Asta poza!

The moon is seen beside "Victoria Alada" statue on the top of Metropoli building during a total lunar eclipse, known as the "Super Blood Wolf Moon" in Madrid, SpainEclipsa totala de luna vazuta din Madrid.

https://www.bbc.com/news/world-us-canada-46943592

Reclame

Acesta a fost începutul semnelor înfăptuite de Isus în Cana Galileii

 

Duminica a 2-a de peste an – 20 ianuarie 2019 Acesta a fost începutul semnelor înfăptuite de Isus în Cana Galileii – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM Evangheliile nu au fost scrise ca să fie citite de lume. De ce? Pentru că lumea, în marea majoritate, era analfabetă. Evangheliile sunt niște opere […]

via Acesta a fost începutul semnelor înfăptuite de Isus în Cana Galileii — Curajul credinței

RIP Mary Oliver

From The Atlantic           Friday Jan 18, 2019

The beloved poet Mary Oliver died this week at age 83. Here is one of our favorite Oliver poems, “The Loon on Oak-Head Pond,” from our July 1988 issue, a year in which our magazine—and the U.S.—was focused on a presidential election. 

THE LOON ON OAK-HEAD POND

Mary Oliver

cries for three days, in the gray mist.
cries for the north it hopes it can find.
plunges, and comes up with a slapping pickerel.
blinks its red eye.
cries again.

you come every afternoon, and wait to hear it.
you sit a long time, quiet, under the thick pines,
in the silence that follows.

as though it were your own twilight.
as though it were your own vanishing song.

* * *

„The Loon on Oak-Head Pond” from House of Light by Mary Oliver. Copyright © 1990.

Dintr-o predica…

… la Marcu 2, 1-12

Când Isus a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru bărbaţi. Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat: «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune: «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat –, îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor, aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva” .

„Observaţi, aşadar, dragi fraţi şi surori iubiţi de Dumnezeu,

cât de apropiat e textul evangheliei de azi de desti­nul nostru.

În primul rând, pentru că ne arată că greşelile noastre nu pot fi obstacole de netrecut în calea către Dum­nezeu.

Nici păcatele, nici slăbiciunile noastre nu ne pot împie­dica să strigăm către El.

Pentru că, chiar dacă inima noastră ne acuză, afirmă sfântul Ioan (1In 3,20),

Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre  şi mai dornic decât noi

să şteargă greşelile noastre (cf. Ps 102[103],12).

………..

Iată ce trebuie să credem, în primul rând:

Dumnezeu nu este un acuzator aspru, ci un Părinte al Milei.

Tatăl ceresc însuşi ne iubeşte (In 16,27).

Iată ce ne aminteşte Biserica, în fiecare „astăzi” al slujirii ei!

Ceea ce ne-a îndepărtat cel mai mult de Dumnezeu poate deveni, dacă o dorim, prilej de a ne întoarce la El şi de a ne schimba vieţile.

(…) Da, în prea marea sa bunătate şi milă, Dumnezeu

ne transformă păcatele în har, iar mărturisirea neputinţelor noastre

o preface în mijloc de a ne sprijini pe puterea lui.

Prezentându-i lui Dumnezeu slăbiciunile noastre, 

îl vom lăsa să ne îmbrace cu tăria sa. 

De aceea, mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic (1Cor 12,10).

Înainte chiar ca noi să ne mărturisim greşelile, Dumnezeu aşteaptă de la noi să ne mărturisim încrederea în mântuire.

Ceea ce recunoaştem, spovedindu-ne, e, în primul rând, certitudinea dragostei lui

Dum­nezeu pentru noi; iar abia după aceea vinovăţia noastră.

Când revenim la el, vărsând lacrimi de căinţă, ne strigăm, de fapt, încrederea:

o încredere asemenea celei a paraliticului de la Cafar­naum, care a crezut ferm că Dumnezeu are puterea de a purifica, de a ridica, de a tămădui, ba chiar cea de a reda viaţă unui suflet copleşit de păcate.

Să ne strigăm, aşadar, încrederea în Dumnezeu, sprijinitorul şi întăritorul nostru! Pentru că nu am pri­mit un duh de sclavie, ca să ne fie din nou teamă (cf. Rom 8,15).

Harul este acela care ne mântuieşte (cf. Rom 4,16).

Iar făgăduinţa lui Dumnezeu este adevăr.

Într-adevăr, toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt ‘da’.

De aceea prin el rostim noi „amin” lui Dumnezeu, spre gloria sa (2Cor 1,19-20).

Ceea ce mărturisim, când ne mărturisim păcatele,

este nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu, cea care înnoieşte:

„Deci, dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17).

Nu vă mai amintiţi de întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seamă lucrurile de altădată. Iată că Eu fac un lucru nou; el dă muguri; nu-l vedeţi oare?

Croi-voi în pustiu o cale, în loc uscat isca-voi izvoare de apă (Is 43,18-19).

Prin credinţă dobândim victoria asupra unei întregi lumi dominate de păcat.

Puterea mântuitoare ajunge la noi prin încredere: încrederea în puterea iubirii lui Dumnezeu (cf. 1In 5,4).

După ce ne-am recunoscut păcatele şi ne-am măr­turisit credinţa, urmează să acceptăm divina putere mântuitoare.

Căci puterea care mântuie, da, o putem primi! Acceptând în dar dragostea lui Dumnezeu, urmează să iubim şi noi fără a cere vreo răsplată.

„În dar aţi primit, în dar să daţi!” (Mt 10,8)

Cât e de departe mesajul acesta al Domnului

de orice moralism îngust, de orice psihologism!

Ştim, desigur, că nici chiar sacramentul iertării

nu ne va schimba radical caracterul ori tempera­mentul,

că vom rămâne cei care suntem, cu înclinaţiile şi metehnele noastre.

Ghimpele în trup” (2Cor 12,7) rămâne.

Urmează să ne vedem de drum cu ţepuşa înfiptă în firea noastră.

Şi, să nu uităm, nici cei mai mari sfinţi n-au scăpat de slăbiciunile lor.

Sfântul Francisc de Sales avea un temperament aprins, o fire iute. A rămas aşa până la moarte. Însă lucrarea harului lui Dumnezeu, pe care a primit-o, picătură cu picătură, de-a lungul întregii sale vieţi, a fost atât de impresionantă, că toată făptura lui radia linişte.

Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!”

El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa,

a ieşit în văzul tuturor… (Mc 2,12)

Cercul închis de zidul raţionamentelor,  lumina unei raze de credinţă l-a străpuns.”

Pierre-Marie Delfieux, omilie pntru duminia a 7-a de peste an, an B.

Talmacire din volumul aparut la editura Sapientia Iasi, sub titlul :

Ce vreau Eu este iubirea

Baptême du Seigneur

Tu es mon fils, tu es ma fille… Qui ? Chacun de nous !

D’une homélie de Jacques Marcotte, o.p., Montréal sur Lc 3, 15-16.21-22

„Voici qu’aujourd’hui nous atteignons un nouveau sommet de révélation : le regard et le témoignage que Dieu lui-même nous donne sur son Fils. Jésus se joint à tous ceux qui se font baptiser par le prophète Jean, en signe de conversion. Et c’est alors que, sortant des eaux du Jourdain, Jésus est en prière, que le ciel s’ouvre et laisse passer l’Esprit qui, tel une colombe, se pose sur lui, tandis qu’une voix lui dit : « C’est toi mon Fils : moi, aujourd’hui je t’ai engendré. »

Cette parole et cette présence mystérieuses sont un sommet de révélation sur Jésus. Quoi dire de plus? Comment le dire mieux? Après ces témoins qui ont ajusté progressivement notre regard sur le Christ, voici le Père et l’Esprit. Ils apportent le témoignage ultime, décisif pour nous, sur la personne et la mission du Fils, l’Emmanuel.

Jusque-là c’était des gens comme nous qui portaient le message, des gens informés divinement mais qui nous parlait dans la foi, de leur foi. Maintenant c’est le Père lui- même qui contemple son Fils, qui lui parle. C’est l’Esprit qui nous le désigne. Nous entrons dans la confidence et l’intimité trinitaire.

Les cieux s’ouvrent. Il n’y a plus de secret. Tout est dit. Tout est là. Le Fils peut entreprendre sa mission. Tout rempli de l’Esprit, il se sait aimé du Père et mandaté par lui pour une mission d’amour et de salut pour tous.

En fait, cette parole qui lui est dite nous concerne tous, cet Esprit qui lui est donné nous recouvre nous aussi. Et c’est au dedans de nous-même et dans toute l’Église de Dieu que doit retentir désormais l’ultime témoignage.

C’est nous qui sommes les témoins privilégiés de cette venue, de cette présence du Fils de Dieu en notre monde. Par le bain du baptême, Dieu ne nous a-t-il pas fait renaître et ne nous a-t-il pas renouvelés dans l’Esprit Saint ?

Nous allons défaire nos crèches, enlever les lumières et les décorations. Que va-t-il en rester dans notre cœur ? Quelle révélation nous aura effectivement rejoints ? Quel sens renouvelé pour notre vie? Que gardons-nous de plus précieux, de plus grand à la fin de ces festivités, de ces célébrations, de ces rencontres joyeuses, de tous nos partages? Sinon que, baptisés dans l’Esprit et le feu, cette parole nous désigne nous aussi : Tu es mon fils, tu es ma fille, moi, aujourd’hui je t’ai engendré.”

Originalitatea credinței creștine — Curajul credinței

În fața relativismului actual care tinde să aplatizeze religiile și să le considere egale, punându-le pe toate pe același plan, ne întrebăm: de ce noi, creștinii, îl alegem pe Cristos și nu pe Mahomed sau pe Buda sau pe alții; în ce se deosebește Isus? Care este originalitatea mesajului său? De ce să-l alegem pe […]

via Originalitatea credinței creștine — Curajul credinței