Acum 50 de ani

Acum o jumatate de secol, un om deosebit începea un drum de lumina. Acest profesor de filosofie, fiul unui guvernator general al Canadei, fost ofiter de marina, i-a „adoptat” de Philippe si Raphaël, dând un camin acestor persoane handicapate, profund nefericite în institutiile în care putrezeau.

Primul video prezinta jubileul comunitatii L’Arche, Arca, o retea de case în care traiesc alaturi, ca într-o familie, persoane handicapate si cei care-i îngrijesc. O revolutie, inclusiv pe plan spiritual.

http://www.ktotv.com/videos-chretiennes/emissions/nouveautes/hors-les-murs-la-communaute-de-l-arche/00087718
În al doilea video, o conferinta a lui Jean Vanier.

Anunțuri

O interpretare a istoriei (2)

„Nu, Ziditorul nu-şi va uita mărețul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui frații întru umanitate îi va reveni Fiului celui iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să poată să se bucure de viața divină, având de asemenea parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumnezeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; îi va dărui propria se privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.

De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată și sfâșiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea așteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat.” „Gloria pe care venise s-o arate” era de alt ordin. Refuzând de la început orice rol politic, orice ispită de îmbogăţire ori de cucerire a unei puteri, Isus s-a făcut servitor al tuturor, trimis al împărăţiei iubirii. Ambiţia lui nu era alta decât să revele şi să facă prezentă, în universul nostru nemilos, iubirea duioasă a lui Dumnezeu.

Mântuirea omenirii nu putea trece decât prin deschiderea ei către avântul creator ce a prezidat la zidirea lumii. Isus s-a străduit așadar să arate oamenilor, prin faptă și prin cuvânt, că adevărata viaţă este cea în care domnește iubirea, căci ea vine de la Dumnezeu, fiind însăşi viaţa lui; iubind, putem și noi avea parte de viaţa divină. Viaţa dumnezeirii i se oferă omului. Numai ea îl poate scăpa de ură, de dezbinare și de sfâșiere; numai ea, făcându-l capabil de împărtășirea infinită, îl poate ridica pe om la adevărata sa statură.
Mesajul lui Isus se poate rezuma în puţine cuvinte: „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4,8.14). Iubirea trece obligatoriu prin împărtășire, prin dăruire de sine. Iată ce vrea Dumnezeu: să-l învețe pe om să iubească așa cum iubește El, dezinteresat, infinit de generos, fără nici un calcul. Focul care-l mistuie pe Isus, iubirea pe care o arată întreaga sa viaţă nu se poate reduce la iubirea unui om faţă de semenii săi, nici la iubirea de Dumnezeu a unui om. Ea e chiar iubirea dumnezeiască îndreptată asupra tuturor. În Isus, prin el, Dumnezeu îi iubește pe oameni și vrea să se împărtășească lor.

Isus își poartă mesajul pornind de la ceea ce trăiește el însuși în relaţia sa atât de adâncă, de strânsă, cu Tatăl. El se simte cuprins și transportat de dragostea ce curge dinspre Tatăl. Un talaz uriaș, purtător de viaţă, îl ridică pe Isus, vrând să se reverse, prin el, asupra întregii umanităţi. Lui Isus Tatăl i s-a arătat și dăruit pe deplin, iar dorinţa cea mai aprinsă a Fiului este să împărtășească această plinătate cu fraţii săi întru umanitate: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine…” (In 5,26). Iar aceasta, pentru ca el s-o dăruiască tuturor oamenilor şi ca „oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

E bine ştiut felul în care a fost întâmpinată învăţătura lui Isus de către mai-marii religiei. Cu neîncredere, rapid transformată în ostilitate făţişă. Isus nu se încadra în nici una din categoriile pe care le recunoşteau. Nu intra în logica credinței. Desigur, nu respingea Legea – îi amintea energic cerințele esențiale – dar, în mod vădit, perspectiva lui nu era cea a dreptății ce trece prin respectarea poruncilor Legii. Nu a venit ca să judece, cu atât mai puțin ca să osândească în numele Legii, ci a venit ca să mântuiască ceea ce era pierdut, să tămăduiască, să dăruiască, din belşug, viață. Pentru el, exista ceva mai vechi şi mai puternic decât Legea. Ceva imens, absolut nemeritat. Voința plină de dragoste a Tatălui era dăruirea propriei sale vieți în Fiul cel iubit, făcut om printre oameni. Iată ce preceda absolut totul, chiar şi Legea, chiar şi zidirea lumii. Creația îşi avea obârşia în planul binevoitor conceput de inima iubitoare a lui Dumnezeu. Nimic nu putea trece înainte, şi nu se punea nici o condiție. Un dar absolut gratuit, universal.

Iată de ce se îndrepta Isus către toți oamenii, fără deosebire. Arăta totuşi o preferință: față de păcătoşii notorii sau de cei considerați ca atare. Frecventa bucuros „mulţimea aceasta blestemată care nu cunoaşte Legea” (In 7,49). Celor pe care aceasta îi scandaliza, le spunea: „Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mt 9,13); „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Iar misiunea lui Isus nu era de a-i întâmpina exclusiv pe cei drepţi, respingându-i pe ceilalţi, ci de a aduce lumii împărtăşirea lui Dumnezeu, ce nu se poate merita prin ascultarea, oricât de fidelă, de Lege.

La început este Darul lui Dumnezeu: puterea năvalnică a unei Iubiri nemăsurate. Isus aducea o revelație enormă. Într-un univers religios în care Legea stăpânea în chip absolut, era o revelație subversivă, purtând riscul sfărâmării întregului sistem. De aceea Isus a fost tratat ca un ins periculos. Mai întâi l-au făcut impostor: cum ar fi putut un trimis al Domnului arăta atâta atenție şi prietenie tocmai celor ce-şi băteau joc de legea lui Dumnezeu? Apoit, l-au asimilat cu excluşii blestemaţi pe care-i frecventa. Dat fiind că întregul popor îl urma, s-au hotârât să-l suprime, discredintându-l total. Au ales pentru el supliciul celor blestemaţi. Moartea pe cruce avea să le aducă tuturor dovada că Dumnezeu nu era cu el, măturând impostura.
Când Isus şi-a dat seama că misiunea lui îl conduce drept către o moarte violentă şi infamantă, nu a dat înapoi, în pofida consternării şi spaimei cărora, în unele ceasuri, le cădea pradă.

„S-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”, cum scrie Luca (9,51), vitejeşte, pentru a aduce prin moartea sa dovada supremă, mărturia strălucitoare a dăruirii vieţii dumnezeieşti tuturor oamenilor. Jertfindu-se, avea să descopere şi să împlinească măreţul plan al lui Dumnezeu. Isus nu-şi va îndura moartea ca pe o fatalitate.

„Îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10, 18). Iar pentru a o arăta cât se putea de limpede, în cursul ultimei sale cine cu discipolii, „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: acesta este trupul meu dăruit pentru voi… Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20).

Întâmpinând astfel moartea, într-o deplină acceptare, Isus lăsa să se vadă profunzimea şi puterea vieţii aflate într-însul, tinzând irezistibil către comunicare, într-atât încât nimic nu-l mai putea opri: nici suferinţele, nici umilinţele, nici măcar moartea.
Moartea prin răstignire a lui Isus e aşadar punctul culminant al misiunii sale; e actul prin care s-a împlinit ceea ce venise el să vestească: împărtăşirea plinătăţii de viaţă aflate în Fiul unic al lui Dumnezeu, izvorând dintr-o dragoste a cărei violenţă e atât de mare, încât a provocat ieşirea lui Dumnezeu din el însuşi. Prin trupul dăruit, prin sângele vărsat de Isus se revarsă îmbelşugat asupra întregii omeniri chiar viaţa lui Dumnezeu, iar apa şi sângele ce au curs din coasta deschisă a Celui răstignit (In 19,34) oglindesc această incredibilă, copleşitoare revărsare. În jertfa Fiului, se dăruieşte pe deplin Dumnezeu.”

Eloi Leclerc, Cale de îndumnezeire, ed. Sapientia, Iasi

O interpretare a istoriei (1)

Se petrec în lume, zilele astea din urma, asemenea grozavii, ca mintea ti se opreste, când încearca sa caute explicatii, solutii, „ceva” care sa te ajute sa integrezi realitatea, iar inimii îi vine greu sa spere ba chiar, uneori, si sa iubeasca.

Rasfoind o carte pe care am tradus-o nu demult, „Chemin de contemplation” de Eloi Leclerc,

am dat de pasajul de mai jos care pune cuvinte peste ceea ce eu nu pot exprima. Cuvinte deschizatoare de speranta…

„Un lucru e sigur şi se impune cu o evidenţă strigătoare: istoria omenirii, începând cu vârstele ei cele mai îndepărtate, are un caracter tragic. Nu a rămas nicăieri vreo urmă a unei vârste de aur, decât, desigur, în imaginarul colectiv al popoarelor. În inima omenească arde încă o scânteie din bunătatea dumnezeiască, care explică aspirația către un univers care  toți ar trăi paşnic, frățeşte. Însă, faptul e adeverit, omul nu e în stare să realizeze de unul singur mult visata comunitate fraternă universală. El apare ca o făptură bolnavă, sfâşiată, atât în viața sa personală cât şi în cea socială.

Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voințe prometeice al unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confuzie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forță monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză fericită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace și frăție, părând a croi o cale de destindere și de înţelegere. O firavă speranţă se naște. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia și izbucneşte o altă furtună. Pacea pe care o crezusem veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca și excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu alaiul lor de de cruzimi.

Când se pornește o nouă avalanșă de orori, Dumnezeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri tragedia, renunțând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Osea 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creația pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunța la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creația”. Dumnezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.”

Despre viata

Despre viata cu o femeie deosebita, soeur Emmanuelle du Caire;
printre altele, despre „banii n-aduc fericirea”; ce o aduce: spiritul „relational” care-i uneste pe oameni facând parte din aceeasi obste de oameni saraci, într-o solidaritate fara de care nu se poate trai, si care nu exclude violenta… plus „a fi tu însuti”; a te ocupa si de altii, a te stradui pentru altii…
Lucruri simple, poate banale… Conteaza cine si cum le spune.