Au bout du tunnel, une lumière

Or la promesse de Dieu est là. Et nous chrétiens en faisons mémoire particulièrement dans la traversée de l’Avent, les yeux fixés sur le Christ, notre Lumière.

Anunțuri

Des peuples nombreux se mettront en marche, et ils diront : « Venez, montons à la montagne du Seigneur, au temple du Dieu de Jacob. » 

Isaïe 2, 1-5

Evènements récents, histoire de toujours

Telle une flèche partie d’un arc bien maîtrisé, la prophétie d’Isaïe traverse l’histoire.

Au point de départ, une histoire douloureuse. Vainqueurs cruels, vaincus meurtris et désespérés, invasions, pillages, exils…

Au point d’arrivée, une rayonnante espérance : la paix durable et le bonheur tranquille des temps messianiques.

Oui, l’histoire, à Jérusalem et ailleurs, est souvent tragique ; des milliers d’années après les tragédies vécues par Isaïe et ses contemporains, les divisions ensanglantent toujours le corps de l’humanité.

Depuis le 13 novembre, Paris le sait, et le monde entier dit: „Je suis Paris”.

Or la promesse de Dieu est là. Et nous chrétiens en faisons mémoire particulièrement dans la traversée de l’Avent, les yeux fixés sur le Christ, notre Lumière.

Les nations qui s’affrontent connaîtront un jour la paix. Le Messie en personne les guidera. Et, avec leurs armes, les anciens ennemis forgeront des outils à travailler la terre, à labourer et à récolter.

Cette promesse nous montre une direction à suivre : Venez ! Marchons à la lumière du Seigneur !

Elle a aussi un noyau : ma parole – dit Jésus – ne passera pas.

Puisse notre marche à la suite du Christ nous préparer à l’accueil de la Lumière qui vient !

 

 

De aici si de dincolo

Scris de Dr Elisabeth Kubler Ross

„As dori sa va explic foarte sumar ce va trai fiecare fiinta in clipa mortii. Este o experienta generala, independenta de faptul ca ai trait ca aborigen din Australia, ca indus, musulman, crestin sau ateu; este de asemenea ceva independent de vârsta sau statutul social/economic. Este un eveniment pur omenesc, precum nasterea. De fapt, experienta mortii este aproape identica cu cea a nasterii. Este o nastere într-o alta existenta care poate fi dovedita foarte simplu. De doua mii de ni ni se cere sa „credem” în viata vesnica. Pentru mine nu e o chestiune de credinta, ci de cunoastere”.

 Personal, prefer sa cred pe Acela care a spus: Eu sunt Învierea si Viata.

Ca revelatie, noi crestinii trebuie sa ne multumim cu Scriptura. Lasând insa usa deschisa tuturor întrebarilor…

Si fara sa dispretuim pe cineva pentru ce crede sau nu crede.

Tot personal, aflu o mare mângâiere de câte ori vad/ascult pe o inregistrare video pe cineva aflat in pragul unei morti certe, care zâmbeste si se arata senin. Recent, i-am admirat pe iezuitul italian Silvano Fausti, pe ziaristul, tot italian si mare cunoscator al Orientului, Tziano Terzani, si pe „pocaita” nascuta la Iasi, Silvia Tarniceriu.

https://youtu.be/VqIVzlUX6jc

 

 

 

.

 

 

 

Sufletele celor drepti în mâna Domnului

Sufletele celor drepți sunt în mâna lui Dumnezeu
și niciun chin nu se va atinge de ele.
2 În ochii celor nepricepuți, păreau că mor,
și ieșirea lor era considerată o nenorocire,
3 plecarea de la noi, distrugere,
dar ei sunt în pace.

Cartea Înțelepciunii, Biblia traducere catolica

Livre de la Sagesse 2,23-24.3,1-9.

Or, Dieu a créé l’homme pour l’incorruptibilité, il a fait de lui une image de sa propre identité.
C’est par la jalousie du diable que la mort est entrée dans le monde ; ils en font l’expérience, ceux qui prennent parti pour lui.
Mais les âmes des justes sont dans la main de Dieu ; aucun tourment n’a de prise sur eux.
Aux yeux de l’insensé, ils ont paru mourir ; + leur départ est compris comme un malheur,
et leur éloignement, comme une fin : mais ils sont dans la paix.
Au regard des hommes, ils ont subi un châtiment, mais l’espérance de l’immortalité les comblait.
Après de faibles peines, de grands bienfaits les attendent, car Dieu les a mis à l’épreuve et trouvés dignes de lui.
Comme l’or au creuset, il les a éprouvés ; comme une offrande parfaite, il les accueille.
Au temps de sa visite, ils resplendiront : comme l’étincelle qui court sur la paille, ils avancent.
Ils jugeront les nations, ils auront pouvoir sur les peuples, et le Seigneur régnera sur eux pour les siècles.
Qui met en lui sa foi comprendra la vérité ; ceux qui sont fidèles resteront, dans l’amour, près de lui. Pour ses amis, grâce et miséricorde : il visitera ses élus.

In ziua când

Aici unde ma aflu si in alte parti, cimitirele se umplu de flori toate de-o data, buchete uriase de crizanteme, tufanele sunt asezate lânga morminte. Totul e altfel decât la noi, iar eu ma aflu departe de cimitirele unde zac ai mei, ca si de urnele cu cenusa bunicilor. Pentru toti, pun aici un buchet virtual. Cu gândul, fireste, la tragedia de la Bucuresti. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti.kkk 085

Psalmul 129

Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!

Fie urechile Tale cu luare-aminte la glasul rugăciunii mele.

De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?

Că la Tine este milostivirea.

Pentru numele Tău, Te-am aşteptat, Doamne; aşteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău,

Nădăjduit-a sufletul meu în Domnul, din straja dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul.

Că la Domnul este mila şi multă mântuire la El

Şi El va izbăvi pe Israel din toate fărădelegile lui.

Scriam cândva…

Scriam cândva că, spre deosebire de ce gândesc cei care refuză credinţa despre raţiune, raţional, rezonabil, eu una mi-am aflat sistemul – raţional – de referinţe în universul creştin, mai exact, catolic. Cu toate că trimiterea ultimă este la un Cineva nedemonstrabil…

Privind îndărăt, asa spune, în rezumat, că simbolica creştină s-a altoit, când am fost „coaptă” pentru a o primi, pe un trunchi foarte personal de necesităţi interioare, reprezentate de simboluri. Iau cuvântul simbol în sensul etimologic, de ceva care leagă, care uneşte.

În sistemul simbolic de referinţe în care, conştient sau mai puţin conştient, mă situez dintotdeauna, drumul are un loc important. Nu oricare drum, ci poteca de la munte, cu urcuşuri şi coborâşuri, nu neapărat vizibilă, cu trecerile inerente de la efort la delectare, de la respiraţia liberă sub un cer generos la gâfâiala transpirată.

Drumul, calea, itinerariu, călătoria… variante ale unei imagini prezente în toate culturile. Viaţa văzută ca o cale, iar omul, ca un călător.

O regăsesc în cartea lui X. Thévenot [1], sub titlul preluat din evanghelia lui Ioan (14,6a): Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Cruci la Magdala pentru frères Pierre si Rik

[1] Avance en eau profonde, Journal spirituel, p.108

„Considerat exclusiv din punct de vedere antropologic, scrie acest teolog moralist, acum decedat, în afară de orice înrădăcinare biblică, termenul „drum” mă pune înaintea unei convingeri esenţiale: sunt un homo viator, un drumeţ. Vocaţia mea, ca a oricărui om, este de a porni la drum lung, în căutarea bucuriei de a trăi. Temă reluată neîncetat, de-a lungul secolelor, de literatură, filosofie şi de marile înţelepciuni ale lumii. Mă întreb de ce, atunci, mi-e atât de greu să răspund invitaţiei de a porni la drum şi de a nu înceta să merg? Nu e oare călătoria prilej de a face numeroase descoperiri, prilej de a te bucura de o companie prietenească? Desigur, însă este şi confruntarea cu multiplele forme ale răului. Iar acestea formează obstacole foarte penibile din care nu întârzie să-şi scoată capul îndoiala…”

„… Fiindcă absurdul nu e niciodată departe de îndoiala – mai exact cu îndoiala privind capătul drumului – îndoiala iscată din oboseală, din confruntarea cu limitele fizice ale fiinţei noastre, cu răul propriu şi cu răul lumii. „În asemenea momente, înţeleg de ce parcurgerea unui drum nu are sens decât dacă e însoţită de o căutare neobosită a adevărului.”

Cine sunt eu? Cine e Dumnezeu? Dacă există, de ce nu-mi dă un semn personal? De ce trebuie să caut, să caut atâta, pe când Dumnezeu tace…? Cine-mi spune adevărul? Pe cine să cred?

Uneori, se găsesc printre căutătorii de adevăr, fie ei şi nesatisfăcuţi, fiinţe mai cinstite decât printre aparţinătorii afişaţi la o religie ori alta…

„A face adevărul”, scrie mai departe X.Thévenot, este realmente sarcina cea mai esenţială aflată înaintea mea, ca fiiinţă raţională. E sarcina cea mai nobilă din câte pot fi, dar şi cea mai ingrată. Ceva care-mi cere combativitate şi totodată receptivitate. Să fiu combativ, pentru că trebuie am nevoie, ca arme, de concepte tot mai precise, pentru a demasca iluziile şi a traduce complexitatea realului atât de bine cât îmi stă în putinţă. Să fiu receptiv, pentru că în definitiv adevărul despre om nu se lasă niciodată cucerit prin forţă, ci se dăruieşte. Adevărul se dăruieşte prin ascultarea umilă a ceea ce au să-mi spună propria mea fiinţă şi lumea.”

 Adevărul se dăruieşte… deci, „pe gratis”. Dar… în anumite condiţii. Una dintre ele fiind curajul. Pentru că adevărul adevărat, cel care, după spusa lui Iisus, ne face liberi, începe prin a deranja.

Oare merită…?

Merită, spune bolnavul prizonier al bolii lui Parkinson şi al camerei proprii, unde e căutat, cel mai adesea, de durerile lui şi cele ale altora. Înşiruirea de metafore care urmează mă emoţionează adânc, când mă gândesc la starea în care se afla cel ce scria:

„Trebuie să fiu gata să străbat stepe întunecate, să mă apropii de buza prăpăstiilor, să escaladez pereţi de stâncă vertiginos de abrupţi, dar şi să mă pregătesc a descoperi orizonturi neaşteptate, a fi trezit de dulcea lumină a zorilor, a fi orbit de splendoarea unui peisaj strivit de arşiţă… Călătorie surprinzătoare, mereu aventuroasă, dar cât de pasionantă! Adevărata aventură ce nu poate fi trăită cu bucurie decât dacă e izvor de viaţă.”

 Urmează cel de-al treilea termen al dialecticii cuprinse în citatul faimos din evanghelia după Ioan. Să fie oare adevărul viaţă, sau moarte, cum scria Nietzsche? se întreabă mai departe Xavier Thévenot. Cine are dreptate, cel care exultă, pentru că a găsit în viaţa lui destule pricini de a crede, de a iubi, şi de a spera… sau cel care, deziluzionat, dezorientat, are impresia că nu se îndreaptă decât spre neant…?

Merită să ne punem întrebarea!

Ottrott, Duminica lui Lazăr, 9 martie 2008.

A fost, n-a fost ? Din a cui vina?

Tot despre genocid, holocaust, definitia acestuia, si ce au trait evreii din Basarabia în anii 40,

un punct de vedere echilibrat:

http://www.observatorcultural.ro/A-fost-holocaust-in-Romania*articleID_3491-articles_details.html

plus:

https://bogdanduca.wordpress.com/2015/09/19/de-ce-evreii-s-au-bucurat-cand-romania-a-pierdut-basarabia/

Puncte de vedere, cu argumente, dar nu lipsite de comentarii negative: evreii sunt de vina, au adus comunismul, „origine sanatoasa” = origine iudaica, etc.

Acest fel de a vedea, pe cât de distorsionat de ura, pe atât de tenace, nu va muri decât cu o data cu influenta purtatorilor lor asupra unor constiinte fragile… diin generatiile care se ridica; ele pot fi ajutate, prin educatie, prin informare, sa capete discernamântul necesar. Pentru a privi viata, identitatea proprie si cea a altora, lectiile istoriei, fara a se rezema pe „asa a spus cutare, deci asa a fost, este si ramâne”.

Toti vinovati?

O legenda evreiasca povestita de Elie Wiesel

 Alor mei, de anul nou 5776

 Când marele rabbin Israel Baal Shem Tov (Invatatorul Numelui bun, 1700-1721)  simtea ca o mare nenorocire pândeste  poporul evreu, obisnuia sa se duca într-o poienita din padure stiuta numai de el ; acolo, aprindea un foc, rostea o anumita rugaciune si minunea avea loc, nenorocirea era revocata.

 Mai târziu, când ucenicul lui, celebrul maghid din Mezerici, urma sa intervina si el pe lânga puterile ceresti, se ducea în aceeasi poienita si se adresa astfel lui Dumnezeu :

„Asculta-ma, Stapâne al lumii. Nu stiu cum sa aprind focul, dar rugaciunea mai stiu s-o rostesc.” Si minunea venea.

 Mai târziu înca, rabbinul Moise Leib din Sasov, vrând si el sa-si salveze neamul, se ducea în padure si vorbea astfel : „Am uitat cum se aprinde focul, dar mai stiu în ce loc trebuie mers, ar trebui sa ajunga. „

Într-adevar, era suficient, miracolul se petrecea.

 În cele din urma i-a venit rabbinului Israel de la Rizhin (1796-1850) rândul sa îndeparteze amenintarea. Asezat în fotoliu, acasa, îsi lua capul în mâini si i se adresa astfel lui Dumnezeu:

„ Nu stiu sa aprind focul, nu cunosc rugaciunea, si nici macar nu pot regasi poienita din padure. Tot ce stiu, e sa spun povestea asta. Ar trebui sa ajunga”.

Si asa era.

 (Dar acum nu mai ajunge. Dovada: amenintarea e tot acolo. Sa fie pentru ca nu mai stim cum sa povestim legenda? Sau pentru ca suntem, în masa, vinovati? Chiar si supravietuitorii? Mai ales supravietuitorii?)

 Dupa Elie Wiesel, Célébration hassidique, portraits et légendes, 1972, éd du Seuil.