Qui donc nous réveillera… ?

Un pauvre, nommé Lazare, était couché devant le portail, couvert de plaies.   Luc 16,20

Qu’a-t-il donc fait de si terrible, ce richard anonyme, que l’évangile oppose au « pauvre nommé Lazare » ? Pourquoi en arrive-t-il, après la mort, à être donné « en proie à la torture » ? Est-ce donc si mal de profiter de ce que « Dieu nous a donné »… ?

Bien sûr que non, mais il y a mieux à faire !

Ignorer, tel l’homme riche de la parabole, la détresse des Lazare se trouvant sur notre seuil, c’est en réalité se couper de Dieu lui-même ! Et c’est là peut-être l’infranchissable abîme.

La parabole de l’évangile nous exhorte à vivre un Carême de solidarité. Nous le ferons, chacun selon notre conscience, en ouvrant nos yeux, nos mains, nos cœurs. Alors, le Carême ne consistera plus à se contenter de balayer devant sa porte, à la recherche des petits défauts à dénoncer, des faiblesses personnelles à éradiquer.

Ce sera, tout simplement, un temps pour s’éveiller à la réalité. Un temps pour éprouver la sincérité de sa foi, dans une charité active.

Tapies sur notre seuil, il y a les misères du monde, ainsi que notre propre péché. Et aussi, à notre portée, bien des choses à faire ! 

Anunțuri

Un text de Maurice Zundel

Pe marginea celebrului episod evanghelic al bunului samaritean.

„Un om rănit zace în praful drumului, pe când trece un preot; din prudenţă, se duce pe partea cealaltă a drumului; vine apoi un alt om bisericos, care face la fel; dat fiind că sunt adânciţi în rugăciune, se simt îndreptătiţi să nu se sinchisească de cel aflat în ţărână.

Ar fi incomod să se aplece, să-l ridice, să vadă de el; dar ar face aşa ceva cu toţi prăpădiţii, unde ar ajunge ?!  Când e atât de simplu să treci drumul şi să te rogi mai departe. Faptul de a trece pe celalălt trotoar nu figurează printre păcatele codificate, nu-i păcat de moarte! Nici un tribunal nu te va condamna pentru aşa ceva… Dar omul acela zace în praf, şi va muri sub ochii trecătorilor! Faptul că trecătorii nu-i se aruncă nicio privire îi poate aduce moartea. Dar un om dispreţuit ca toţi cei din neamul lui, samarineanul în care preotul şi celălalt trecător nu văd decât un câine, se îndreaptă spre cel aflat pe jos. Oare pentru că-şi zice : « aş fi putut fi eu în locul lui »?

Îl ridică, îi spală rănile, îl pune în şa, îl duce la hanul cel mai apropiat, şi le plăteşte celor de acolo ca să se îngrijească mai departe de cel rănit.

« Fă şi tu ca omul acesta », îi cere Iisus învăţatului  care L-a întrebat ce are de făcut, ca să fie desăvârşit. Cât despre primii doi oameni din pildă, aceştia ne arată atât de bine în ce constă adevăratele greşeli grave! Cele pe care nu le afli prin cataloage, cele care nu ne încarcă automat conştiinţa de remuşcări, cele pe care le considerăm gesturi justificate, omisiuni  prudente,  economie de timp…  dar pot avea urmări dezastruoase, ireparabile!

Refuzul de a intui ce doreşte omul  de lângă tine, refuzul de a-i ghici suferinţa, refuzul de a-l asculta, orbirea şi surzenia la tot ce simte altul… Gândul obsedant că trebuie să-ţi impui neapărat voinţa, să domini; cuvântul ironic care opreşte un gest generos, o faptă bună pe cale să se înfiripe… Nu e nevoie de mai mult ca să otrăveşti o viaţă şi să distrugi fericirea unui cămin.

(….) Nu poţi vorbi despre Dumnezeu, fără a face mai mult rău decât bine, dacă nu faci efortul de a ţese în viaţa ta de zi cu zi urzeala unei fericiri făcute din mici nuanţe, din respect, din stapânire de sine, dintr-o atenţie plina de grijă pentru cele mai mici detalii ale vieţii, aşa  ca nimeni să nu fie rănit de tine, iar viaţa să înflorească. « Muzica tăcută » a unei asemenea vieţi nu este altceva decât Dumnezeul Cel Viu, care ne aşteaptă în adâncul inimii noastre. »”

 

Povestea unui copil abandonat. Nu si-a vazut mama de 12 ani: Uneori e mai bine să mori

agnus dei - english + romanian blog

lonely adolescent youmg man

Problema copiilor ramasi in urma…

Povestea unui copil abandonat: ”Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani. Uneori e mai bine să mori”

Un adolescent din România, în vârstă de 15 ani, ne-a contactat pentru a ne spune povestea sa. Este unul dintre zecile de mii de copii lăsaţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Este un strigăt teribil de acuzare la adresa societăţii indiferente la singurătatea acestor copii maturi înainte de vreme.

«Vă scriu fiindcă aţi scris un articol despre o femeie care nu şi-a văzut fiul lăsat în România de 9 ani. Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani.

Am 15 ani şi sunt emo. Trăiesc cu bunicii într-un oraş din Moldova. Poate nu vă interesează viaţa mea. Nu e importantă viaţa unui copil crescut în familia bunicilor, sunt mai interesante cazurile cu copiii din orfelinate sau…

Vezi articol original 384 de cuvinte mai mult

Montée et transfiguration

Deuxième mercredi de Carême,  24 février 2016

LECTURES: Jérémie 18,18-20; Psaume 30; Matthieu 20, 17-28

Ils le condamneront à mort… et le troisième jour, il ressuscitera. 

Matthieu 20,18-19

Dernière montée à Jérusalem. Jésus sait bien ce qui l’attend.

Aux termes de la prophétie, le Fils de l’homme souffrira et sera mis à mort.

« Et le troisième jour, il ressuscitera ».

Les disciples n’y comprennent rien.

Toute leur tendresse, leur amitié, leur admiration se rebiffent.

Plus tard, ces mêmes disciples peineront à suivre Jésus jusqu’au bout.

Ils auront aussi du mal à croire à la résurrection…

Et pourtant, Pierre, Jacques et Jean avaient bien vu Jésus sur la montagne, nimbé de gloire ! Ils avaient entendu la voix venant de la nuée !

« Ne fallait-il pas que s’accomplisse tout ce qui a été écrit dans la loi de Moïse, les Prophètes et les Psaumes ? »

La vie même du Fils sur notre terre, sa mission de la part du Père, ne prennent sens qu’avec la résurrection. Si le Christ n’est pas ressuscité, dira saint Paul, notre foi est vaine.

Or, il est ressuscité !

Ne demandons pas de preuves, mais croyons.

Chérissons, cultivons, nourrissons notre foi. Vivons-en ! 

 

Cuvinte de duh, cuvinte de întelepciune

1628-Rembrandt-Deux-philosophes-en-conversation-Two-philosophers-in-conversation

De la învatatori ai Torei (rabini) care traiau cândva în estul Europei, inclusiv la noi.

Unul din acestia era bine cunoscut ca fiind scump la vorba. Cu toate acestea, a fost vazut de tot târgul pe când pierdea o multime de vreme glumind cu un oarecare. Surprinsi, discipolii rabinului au asteptat ocazia sa se lamureasca. Iata explicatia pe care au primit-o: “E foarte simplu. Omul era într-o stare apropiata de depresie. Era plin de amaraciune si se chinuia singur. Mi s-a parut ca am datoria sa-i sar în ajutor, facându-l sa uite, macar o clipa, de grijile si necazurile lui”.

Un altul spunea: “Batrânetea nu se masoara în ani; sunt oameni care se nasc batrâni”.

Un batrân a venit într-o zi la rabinul din Lubavici ca sa-i povesteasca despre nenorocirile care se tot abateau asupra obstii sale. Cum rabinul nu reactiona, omul s-a mirat: “Chiar nu ai nimic de spus despre toate nenorocirile astea, nu-ti smulg macar un suspin?” – “Fiindca stiu de la raposatul meu parinte, de binecuvântata amintire, ca o singura fapta buna cântareste mai mult decât o suta de suspine”.

Elimeleh din Lisensk: “Stii de ce vin oamenii la mine ca sa-mi ceara sa ma rog sa aibe pâine pe masa si sa fie sanatosi? Negresit, este pentru ca am si eu o parte de responsabilitate pentru necazurile lor… dat fiind ca, prin pacatele mele, am contribuit la starea în care se afla lumea, cu relele ei.”

 

En chemin…

Mets-toi vite d’accord avec ton adversaire pendant que tu es en chemin avec lui.

Matthieu 5,24

 Va te réconcilier… pendant que tu es en chemin avec ton frère.

Où se trouve-t-il donc, ce « chemin » ? Peut-on le mesurer en mètres et en kilomètres ?

Ne serait-il plutôt à trouver entre mon frère et moi, dans notre relation abîmée… laquelle affecte même notre commune alliance avec Dieu ?

C’est Dieu, je ne l’oublierai pas, qui est le but ultime de toute démarche de réconciliation.  C’est lui qui me commande d’être juste. C’est lui qui me donnera la force de courir vers mon frère que j’ai blessé, pour me réconcilier avec lui « avant de présenter mon offrande ».

Bien sûr, la réconciliation n’est jamais facile. Ni pour les individus, ni pour les communautés. Si je ne puis aller vers mon frère, disait saint Augustin, « avec les pieds du corps », je pourrai aller vers lui « par une pensée charitable ».

Ce ne sera pas « la lente démarche du corps », mais « le rapide élan de l’amour ».  Ma patience peut avoir ses limites, ma charité peut tomber en panne, ma demande de pardon, difficile.

Mais le Père des miséricordes est là, prêt à me porter secours.