştigat un tânăr, care i-a devenit colaborator în misiune şi care a devenit fericitul Belludi; la Bologna, a ajutat o femeie care a născut un copil bolnav şi care l-a rugat s-o ajute. Sfântul i s-a arătat în vis, spunându-i să se roage timp de nouă marţi. A făcut cum i s-a spus şi rugăciunile i-au fost ascultate; unei femei care se îndoia că păcatele i-au fost iertate prin spovadă, i-a arătat cum dispăreau de pe hârtia pe care erau scrise; la Lisabona, trezeşte un mort asasinat de mai mulţi ani în urmă, pentru a mărturisi autorităţilor că tatăl său, Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin, nu este criminalul; la Bassano, l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, l-a făcut cel mai blând; la Florenţa murise un cămătar lacom si avar. La predică sfântul Anton a spus că inima bogatului este în lada sa cu bani (cf. Mt 6,21). Când au deschis lada, inima bogatului era acolo.

Şi încă ceva foarte important. Pentru a primi ajutoare şi minuni, prin mijlocirea sfântului Anton, totdeauna trebuie să facem şi o promisiune bune pe care s-o împlinim, după cuvântul Bibliei: „Faceţi promisiuni Domnului şi împliniţi-le” (Ps 76,12)! Să promitem că ne vom schimba viaţa, că vom căuta împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, că vom face fapte bune etc. De fapt, acesta este şi scopul minunilor.

În anul 1890 trăia la Toulon, Franţa, Louise Bouffier, o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi nu se deschidea. Un lăcătuş chemat în ajutor veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia promise sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Şi harul a fost dobândit. Când încercă cea dintâi cheie găsită, lacătul s-a deschis ca şi cum ar fi fost cheia originală. Bucuria femeii a fost fără margini, şi de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.

Iată că pe drept cuvânt sfântul Anton este numit sfântul minunilor, sfântul cazurilor disperate, sfântul ajutorul în nevoi, sfântul lumii întregi, sfântul creştinilor şi al necreştinilor, sfântul celor drepţi şi al celor păcătoşi, sfântul milei.

Un dicton creştine spune: „De Maria, numquam satis” (Despre Maria niciodată nu se poate vorbi destul).

Iată că şi despre sfântul Anton de Padova, păstor şi învăţător al Bisericii, se poate spune la fel.

Sfinte Antoane de Padova, sfântul minunilor, roagă-te pentru noi!

Pr. Ioan Lungu, Iasi

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140658

Religiozitatea populară 

Din Catehismul Bisericii catolice, întru o clarificare a ce trebuie sa fie evlavia zisa „populara”:

1674. … Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii, cum ar fi venerarea relicvelor, vizitarea sanctuarelor, pelerinajele, procesiunile, calea Crucii, dansurile religioase, rozariul, medaliile etc. 

1675. Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii, dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie orânduite ţinând seama de timpul liturgic, în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin, pentru că ea prin natura sa e cu mult superioară oricăror exerciţii. 
1676. Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi, dacă e cazul, pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii. 

Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori, care împreună cu înţelepciunea creştină, răspunde la marile întrebări ale existenţei. Bunul simţ popular catolic este făcut din capacitate de sinteză pentru existenţă. Astfel, el alătură în mod creativ divinul şi umanul, pe Cristos şi pe Maria, spiritul şi trupul, comuniunea şi instituţia, persoana şi comunitatea, credinţa şi patria, inteligenţa şi sentimentul. Această înţelepciune este un umanism creştin care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe, ca fiu al lui Dumnezeu, instaurează o frăţie fundamentală, învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. Pentru popor, această înţelepciune este şi un principiu de discernământ, un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese. 

PE SCURT

677. Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. 

1678. Între sacramentalii, binecuvântările ocupă un loc însemnat. Ele comportă în acelaşi timp preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. 

1679. Pe lângă liturgie, viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară, înrădăcinată în diferitele culturi. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei, Biserica favorizează formele de religiozitate populară care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină.

FOTO Marea sărbătoare de la 13 iunie. „Sfântul minunilor“, Anton de Padova, este celebrat cu flori de crin la Bazilica catolică


Dieu aime le vent

Ferme ton parapluie, mon frère,
la prière n’est pas un parapluie;
Dieu ne vend pas de parapluie, ma soeur,
il aime trop le vent !

J’avais peu de me mouiller
je me croyais à l’abri
sous ma prière parapluie;
mais tu m’as éclaboussé
par dessous, Seigneur;
la rafale est venue de côté,
et le parapluie troussé !

J’avais cru, sous le parapluie
que tu te tenais toi aussi,
toi le maître de l’Esprit…
Un p’tit coin d’parapluie
un p’tit coin de paradis
c’était ma chance…

J’ai ouvert les yeux,
personne sous le parapluie.
Personne que moi,
un homme au sec,
un homme sec,
doigts crispés sur le manche
de la prière parapluie.

Viens!
maître du vent et de l’Esprit,
emporte aux quatre coins du vent
mon ridicule parapluie
et ma prière paravent !

Toi, le Dieu des sans-parapluie
pousse-moi dehors,
dans le vent,
mouille-moi, Seigneur !

Mais donne-moi, en même temps
le joie et la force
de ceux que tu trempes
de l’Esprit !

Olivier Favre

http://www.spiritualite2000.com/2018/06/la-priere-parapluie-2/

 

Maïti Girtanner si refuzul urii

Reiau ceva dintr-o postare mai veche, înainte de a copia unpasaj în franceza, mult mai bine scris, despre o eroina putin cunoscuta.

„Maïti Girtaner, născută în anii 1920 dintr-o mamă frantuzoaică si un tată elvetian, pianistă talentată si membră a Rezistentei, a supravietuit quasi miraculos internàrii într-un lagăr de pedepsire a dusmanilor nazismului. Ajunsese acolo pentru a-si plàti faptele de rezistentà printr-o moarte lentà, precedatà de chinuri rafinate. Personalitate cu adevărat exceptională, a trăit o lungă viată de suferinte si renuntări, în deplină discretie si dăruire. Nu mă opresc asupra amănuntelor despre biografia ei, desi am fost fascinată de marea simplitate cu care le-a povestit prin anii 1980 autorului unui film documentar aflat la originea unei cărti pe care ea însăsi a publicat-o în 2008.

Denuntată ca rezistentă, Maïti a fost torturată de un medic nazist; torturile i-au distrus centrii nervosi din sira spinàrii. Medicul răspunzător de ele era un tânăr de o frumusete „ariană”, intelectual strălucit si nazist, „spălat pe creier” încă din copilărie în cadrul Hitlerjugend-ului.

Pe numitul Leo ale cărui torturi i-au schingiuit durabil trupul, fără a-i distruge deloc moralul, Maïti a dorit o viată întreagă să-l ierte… fără să stie dacă iertarea s-a petrecut cu adevărat. Le-a fost însă dăruită o întâlnire, al cărui initiator a fost chiar Leo, bolnav de cancer în fază terminală. Si-a adus aminte de convingerea cu care tânăra de altădată le vorbea tovarăsilor de suferintă despre convingerile ei crestine si despre vesnicia spre care ne îndreptăm. Lui Leo, moartea îi apărea ca o usă de garaj care se închide… după care, nimic. Dusese după război o viată foarte onorabilă, făcuse carieră, era respectat si… nimeni nu stia ce făcuse el în tinerete. Dorind s-o revadă pe Maïti, nu tinea neapărat să-si ceară iertare… Viata de infern a amintirii răului si a neiertării îi stătea de-acum înapoi, iar tot ce simtea era frica de moarte.

„Stătea cocârjat într-un fotoliu, lângă patul în are zăceam, povesteste MG. Pe măsură de vorbeam despre moarte, stătea tot mai drept, de parcă primea aer. –Îmi face bine ce spuneti, dar sunteti convinsă că Dumnezeu poate primi pe cineva ca mine? Vrând să rămân într-un  adevăr fără echivoc, am adăugat: „Cineva care a făcut atâta rău?”. Si i-am spus tot ce gândeam. „Ce-as putea face acum?” a întrebat el, ca un copil. „Să iubiti… dăruiti multă dragoste în jur, vorbiti cu Dumnezeu, pe bâlbâite, Dumnezeu locuieste în toate făpturile, chiar cele mai întunecate…”

La despărtire, Maïti a avut un gest care a uluit-o si pe ea. „Într-un elan de neînvins m-am ridicat de pe pernă, cu toată durerea, si l-am îmbrătisat pentru a-l depune în inima lui Dumnezeu. Iar el, încet de tot, mi-a spus: Iertati-mă. Ce căutase de fapt, era împăcarea. Din clipa aceea, am fost sigură că am iertat.”[1]

În fata camerei de luat vederi si a microfonului, o Maïti Girtaner de 60 si ceva de ani citeste din propriul text de mărturisiri, redactat în 1978.

„Intrarea brutală într-un corp menit definitiv durerii, nemiscarea, apoi sănătatea fragilă care, de atâtia ani, serpuieste printre suferinte sau pe lângă ele, toate acestea nu erau prevăzute: aveam douăzeci de ani, nu stiam spre ce mă îndrept, si tot ce mă sustinea înainte s-a făcut praf, eram „scăpată” de toate obiceiurile dinainte… M-am gândit la Abraham: a fost nevoit să piardă totul, pentru a primi apoi o lumină nouă. Itinerariul meu a fost oarecum biblic, cuprinzând, printre altele, o lungă străbatere a pustiului, cu halte în care se făcea lumină.

Pustiul meu: contraste violente peste tot. L-am perceput ca pe un loc al ispitirii, cu formele lui de refuz: să fug, să mă ametesc, sau să mă închid ermetic în propria mea lume; la fel de puternic, simteam că dezrădăcinarea mea era de fapt un fel de a mă înrădăcina… Pustiul era un loc al sărăcirii supreme, al vidului… simteam însă, nedeslusit, că urma să primesc acolo vocatia mea. Inventarul ar fi lung…

Până la urmă aveam de ales între a dispera, a mă revolta, si a avea totusi încredere. O încredere poate lipsită de logică. Dar situatiile-limită ne silesc să alegem esentialul. Pustiul simbolic a fost o etapă providentială în care am descoperit nevoia evidentă de Rugăciune: acel timp în care Cuvântul tâsneste, si se naste, nepriceput si sovăitor, un răspuns”.

Cum capul îi rămânea liber în vreme ce corpul se chinuia, Maïti si-a reluat studiile, după care a profesat la domiciliu, având ca elevi tineri pianisti de înalt nivel. „Eram de multe ori văzută ajungând pe targă la Sorbona pentru a urma cursurile de filosofie”. Fosta pianistă predă acum dragostea de adevăr… Care adevăr, pentru ea, are acelasi nume ca cel descoperit pe când avea doisprezece ani: „ Am înteles că Adevărul este o Persoană, Iisus Hristos. Ardeam de dorinta de a transmite si a proclama acest adevăr.”

„Iubiti-vă dusmanii si rugati-vă pentru cei care vă persecută”… aceste cuvinte ale Domnului m-au însotit în săptămânile de captivitate, până si în ceasurile în care suferinta avea să atingă un nivel pe care nu-l experimentasem si nici imaginasem vreodată. Mi-a fost dăruit de sus ca acest cuvânt de viată să fie atât de prezent… si e un dar faptul că nu gândurile de moarte nu m-au învins.”

[1] M. Girtaner, Même les bourreaux ont une âme – Avec Guillaume Tabard, CLD Editions, 2006.

*

„Le 22 juin 1940, la France est divisée en deux zones : l’une est occupée, l’autre libre. La ligne de démarcation va de Genève à la frontière espagnole, en passant juste au milieu d’une calme rivière qui traverse le bocage poitevin, la Vienne. Cet affluent de la Loire longe le « Vieux-Logis », la demeure familiale de Maïti Girtanner. L’endroit est sensible, stratégique. Les Allemands y établissent leur poste de guet, à grands renforts de blindés. Ce qui ne plaît guère à Maïti, une jeune fille pas comme les autres.

Née en 1922, Maïti reçoit très jeune la grâce d’éprouver la présence de Dieu. Il est en elle, il ne la quitte jamais. Chaque jour, elle le retrouve dans la prière. Élevée par un grand-père professeur de conservatoire, elle devient rapidement une pianiste virtuose. Elle donne son premier concert à l’âge de douze ans. Son rêve est de devenir une artiste célèbre. Mais le destin en décide autrement et, en 1940, à dix-huit ans, elle « tombe en Résistance», pour reprendre sa propre expression. Car cette jeune fille au caractère passionné n’a pas supporté de voir son village et sa propriété familiale forcés par les blindés ennemis ! Aussi intelligente que vive, Maïti remarque qu’une partie de la rivière échappe à la surveillance des guetteurs allemands. Elle obtient de ceux-ci l’autorisation de réviser ses examens sur une barque. C’est alors qu’elle met au point une habile ruse. Dans le fond de la frêle embarcation, elle dissimule un candidat à l’évasion, le plus souvent un Anglais récupéré à Paris, puis caché dans un cellier du « Vieux-Logis ». Quelques minutes plus tard, le passager débarque en zone libre !

La filière d’évasion fonctionne parfaitement et commence à être connue. Mais Maïti n’a pas froid aux yeux. Elle prend la tête d’un petit groupe d’étudiants. Avec eux, elle met au point un stratagème efficace afin de se procurer les cartes de la côte française pour préparer un éventuel débarquement. Elle persuade les Allemands de la vétusté de leurs Kommandantur et leur propose son équipe d’étudiants pour rafraîchir rapidement les peintures et le papier peint. Cela, de Dunkerque à Bayonne ! Les jeunes résistants récupèrent ainsi soixante-quinze kilos de cartes qui sont immédiatement envoyées en Angleterre.

Animée d’une énergie et d’une imagination débordantes, Maïti n’a pas fini d’étonner. Elle est chargée par la Résistance de surveiller les mouvements sous-marins ennemis. Fine observatrice, elle note que les amiraux allemands font systématiquement nettoyer leurs uniformes avant le départ. Avec son groupe, elle crée donc la blanchisserie Mésange, service de nettoyage qui vient chercher le linge à domicile et le rapporte une fois prêt. Grâce à cette ruse, elle relève les caractéristiques des unités, le nom des submersibles et la date présumée de leur départ. L’Angleterre peut ainsi préparer une riposte.

Comment la jeune Maïti trouve-t-elle encore le temps de jouer du piano ? Certainement grâce à la passion qu’elle met dans tout ce qu’elle fait. Elle donne plusieurs concerts devant des hauts dignitaires de la Gestapo à l’hôtel Majestic à Paris… en échange de la libération de « camarades », en réalité des résistants. Pendant plus de trois ans, la jeune fille de bonne famille, originaire du Poitou, trompe ainsi les Allemands jusqu’à ce jour terrible de la fin de 1943 : Maïti est arrêtée lors d’une rafle. Elle est reconnue par l’un des responsables de la Gestapo qui, par recoupements, découvre qu’elle est membre du réseau. Furieux d’avoir été si grossièrement berné, celui-ci l’envoie dans un « camp de représailles », dans le Sud-Ouest, réservé aux résistants récalcitrants. Un enfer secret dont personne ne sort vivant… Maïti vient d’avoir vingt et un ans.

C’est dans ce camp qu’elle va connaître l’horreur de la torture. Son bourreau s’appelle Léo. C’est un jeune médecin nazi, formé aux Jeunesses hitlériennes. Son sadisme n’a pas de limites mais il a un but: rendre folle la prisonnière jusqu’à ce que mort s’ensuive. Plusieurs fois par jour, par de savantes atteintes à la moelle épinière, il la plonge dans une souffrance permanente, inhumaine. Maïti se voit ainsi enfermée « dans une résille de douleur ». Pour « ne pas tomber dans le désespoir », elle prie, entraînant avec elle ses dix-huit compagnons d’infortune. Cependant, elle survit.

II lui faut huit années de soins intensifs pour tenir à nouveau debout. Mais son corps, brisé, ne se remettra jamais de la torture et des coups. En cette année 1952, alors que, dans les cabarets parisiens, la jeunesse oublie les horreurs de la guerre en écoutant chanter Juliette Gréco, Maïti découvre une autre réalité: ses doigts ne courront plus jamais sur le piano, et la douleur sera sa compagne jusqu’à sa mort. Elle a trente ans.

Maïti, que l’idée du suicide obsède pendant des années, se tourne alors vers Celui qui lui avait redonné espoir quand elle était prisonnière au camp. « Humainement parlant, explique-t-elle, il m’était presque impossible d’assumer mon propre corps. Ce qui m’a sauvée, c’est la rencontre de Jésus-Christ comme une personne. J’ai compris que Dieu. n’avait pas voulu le mal, cette horreur, ce chemin de souffrance. J’ai découvert qu’il me rejoignait presque physiquement au cœur de ma couleur. » Elle décide d’enseigner la philosophie à domicile et d’étudier la théologie. L’ordre dominicain l’attire : elle devient l’un des pivots des fraternités laïques, en particulier de celle des malades.

Lorsqu’elle prie, Maïti pense souvent à cette parole du Christ en croix : « Père, pardonne-leur… » Et si, elle aussi, pouvait pardonner à son bourreau ? « Très tôt, se souvient-elle, j’ai désiré pardonner à Léo. Je redoutais que la haine n’envahisse mon cœur habité par une souffrance indescriptible et poignante face à ces actes monstrueux. Pendant quarante ans, j’ai beaucoup prié pour lui, mais je n’étais pas sûre d’avoir reçu cette grâce de pardon. Comment savoir ? » Le désir de pardonner grandit petit à petit en Maïti, au fil des années.

Un jour de 1984, quarante ans après sa libération, elle reçoit un coup de téléphone. Maïti reconnaît immédiatement la voix de Léo qui a réussi à retrouver sa trace. Gravement malade, celui-ci lui explique qu’il n’a plus que trois mois à vivre. Il lui confie : « Je me souviens que vous parliez de la mort et de la souffrance avec vos codétenus. J’ai une peur horrible la mort. Puis-je venir vous voir?» Elle accepte. Quelque temps après, Léo lui rend visite. Elle est clouée au lit par la douleur. « Voilà votre œuvre », lui dit-elle. Ensemble ils parlent de la mort, de l’après-mort et de Dieu. « Que puis-je faire », lui demande-t-il impuissant. «Ne soyez qu’amour pendant le temps qui vous reste à vivre. Cherchez au fond de vous-même le lieu où vous avez laissé Dieu en vous, car il habite en ses créatures les plus enténébrées », lui répond Maïti. Au moment du départ de Léo, elle lui prend la tête et l’embrasse. Maïti sait que ce jour là, elle a reçu la grâce de pardonner. Elle décide de rester en contact avec Léo.

À son retour en Allemagne, celui-ci avoue son passé à sa famille qui ignorait tout. Avant de mourir, il distribue ses biens. Aujourd’hui, Maïti continue à téléphoner à la veuve de Léo. Ses amis la surnomment « Madame par-dessus tout » parce que son pardon dépasse sa propre force, et que, seule, la force de Dieu en elle a pu pardonner. Mais le pardon est une grâce qui n’est pas acquise une fois pour toutes. Maïti doit le redonner chaque jour, lui dire « oui » en permanence. « Le pardon c’est comme le piano : il se joue à quatre main avec le Seigneur ».”

http://www.spiritualite2000.com/2018/06/maiti-girtanner-heroine-de-la-resistance-francaise/