Ce va fi „dincolo”…?

Destinul nostru nu e în această lume şi trebuie să fim pregătiţi să trecem prin moarte. Trebuie să murim pentru lume, cu tot ce cuprinde ea, tot ce se schimbă şi trece, ca să aflăm Realitatea care nu trece. Trebuie mai cu seamă să mergem dincolo de cuvinte, imagini şi concepte. Nici o viziune a imaginaţiei şi nici o ţesătură de concepte nu corespund marii Realităţi. Când Christos va apărea în slavă, aceasta nu se va petrece sub vreo formă pământească, nici în vreun fel imaginabil. « Căci acum vedem ca într-o oglindă… » (Galateni 6,15). Doar atunci vom înţelege plinătatea Adevărului şi a Realităţii, a Înţelepciunii şi a Cunoaşterii, a Fericirii şi Dragostei. Şi atunci, în fine, se va putea sărbători nunta supremă, cea a Răsăritului şi a Apusului, cea a bărbatului şi a femeii, cea a materiei şi a spiritului, a timpului şi a veşniciei. » 

Bede Griffiths, osb

Despre vrajmasi

Rugăciunea unui păstor prizonier pentru duşmanii săi

Binecuvintează-mi duşmanii, o Doamne. Îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Duşmanii m-au dus către îmbrăţişarea ta mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat de pământ, pe când duşmanii mi-au dezlegat legăturile cu pământul

şi mi-au dărâmat toate nădejdile legate de această lume.

Duşmanii au făcut din mine un străin pe tărâmurile lumii, un cetăţean marginal al acestei lumi. După cum un animal vânat îşi află un adăpost mai bun decât unul pe care nu-l vânează nimeni, tot astfel şi eu, prigonit de duşmani, mi-am aflat un sanctuar mai sigur,

ascunzându-mă în sfântul tău locaş, unde nici prietenii nici duşmanii nu-mi pot ucide sufletul.

Binecuvintează-mi duşmanii, o Doamne. Până şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Ei, mai curând decât mine, au mărturisit înaintea lumii păcatele mele.

Ei m-au pedepsit, pe când eu ezitam să mă pedepsesc.

M-au chinuit, pe când eu încercam să fug de chin.

M-au înjurat, pe când eu încercam să mă măgulesc.

M-au scuipat, pe când eu m-am umflat singur cu aroganţă.

Binecuvintează-mi duşmanii, o Doamne. Până şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.

De câte ori m-am dat drept înţelept, ei mi-au zis „nebunule”.

De câte ori m-am dat drept puternic, şi-au bătut joc de mine.

De câte ori am voit să-i conduc pe alţii, m-au aruncat undeva departe.

De câte ori am căutat să mă îmbogăţesc, m-au împiedicat cu mână de fier.

De câte ori am crezut că pot dorm în pace, m-au trezit.

De câte ori am încercat să-mi clădesc o casă unde să pot trăi în linişte o viaţă lungă,

mi-au dărâmat-o şi m-au izgonit.

Drept este, duşmanii m-au eliberat de lume şi mi-au lipit mâinile de tivul veşmântului Tău.

Binecuvintează-mi duşmanii, o Doamne. Până şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Binecuvântează-i şi înmulţeşte-i; înmulţeşte-i şi îndârjeşte-i încă şi mai mult împotriva mea.

Astfel ca elanul meu către Tine să fie fără întoarcere;

ca nădejdile mele legate de oameni să fie spulberate ca pânze de păianjeni;

ca pacea desăvârşită să poată domni iar în sufletul meu;

ca inima mea să devină mormânt pentru relele îngemănate numite aroganţă şi mânie;

ca să-mi pot aduna în cer toate comorile.

Şi aşa, voi ajunge să nu mă mai înşel singur,

să fiu izbăvit de tot ce m-a împotmolit într-o viaţă iluzorie.

Duşmanii m-au învăţat ceva ce aproape nimeni nu ştie, şi anume că nimeni nu are duşman pe lume în afară de sine.

Nu-şi urăşte duşmanii decât acela care nu înţelege că ei nu sunt duşmani, ci prieteni cruzi.

Rugăciune scrisă în lagărul de la Dachau de episcopul sârb Sf. Nikolai Velimirovic.Imagine

Un izvor de pace e ascuns în noi

Cu Romano Guardini despre practica reculegerii:

Pentru a ne cuceri liniştea, pentru a o instala în fiinţa, în puterile şi voinţa noastră, trebuie să renunţăm a ne face din activitate un idol. În clipele de rugăciune tăcută şi reculeasă, existăm, pur şi simplu, în pace; iar viaţa noastră, scăpată de sub jugul corvezilor, încetează alergătura ei obişnuită printre dorinţe, scopuri, evenimente, lucruri de făcut, gânduri. Ne reculegem făcând o pauză, simţindu-ne prezenţi înaintea lui Dumnezeu care e prezent, trăind în pace clipa…

Ignorând în acest răstimp al reculegerii lucrurile care ne stăpânesc şi ne mărunţesc viata, ne adunam într-un mănunchi toate facultăţile. Alungăm pofta, grija, dezordinea, păstram în gând numai câteva idei bune şi viguroase; învăţăm să ne odihnim în propriul suflet, iar astfel, încetul cu încetul, învăţăm controlul de sine, ne deprindem să ne stăpânim reacţiile.

Ne mai rămân desigur în suflet emoţii, sentimente, dureri… dar în timpul reculegerii ne dăm seama că de fapt nu ne identificăm cu ele; treptat se înfiripează acea atitudine ce ne va permite să spunem, în orice situaţie dificilă: „toate acestea… am să le suport, dar ele nu fac parte din mine”…

Reculegerea este căutarea unui contact cu centrul nostru spiritual, aflat în adâncul sufletului, cu „lumina interioară” despre care vorbeşte Evanghelia.

 

Esentialul, este să ne concentrăm asupra gândului: „Dumnezeu e aici”. Căci în reculegere înţelegem că Dumnezeu locuieşte în noi.

 

Şi Cuvântul s-a făcut trup
şi a locuit între noi,
iar noi am văzut gloria lui,
glorie ca a unicului născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14).

 

Ma încred în tine, Doamne

Cât despre mine, Doamne, într-atâta sunt de convins că veghezi asupra tuturor acelora care nădăjduiesc în Tine, şi că nimeni nu duce lipsă de nimic, atunci când aşteaptă toate de la Tine, încât am luat hotărârea să las la o parte orice grijă şi să mă descarc încredintându-ţi tot ce mă nelinişteşte. „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.”

Oamenii îmi pot smulge şi bunuri şi cinste; bolile mă pot slăbi, pot ajunge să fiu lipsit de puterea şi de mijloacele  de a te sluji; păcătuind, pot pierde până şi harul; dar nădejdea nu mi-o voi pierde; o voi păstra până în ultima clipă a vieţii, şi degeaba se vor strădui atunci toţi demonii din iad vrând să mi-o smulgă:

„Cu pace, aşa mă voi culca şi voi dormi”.

Caute-şi alţii fericirea în bogăţia ori talentele lor; sprijină-se alţii pe nevinovăţia unei vieţi întregi, pe asprimea faptelor de pocăinţă sau pe numărul de pomeni făcute, sau pe rugăciunile lor înfocate.

„Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat”.

Cât despre mine, Doamne, lucrul pe care mă sprijin, este chiar încrederea mea. Încrederea care, nicicând, n-a înşelat pe cineva. „Nimeni, niciodată, n-a tras nădejde de la Domnul şi să fie înşelat”. Sunt încredinţat că voi fi pe veci fericit, pentru că nădăjduiesc cu tărie că voi cunoaşte fericirea, şi pentru că de la Tine, Doamne, o aştept şi o sper:

„Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac”.

Ştiu, vai – ştiu încă prea bine! – cât sunt de slab şi de schimbător. Ştiu cât sunt de supuse ispitei până şi cele mai întărite virtuţi; am văzut căzând stele şi coloane ale firmamentului. Dar nimic nu mă sperie, atâta vreme cât pot nădăjdui; sunt la adăpost de toate nenorocirile şi sunt sigur că voi putea mereu nădăjdui, pentru că îmi pun toată credinţa în neschimbătoarea nădejde. În sfârșit, sunt sigur că nu-mi va prisosi niciodată încrederea în tine, Doamne, şi că nu-mi vei da  mai puţin decât ce am aşteptat.

Sper aşadar că mă vei reţine din pornirile mele cele mai iuţi, că mă vei milui când se va revărsa asupra mea mânia cea mai aprinsă, şi că vei ajuta slăbiciunii mele să ţină piept celor mai de temut vrăjmaşi.

Cred şi sper că mă vei iubi mereu şi că nici eu nu voi osteni iubindu-te; şi, ca să-mi împlinesc nădejdea ducând-o cât poate ea fi dusă de departe, aştept cu nădejde, de la Tine, să am parte de tine, o, Ziditorule al meu, şi pentru vremea acestei vieţi, şi pentru veşnicie!

Amin!

De Claude La Colombière, iezuit, sec.XVII

Cu un teolog moralist, despre caile vietii

Viaţa văzută ca o cale, iar omul, ca un călător.

O regăsesc în cartea lui X. Thévenot[1], sub titlul preluat din evanghelia lui Ioan (14,6a): Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

 

„Considerat exclusiv din punct de vedere antropologic, în afară de orice înrădăcinare biblică, termenul „drum” mă pune înaintea unei convingeri esenţiale: sunt un homo viator, un drumeţ. Vocaţia mea, ca a oricărui om, este de a porni la drum lung, în căutarea bucuriei de a trăi. Temă reluată neîncetat, de-a lungul secolelor, de literatură, filosofie şi de marile înţelepciuni ale lumii. Mă întreb de ce, atunci, mi-e asa de greu să răspund invitaţiei de a porni la drum şi de a nu înceta să merg? Nu e oare călătoria prilej de a face numeroase descoperiri, prilej de a te bucura de o companie prietenească? Desigur, însă este şi confruntarea cu multiplele forme ale răului. Iar acestea formează obstacole foarte penibile din care nu întârzie să-şi scoată capul îndoiala…”

 

„… Fiindcă absurdul nu e niciodată departe de îndoiala – mai exact cu îndoiala privind capătul drumului – îndoiala iscată din oboseală, din confruntarea cu limitele fizice ale fiinţei noastre, cu răul propriu şi cu răul lumii. „În asemenea momente, înţeleg de ce parcurgerea unui drum nu are sens decât dacă e însoţită de o căutare neobosită a adevărului.”

 

Cine sunt eu? Cine e Dumnezeu? Dacă există, de ce nu-mi dă un semn personal? De ce trebuie să caut, să caut atâta, pe când Dumnezeu tace…? Cine-mi spune adevărul? Pe cine să cred?

Uneori, se găsesc printre căutătorii de adevăr, fie ei şi nesatisfăcuţi, fiinţe mai cinstite decât printre aparţinătorii afişaţi la o religie ori alta… 

 

„A face adevărul”, scrie mai departe X.Thévenot, este realmente sarcina cea mai esenţială aflată înaintea mea, ca fiiinţă raţională. E sarcina cea mai nobilă din câte pot fi, dar şi cea mai ingrată. Ceva care-mi cere combativitate şi totodată receptivitate. Să fiu combativ, pentru că trebuie am nevoie, ca arme, de concepte tot mai precise, pentru a demasca iluziile şi a traduce complexitatea realului atât de bine cât îmi stă în putinţă. Să fiu receptiv, pentru că în definitiv adevărul despre om nu se lasă niciodată cucerit prin forţă, ci se dăruieşte. Adevărul se dăruieşte prin ascultarea umilă a ceea ce au să-mi spună propria mea fiinţă şi lumea.”

 

Adevărul se dăruieşte… deci, „pe gratis”. Dar… în anumite condiţii. Una dintre ele fiind curajul. Pentru că adevărul adevărat, cel care, după spusa lui Iisus, ne face liberi, începe prin a deranja.

Oare merită…?

Merită, spune bolnavul prizonier al bolii lui Parkinson, şi al camerei proprii, unde e căutat, cel mai adesea, de durererile lui şi cele ale altora. Înşiruirea de metafore care urmează mă emoţionează adânc, când mă gândesc la starea în care se afla cel ce scria:

„Trebuie să fiu gata să străbat stepe întunecate, să mă apropii de buza prăpăstiilor, să escaladez pereţi de stâncă vertiginos de abrupţi, dar şi să mă pregătesc a descoperi orizonturi neaşteptate, a fi trezit de dulcea lumină a zorilor, a fi orbit de splendoarea unui peisaj strivit de arşiţă… Călătorie surprinzătoare, mereu aventuroasă, dar cât de pasionantă! Adevărata aventură ce nu poate fi trăită cu bucurie decât dacă e izvor de viaţă.”

 

Urmează cel de-al treilea termen al dialecticii cuprinse în citatul faimos din evanghelia după Ioan. Să fie oare adevărul viaţă, sau moarte, cum scria Nietzsche? se întreabă mai departe Xavier Thévenot. Cine are dreptate, cel care exultă, pentru că a găsit în viaţa lui destule pricini de a crede, de a iubi, şi de a spera… sau cel care, deziluzionat, dezorientat, are impresia că nu se îndreaptă decât spre neant…?

Merită să ne punem întrebarea!

Răspunsul lui Thévenot se apropie de cel dăruit Lyttei Basset, în pustiul înfricoşetor al doliului unei mame. Semnele unui “Dincolo” în care calea şi adevărul conduc la Viaţă ne sunt dăruite tuturor. E nevoie însă de receptivitate, şi de atenţie. De unde, poate, adevărul simplu că metoda e o chestiune de drum, şi drumul, de metodă.

 

Orice călător ştie că, dacă nu vrea să se rătăcească, trebuie să se oprească din când în când şi să-şi pună propria poziţie în raport cu realităţile exterioare care-i slujesc drept reper. Şi cu cât e întinderea din jur mai pustie, cu atât trebuie să-şi facă mai ageră privirea, pentru a descoperi, acolo unde mulţi nu văd nimic, realităţile care-i fac semn.

Tot astfel stau lucrurile cu orice persoană care străbate pustiul deziluziei. Este, la modul propriu, „dez-orientată”. Astfel, pentru a reda vieţii ei sens, ea are nevoie să-şi descopere noi puncte de reper, care să n-o mai înşele. Rar se întâmplă ca asemenea repere să strălucească precum acele false lumini, acele miraje care i-au susţinut înainte călătoria. Au de multe ori aparente atât de modeste încât omul e ispitit să le neglijeze. E nevoie deci ca el să intre într-un demers umil de atenţie la lucrurile cotidiene. Va descoperi acolo mici „semne de tâlc”, foarte concrete, care o dată legate unele de celelalte, vor face să se nască gândul că nu e neraţional să îndrăzneşti să crezi, să speri, şi să iubeşti.”

 Ceea ce, la modul propriu, înseamnă Viaţă.


[1] Avance en eau profonde, p.108