Să piară vreunul dintr-aceştia mici…?

Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe cea rătăcită?

Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Asa sta scris în sfânta evanghelie dupa Matei, la cap. 18.

Dar cine sa fie „cei mici” pe care am fi ispititi sa-i dispretuim, în vreme ce Domnul ne cere macar sa întelegem ca are El grija de ei…?

As zice, citind povestea cu oaia ratacita, ca e vorba, printre altii, de pagâni, eretici, „eterodocsi”, si tot soiul de prapaditi.

De cei din „alta stâna”.

Altfel spus, de milioane de persoane, cu batrâni, copii, barbati si neveste, care nu au primit sfântul botez si nu au habar de iudaism, crestinism, ortodoxie. catolicism, etc.  Prin simplul fapt ca s-au nascut în alte zari, unele mai priincioase, altele, dimpotriva.

Rataciti, din punctul nostru de vedere. „Mici” si în pericol, din punctul de vedere al Tatalui, asa cum ni-l arata Isus.

Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.

Un comentariu al sf Bernard, pe care-l copiez mai jos, pune nste puncte pe „i”.

De ce a venit Dumnezeu, coborând (pogorându-se, daca vreti) din înaltul cerului ?

Ne-o spune El însusi. A venit în graba, strabatând muntii, ca sa caute oaia ratacita.

Cine sa fie ea ? Oare nu eu, si domniile voastre?

Commentaire du jour : Saint Bernard (1091-1153), moine cistercien et docteur de l’Église
Sermon 1 pour l’Avent.
« Votre Père qui est aux cieux ne veut pas qu’un seul de ces petits soit perdu »

« Voici que le nom du Seigneur vient de loin » dit le prophète (Is 30,27). Qui pourrait en douter ? Il fallait à l’origine quelque chose de grand pour que la majesté de Dieu daigne descendre de si loin en un séjour si indigne d’elle. Oui, effectivement, il y avait là quelque chose de grand : sa grande miséricorde, son immense compassion, sa charité abondante. En effet, dans quel but croyons-nous que le Christ est venu ? Nous le trouverons sans peine puisque ses propres paroles et ses propres œuvres nous dévoilent clairement la raison de sa venue. Il est venu en toute hâte des montagnes pour chercher la centième brebis égarée. 

Il est venu à cause de nous pour que les miséricordes du Seigneur apparaissent avec plus d’évidence, ainsi que ses merveilles à l’égard des enfants des hommes (Ps 106,8). Admirable condescendance de Dieu qui nous cherche, et grande dignité de l’homme ainsi recherché ! Si celui-ci veut s’en glorifier, il peut le faire sans folie, non que de lui-même il puisse être quelque chose, mais parce que celui qui l’a créé l’a fait si grand. En effet, toutes les richesses, toute la gloire de ce monde et tout ce qu’on peut y désirer, tout cela est peu de chose et même n’est rien en comparaison de cette gloire-là. « Qu’est-ce donc que l’homme, Seigneur, pour en faire si grand cas, pour fixer sur lui ton attention ? » (Jb 7,17)

 

 

Anunțuri

Advent

Keep Awake!

Be alert, be alert, so that you will be able to recognize your Lord in your husband, in your wife, your parents, your children, your friends, your teachers, but also in all that you read in the daily newspapers. The Lord is coming, always coming. Be alert to his coming. When you have ears to hear and eyes to see, you will recognize him at any moment of your life. Life is Advent; life is recognizing the coming of the Lord…
Still, I keep making my mistakes. Tonight I went to The Stuntman, a movie about the making of a film. The movie was so filled with images of greed and lust, manipulation and exploitation, fearful and painful sensations, that it filled all the empty spaces that could have been blessed by the spirit of Advent… Why do we keep missing the most obvious signs of God’s coming and allow our hearts to be filled with all those things that keeps suggesting, not that our Lord is coming, but that nothing will happen unless we make it happen?
I hope and pray that Advent will not be filled with stuntmen, but with the Spirit of him who invites us to listen carefully to the sounds of the New Earth that are manifesting themselves in the midst of the old.
Good and gracious God, you know how much clutter fills my heart these days. Help me to pay attention to your presence in my life. Help me to look far and find opportunities this Advent to become more aware of how you touch my life each day. May I become evermore a sign of your love in the world. Amen.
.

La mulți ani celor care poartă numele sfântului Andrei. „L-am găsit pe Mesia”.

Prea târziu te-am iubit...

Martiriul sfantului AndreiNe apropiem cu pași repezi de timpul Adventului. În drumul nostru spre acest timp de har, avem astăzi o sărbătoare îndrăgită de poporul român: sărbătoarea sfântului Andrei. Evanghelistul Ioan ne relatează primele cuvinte pe care le-a rostit Andrei după întâlnirea cu Domnul: „Andrei l-a găsit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: L-am găsit pe Mesia! – care, tradus, înseamnă Cristos – și l-a adus la Isus (cf. In 1,41-42).

Andrei este sfântul care ne conduce și pe noi la Mesia. Ba mai mult, el este sfântul care ne invită să-i conducem pe oamenii la Mesia, la Cristos. Atunci când citim Sfânta Scriptură și primim sfânta Împărtășanie să ne lăsăm sufletul inundat de fericire și să strigăm celor de lângă noi: „L-am găsit pe Mesia”.

După cum glasul sfântului Andrei și al apostolilor a străbătut tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii (cf.

Vezi articol original 790 de cuvinte mai mult

Jeudi 30 novembre 2017: Fête de saint André, apôtre

Saint(s) du jour : St André, le Protoclet, apôtre et martyr († v. 62)St Joseph Marchand, prêtre m.e.p. et martyr († 1835) 

Lettre de saint Paul Apôtre aux Romains 10,9-18.

Frère, si de ta bouche, tu affirmes que Jésus est Seigneur, si, dans ton cœur, tu crois que Dieu l’a ressuscité d’entre les morts, alors tu seras sauvé. 
Car c’est avec le cœur que l’on croit pour devenir juste, c’est avec la bouche que l’on affirme sa foi pour parvenir au salut. 
En effet, l’Écriture dit : ‘Quiconque met en lui sa foi ne connaîtra pas la honte’. 
Ainsi, entre les Juifs et les païens, il n’y a pas de différence : tous ont le même Seigneur, généreux envers tous ceux qui l’invoquent. 
En effet, ‘quiconque invoquera le nom du Seigneur sera sauvé’. 
Or, comment l’invoquer, si on n’a pas mis sa foi en lui ? Comment mettre sa foi en lui, si on ne l’a pas entendu ? Comment entendre si personne ne proclame ? 
Comment proclamer sans être envoyé ? Il est écrit : ‘Comme ils sont beaux, les pas des messagers qui annoncent les bonnes nouvelles!’ 
Et pourtant, tous n’ont pas obéi à la Bonne Nouvelle. Isaïe demande en effet : ‘Qui a cru, Seigneur, en nous entendant parler ?’ 
Or la foi naît de ce que l’on entend ; et ce que l’on entend, c’est la parole du Christ. 
Alors, je pose la question : n’aurait-on pas entendu ? Mais si, bien sûr ! Un psaume le dit : ‘Sur toute la terre se répand leur message, et leurs paroles, jusqu’aux limites du monde’.

Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 4,18-22.

En ce temps-là, comme Jésus marchait le long de la mer de Galilée, il vit deux frères, Simon, appelé Pierre, et son frère André, qui jetaient leurs filets dans la mer ; car c’étaient des pêcheurs. 
Jésus leur dit : « Venez à ma suite, et je vous ferai pêcheurs d’hommes. » 
Aussitôt, laissant leurs filets, ils le suivirent. 
De là, il avança et il vit deux autres frères, Jacques, fils de Zébédée, et son frère Jean, qui étaient dans la barque avec leur père, en train de réparer leurs filets. Il les appela. 
Aussitôt, laissant la barque et leur père, ils le suivirent. 
Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris

Commentaire du jour :

Benoît XVI, pape de 2005 à 2013
Audience générale du 14/06/06 (trad. DC 2362, p. 663 © Libreria Editrice Vaticana)

Saint André, apôtre du monde grec 

La première caractéristique qui frappe chez André, le frère de Simon Pierre, c’est son nom ; il n’est pas hébraïque, comme on aurait pu s’y attendre, mais grec, signe non négligeable d’une certaine ouverture culturelle de sa famille… À Jérusalem, peu avant la Passion, des Grecs étaient venus dans la ville sainte… pour adorer le Dieu d’Israël en la fête de la Pâque. André et Philippe, les deux apôtres aux noms grecs, servent d’interprètes et de médiateurs auprès de Jésus à ce petit groupe… Jésus dit aux deux disciples, et par leur intermédiaire au monde grec :

« L’heure est venue pour le Fils de l’homme d’être glorifié. Amen, amen, je vous le dis, si le grain de blé tombé en terre ne meurt pas, il reste seul, mais s’il meurt, il donne beaucoup de fruit » (Jn 12,23-24).

Que signifient ces paroles dans ce contexte ? Jésus veut dire : oui, la rencontre entre moi-même et les Grecs aura lieu, mais non pas comme un entretien simple et bref entre moi et d’autres personnes, poussées surtout par la curiosité. Avec ma mort, comparable à la chute en terre d’un grain de blé, viendra l’heure de ma glorification. De ma mort sur la croix viendra la grande fécondité. Le grain de blé mort, symbole de moi-même crucifié, deviendra dans la résurrection pain de vie pour le monde ; il sera lumière pour les peuples et les cultures… En d’autres mots, Jésus prophétise l’Église des Grecs, l’Église des païens, l’Église du monde comme fruit de sa pâque. 

Des traditions très anciennes voient en André… l’apôtre des Grecs dans les années qui ont suivi la Pentecôte ; elles nous font goûter que, dans le reste de sa vie, il a été annonciateur et interprète de Jésus pour le monde grec. Pierre, son frère, de Jérusalem en passant par Antioche, est parvenu à Rome pour y exercer sa mission universelle ; André a été au contraire l’apôtre du monde grec. Ils apparaissent ainsi, dans la vie et dans la mort, comme de vrais frères — une fraternité qui s’exprime symboliquement dans le rapport spécial entre les Sièges de Rome et de Constantinople, Églises vraiment sœurs.

 

Andrei

Résultat de recherche d'images pour "lac de galilée pêcheurs"

Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia:
Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali,
pe drumul spre mare, dincolo de Iordan,
Galileea păgânilor!
Poporul care zăcea în întuneric
a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau
în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.
Umblând de-a lungul Mării Galileei, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat (Mt 4,12-23).

*

Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

„Iată de ce Isus parcurge perimetrul Mării Galileei,
are grijă să ne explice Evanghelia (Mt 4,18; Mc 1,16).
Nu departe de mal, Isus îi remarcă, printre pescarii
de pe lac,
pe Simon Petru şi pe Andrei, apoi pe Ioan şi Iacob.
Înainte de a-i alege pe cei Doisprezece,
Isus a petrecut o noapte întreagă pe munte, în rugăciune,
după cum ne încredinţează Luca (6,12).
Ştie deci ce poartă-n inimi aceşti bărbaţi (In 2,25).
Îi cheamă la el. I-a ales, aşa cum le-o va zice chiar el
mai târziu,
în deplina, suprema libertate a lui Dumnezeu:
„Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales
şi v-am rânduit” (In 15,16).
Chemarea nu ţine de dorinţa cuiva.
E răspunsul, prin întreaga viaţă, la chemarea divină,
după ascultarea unui cuvânt ce a pătruns până în
adâncul inimii.
Cei patru bărbaţi galileeni îşi au, fiecare, rostul său.
Au casă, familie, profesie.
Cei ce îl urmează pe Cristos n-o fac din lipsă de ceva
mai bun sau ca să umple un gol:
Isus n-a chemat oameni trândavi,
căci a-l urma e orice, numai sinecură sau refugiu nu.
Petru şi Andrei îşi aruncau năvoadele;
Iacob şi Ioan şi le reparau pe ale lor;
erau în toiul muncii, ori al pregătirilor de muncă,
şi atunci l-au văzut trecând pe Domnul, i-au auzit
glasul.  (…)

Iată, Fiul Omului trece astăzi
pe malul propriului nostru lac al Tiberiadei:
Când a intrat el în Ierusalim,
toată cetatea s-a tulburat şi spunea:
„Cine este acesta?”
Iar mulţimile spuneau:
„Acesta este profetul Isus
din Nazaretul Galileei” (Mt 21,10-11).
El singur are cuvintele vieţii veşnice ( In 6,68), o
ştim prea bine!
Nu putem deci să ne prefacem că nu l-am auzit!
Numai el, potrivit credinţei noastre, are ultimul cuvânt
despre moarte,
moartea pe care a călcat-o în picioare…
Şi numai la el găsim leacul tuturor durerilor noastre,
în care îşi revarsă, tainic, tăcut, Prezenţa.
Nu putem continua ca şi cum n-am cunoaşte adevărul!
Nimeni altul nu a putut spune, precum Cristos:
„Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa” (In 14,16),
dovedind cele spuse prin moartea şi învierea lui,
căreia îi vom fi părtaşi (cf. Rom 6,5).

Fragment de omilie de P.-M Delfieux, Paris, talmacire publicata în volumul „Ce vreau Eu este iubirea”, editura Sapientia Iasi.

Născut în regiunea franceză Aveyron în 1934, într-o familie de catolici practicanţi, Pierre-Marie Delfieux a fost hirotonit preot în Dieceza de Rodez, fiind ulterior numit director spiritual printre studenţii de la Sorbona. În perioada tulbure ce a urmat evenimentelor din luna mai 1968, părintele Delfieux a petrecut în pustiul Asekrem din Algeria doi ani de solitudine; pe urmele fericitului frate Charles de Foucauld, a dus o viaţă austeră de muncă, meditaţie şi rugăciune. În această „pustnicie” s-a înfiripat un proiect de viaţă călugărească în plin oraş, „acolo unde se află adevăratul deşert”. Acest proiect a devenit realitate cu sprijinul cardinalului François Marty, arhiepiscopul de atunci al Parisului, care a încredinţat noii fraternităţi Biserica „Saint-Gervais”.
Fratele Pierre-Marie a decedat în urma unei boli grele la 21 februarie 2013. Se afla atunci în comunitatea de la Magdala, din departamentul Loir-et-Cher, unde se află mormântul său. Euharistia de adio a avut loc la Catedrala „Notre-Dame” din Paris.

Am sa Îi spun…

„Încà ceva pe tema mortii. Ce as vrea sà  simt  în acel ceas, si simt acum : sà mà gândesc cà voi ajunge sà descopàr Duiosia.

Nu se poate ca Dumnezeu sà mà dezamàgeascà, simpla ipotezà mi se pare o enormitate.

Am sà-I spun: nu mà laud cu nimic, decât cà am crezut în bunàtatea Ta. E singura mea întàrire.

Dacà m-ar pàràsi încrederea aceasta în Iubire, nu mi-ar mai ràmâne nimic, càci nu îmi pot închipui cà am, în ochii Desàvârsirii, vreun merit.

Si dacà, pentru a avea fericirea, ar fi  nevoie s-o meriti… asta ar însemna cà trebuie sà-ti iei gândul. Insà cu cât înaintez în viatà, cu atât înteleg cà am dreptate sà mi-L reprezint pe Tatàl ceresc ca pe pe o nesfârsità îngàduintà.

Cine n-ar vrea sà fie judecat de Bunàtatea infinità?

(…) Nu simt nevoia sà mà întreb de ce mà iubeste Tatàl, sau ce anume iubeste El la mine.

As fi strict incapabil sà ràspund. Mà iubeste pentru cà El este Iubire; si ajunge sà accepti  ca El sà te iubeascà, pentru a fi efectiv iubit.

Aceasta o cere chiar demnitatea iubirii,  frumusetea ei.

Dragostea nu se impune: se oferà si se acceptà. Acceptarea mea este esentialà.

O, Pàrinte, îti multumesc pentru dragostea Ta! Nu voi fi cel care va protesta strigând : nu sunt vrednic!  Sà mà iubesti asa cum sunt eu atât de nevrednic, doar Iubirea Ta o poate face!

O tandrete cu adevàrat pe màsura iubirii esentiale, pe màsura iubirii esentialmente gratuite! Cât mà încântà ideea aceasta, care mà pune la adàpost de scrupule, de falsa smerenie care descurajeazà, de tristetea spiritualà…”

Tàlmàcit poate cam în graba cu ani în urma, un text al unui preot care a murit în secolul 20, nu stiu când exact, poate prin anii 60. A fost citit la înmormântarea lui.

Am aflat, între timp: 1954. Aveam 9 ani.

« La joie dans la foi », Méditations de Auguste Valensin, apàrut la Paris în 1955. Aubier, ed. Montaigne, pag. 106.