Strabaterea prin frica

Lumea noastră e atât de plină de frică, Doamne

Doamne, am simţit azi, cu mare intensitate, ce înseamnă teama. Frica trecea peste capul meu ca un val uriaş gata să mă înghită. În sufletul meu nu mai încăpea nici un pic de linişte, de odihnă, de pace. Frica stăpânea peste tot. Mi-era teamă de o depresiune nervoasă, teamă că mi-am irosit viaţa, teamă că aş putea fi respins şi osândit, şi teamă de Tine.
De ce îmi vine atât de greu să-mi înving frica? … Mă simt fără nici o putere, nu am resurse ca să-mi înving temerile. Să fie oare pentru că Tu însuşi îmi ceri, Doamne, să cunosc prin ceea ce trec atâţia oameni înfricoşaţi din lumea noastră? Cei cărora le e foame şi frig, în iarna aceasta atât de grea; cei pe care-i pândesc atacurile imprevizibile ale miliţiilor rebele; cei închişi în închisori, în ospicii de alienaţi, ţintuiţi pe paturi de spital…?

Lumea noastră e atât de plină de frică, Doamne. Fă din frica mea o rugăciune pentru toţi cei înfricoşaţi. Fie ca rugăciunea mea să le dea altora curaj. Poate că bezna din mine se va preface în lumină, iar suferinţa mea ascunsă va deveni izvor tămăduitor. Şi tu ai străbătut frica, Doamne. Ai fost adânc tulburat, sudoarea cu picături de sânge a arătat-o. Ajută-mă să mă unesc cu trăirea ta, pentru ca a mea să nu ducă la întuneric ci la lumină, la o nouă înţelegere a nădejdii ce ne vine tuturor prin Crucea ta. Amin.

Henri NouwenCruci la Magdala pentru frères Pierre si Rik

Drawing in the City

Blog de albina

http://www.drawingatwork.co.uk/blog/post.php?s=2014-03-stefan-davidovici-winner

07 March 2014 • Posted by Trevor Flynn

Stefan Davidovici, winner of Blueprint drawing competition

Stefan Davidovici, the winner of last year’s Blueprint drawing competition is a prolific artist, teacher and architect. Last year he launched Sketchmob in Milan, where he lives.

Here are some of Stefan’s spectacular drawings and the notes that fellow judge Narinder Sagoo and I wrote about them.

“Stefan’s drawings make me jump with joy. They are voracious and unstoppable, a meld of landscapes real and imaginary. The drawings are relaxed and un-arduous, fluent and confident. Talent and hunger starts them but through practice Stefan has mastered this pen to paper journey – an inspiration to draw again and again and again.” N.S.

“Fantastic architecture projected on to the streets of Milan; Stefan speculates from his mind’s eye the way one did as a child, where the place we inhabited could be extended, using…

Vezi articol original 60 de cuvinte mai mult

Dumnezeul meu…

Din Psalmul 21/22

În català, limba tinerilor coristi de la Montserrat

Déu meu, per què m’has abandonat?
(Del mestre de cant. Al to de “Aièlet ha-sahar”. Salm de David.)

Déu meu, Déu meu,
per què m’has abandonat?
Per què t’allunyes sense ajudar-me,
ni escoltar el meu gemec?
Déu meu, crido de dia, i no contestes,
de nit, i no obtinc resposta.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?
Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.
Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.
Iar Tu întru cele sfinte locuieşti, lauda lui Israel.
În Tine au nădăjduit părinţii noştri, nădăjduit-au în Tine şi i-ai izbăvit pe ei.
Către Tine au strigat şi s-au mântuit, în Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat.
Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului.
Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând:
„Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”.
Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele.
Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu.
Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute.


Mon Dieu, mon Dieu, pourquoi m’as-tu abandonné ? * Le salut est loin de moi, loin des mots que je rugis.
Mon Dieu, j’appelle tout le jour, et tu ne réponds pas ; * même la nuit, je n’ai pas de repos.
Toi, pourtant, tu es saint, toi qui habites les hymnes d’Israël !
C’est en toi que nos pères espéraient, ils espéraient et tu les délivrais.
Quand ils criaient vers toi, ils échappaient ; en toi ils espéraient et n’étaient pas déçus.
Et moi, je suis un ver, pas un homme, raillé par les gens, rejeté par le peuple.
Tous ceux qui me voient me bafouent, ils ricanent et hochent la tête :
« Il comptait sur le Seigneur : qu’il le délivre ! Qu’il le sauve, puisqu’il est son ami ! »
C’est toi qui m’as tiré du ventre de ma mère, qui m’a mis en sûreté entre ses bras.
A toi je fus confié dès ma naissance ; dès le ventre de ma mère, tu es mon Dieu.
Ne sois pas loin : l’angoisse est proche, je n’ai personne pour m’aider.

A doua duminica din Post

Evanghelia după Sfântul Matei
Schimbarea la faţă
(Mc 9,2-20; Lc 9,28-36)

Capitolul 17

1 După şase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt a 2 şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. 3 Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus. 4 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. 5 Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” 6 Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. 7 Isus a venit, i-a atins şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!” 8 Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
9 Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va
fi înviat din morţi”.

Plus un comentariu, pe care nu am vreme sa-l traduc.

Lorsqu’un homme est totalement donné à Dieu, totalement disponible à Dieu, et Jésus seul l’a été, cela transparaît sur son visage et dans son corps. C’est peut-être une expérience de cet ordre qui est à l’origine du récit de la Transfiguration.
Lorsque Jésus se met en prière sur la montagne, les trois disciples le voient autrement, entouré de lumière (*). La tradition chrétienne a connu, et nous peut-être aussi, des regards, des visages de saints d’où émanait à certains moments une « lumière incréée », comme le disent les orthodoxes, une lumière qui manifeste quelque chose de la vie d’union avec Dieu qui habite ce corps.
Et pourtant ce corps a tout en commun avec le nôtre. C’est dans une chair semblable à la nôtre que se manifeste la gloire de Dieu. Ce que nous pourrions prendre pour une manifestation exceptionnelle de ce qu’est cet homme unique, Jésus, est tout autant une révélation de ce qu’est le corps humain, lorsqu’il se laisse habiter par la présence de Dieu : un temple. Le temple dont parlait Jésus, c’était son corps (**), souligne saint Jean, et saint Paul en tirera pour nous les conséquences : « votre corps est un temple du Saint-Esprit ».
Ne regardons donc pas la scène de la transfiguration comme un prodige qui ne concernerait que Jésus. Osons la regarder comme la révélation de ce qu’est le corps humain dans le projet de Dieu : un temple. Mon corps est un temple, le lieu où Dieu est adoré, où il est présent. La communion au corps du Christ, à la messe, nous rappelle cela de manière particulièrement forte : le tabernacle, le lieu de la présence sacramentelle du Christ, c’est aussi mon corps après la commnunion, c’est aussi le corps de mon voisin.
Au centre de la scène, au sommet de la montagne, Jésus, le plus grand, Jésus, le Fils bien aimé, qu’il nous faut écouter. Sa transfiguration est un signe majeur de ce qui nous lie définitivement à Dieu : un corps humain a été habité par la présence de Dieu, par la lumière de Dieu. Et tous les corps de tous les hommes en ont été transfigurés. Ils y ont retrouvé leur dignité.
Et cela nous invite à percevoir, à contempler plus qu’à comprendre, que désormais, le chemin vers Dieu, ce que nous appelons la vie spirituelle, n’est pas un chemin de fuite du corps, ou d’élévation, mais un chemin d’incarnation. Comment considérer mon propre corps comme le temple du Saint-Esprit, sans mépris, mais sans effroi ? S’il est un temple, c’est qu’il n’est pas un dieu ou une idole, mais simplement le lieu où Dieu m’a rejoint en son Fils bien-aimé.

Autor: Frère Jean-Marie Gueullette
des Dominicains, Lyon

1763030976

Uitarea de sine: e posibil asa ceva?

„Când ai ajuns să laşi în seama lui Dumnezeu tot, eşti fără griji, în ceea ce priveşte trecutul ca şi viitorul. Oricât rău ai gândi despre tine însuţi, ai totuşi curajul de a te arunca, orbeşte, în braţele Tatălui; şi, ajuns acolo, uiţi de tine. Nu există pocăinţă mai desăvârşită decât această uitare de sine: întoarcerea sufletului către Dumnezeu nu înseamnă altceva decât că ai ajuns să uiţi de tine, să renunţi la tine, spre a te ocupa doar de El.

Uitarea de sine e ca o moarte prin mucenicie a amorului-propriu: ai prefera parcă de o mie de ori să te contrazici, să te osândeşti, să-ţi chinui trupul şi cugetul, decât să uiţi de tine. Uitarea de sine ucide amorul-propriu; acesta rămâne fără nici o resursă. Însă, dacă ai renunţat să iei seama la tine, inima ţi se lărgeşte; te simţi uşurat de toată povara care te încovoia: tu însuţi. O cale îţi apare atunci în faţă, uimitor de simplă şi de dreaptă.

Îţi ziceai că trebuie să te abţii perpetuu ba de una ba de alta, şi să fii, neîncetat, în acţiune. Dimpotrivă: acum pricepi că de fapt nu ai cine ştie ce de făcut; că ajunge, fără a te gândi prea mult la viitor ori la trecut, să priveşti înspre Dumnezeu cu încredere, ca la un Părinte care ne ţine de mână şi ne călăuzeşte. Dacă uiţi de El, lăsându-ţi gândul să se abată de la El, nu te lăsa cuprins de lucrul acela care te-a îndepărtat, ci întoarce-te către Dumnezeu, şi El te va face să simţi ce voieşte. Dacă ai greşit, pocăieşte-te, iar pocăinţa să-ţi fie durerea curată a celui care iubeşte. Revii la cel pe care-l părăsiseşi. Păcatul îţi apare în toată urâciunea lui; însă smerenia pe care o trezeşte conştiinţa faptului că ai căzut pare bună, şi Dumnezeu de aceea ţi-a îngăduit greşeala.

Dacă gândul la greşelile noastre ne amărăşte, ne îndurerează şi ne sperie, întoarcerea sufletului către Dumnezeu, după săvârşirea unei greşeli, dimpotrivă, se petrece în reculegere şi seninătate, având ca reazem încrederea.

Experienţa proprie îţi va arăta cât de mult folos aduce schimbarea aceasta simplă şi paşnică  de direcţie, mai eficace decât orice supărare legată de năravurile care te copleşesc. Ai numai grijă să te întorci cu credinţă la Dumnezeu, de îndată ce ai văzut că ai greşit. Cât te poate necăji greşeala făcută, tot degeaba, pentru că nu cu tine însuţi ai a te măsura. Te tot superi pe tine pentru cât esti de mizerabil, şi nu încetezi să bodogăneşti; dar eu nu te văd stând la sfat decât cu tine. Sfat fără nici o noimă, dacă lipseşte din el Dumnezeu!

Cine te va ţine de mână, ca să te scoată din mocirlă? Tu însuţi? Păi tu singur te-ai înfundat acolo, aşa că nu poţi ieşi. În afară de asta, mocirla eşti chiar tu; rădăcina răului este că nu te poti desprinde de tine. Chiar tragi nădejdea să ieşi din mlaştină tot stând la sfat cu tine însuţi, hrănindu-ţi sensibilitatea prin înfăţişarea tuturor slăbiciunilor tale? Prin toate întoarcerile la sine nu faci decât să-ţi plângi singur de milă. Cea mai mică privire a lui Dumnezeu ţi-ar linişti mai bine inima în care preocuparea de tine însuţi a adus atâta tulburare. Prezenţa lui Dumnezeu te face întotdeauna să ieşi din tine, şi nu-ţi trebuie altceva. Desprinde-te de tine, şi îţi vei afla pacea. Cum vei ieşi din tine, cum te vei desprinde? Tot ce trebuie, este să te întorci la Dumnezeu şi să-ţi formezi încetul cu încetul obiceiul de a reveni la El, cu credinţă, de câte ori vei constata că te-ai îndepărtat.”

 Autor: François de Salignac de La Mothe-Fénelon zis Fénelon  (1651 – 1715) , om al Bisericii, teolog si scriitor francez.