Un blog de sensibilitate religioasa, ce se vrea deschis spre tot ce e omenesc
Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu – Comentariu la Evanghelie de pr. José Maria Castillo, SJ În sărbătoarea „Trupul și Sângele Domnului”, ziua în care Biserica propune comunității credincioșilor amintirea a ceea ce înseamnă și reprezintă Euharistia pentru toți aceia care cred în Isus Domnul, ar trebui să reflectăm profund la ceea […]
via Trupul și Sângele Domnului – 3 iunie 2018 — Noutatea lui Isus
Bună ziua, lume! Iată cuvintele Învățătorului din evanghelia de astăzi: „Să nu credeți că am venit să demolez Legea sau Profeții; nu am venit s-o demolez, ci s-o duc la împlinire. Adevăr vă spun: mai înainte de a trece cerul și pământul, nici o iotă și nici o linioară nu va dispărea din Lege, fără […]
via O dedicație pentru toți nostalgicii după „ordine și disciplină” — Curajul credinței
Livre d’Ézéchiel 17,22-24.
Ainsi parle le Seigneur Dieu : « À la cime du grand cèdre, je prendrai une tige ; au sommet de sa ramure, j’en cueillerai une toute jeune, et je la planterai moi-même sur une montagne très élevée.
Sur la haute montagne d’Israël je la planterai. Elle portera des rameaux, et produira du fruit, elle deviendra un cèdre magnifique. En dessous d’elle habiteront tous les passereaux et toutes sortes d’oiseaux, à l’ombre de ses branches ils habiteront.
Alors tous les arbres des champs sauront que Je suis le Seigneur : je renverse l’arbre élevé et relève l’arbre renversé, je fais sécher l’arbre vert et reverdir l’arbre sec. Je suis le Seigneur, j’ai parlé, et je le ferai. »
Ce qui ressort de ces deux petites paraboles, c’est un appel à la confiance. Confiance dans le geste généreux et radical du semeur. Confiance dans la terre qui accueille la semence
via Homélie pour le 11e Dimanche T.O. (B) — Spiritualité 2000
Creştinii care vor să trăiască zilnic şi concret Evanghelia lui Isus ştiu că una dintre dificultăţile cele mai mari pe care le întâlnesc este practica iertării. Isus a fost foarte clar în această privinţă: „Iubiţi pe duşmanii voştri, iertaţi pe cel care v-a făcut rău, rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri” (cf. Mc 11,25; Mt 5,44.45; Lc […]
Oare, suntem în stare?
Omeneste vorbind, nu. Suntem prea preocupati de ale noastre, prea inconstienti, prea iresponsabili… unii din noi, „analfabeti emotional”, surzi si orbi la durerile ca si la bucuriile altora. Când am gresit, NU cerem iertare. Când am ranit, când am nedreptatit pe cineva, spunem ca „el/ea a început”. Când suntem criticati, luam foc si ne lansam în acuzatii. Când privim lumea din jur, vedem înainte de toate raul, dar nu ridicam un deget ca sa dregem ceva… Cei apropiati ne datoreaza tot, dar noi lor, nimic.
Cu toate acestea, „Cineva acolo sus” ne iubeste… Si ne cere sa facem asemenea.
Şi iată, un Învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?
Iar Isus a zis către el: Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?
Iar el, răspunzând, a zis: ‘Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Iar El i-a zis: ‘Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi’.
Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Isus : ‘Şi cine este aproapele meu?’ Iar Isus, răspunzând, i-a zis: ‘Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
Din întâmplare un preot cobora în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe el untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis : ‘Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da’. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost mai aproape de cel căzut între tâlhari ?”
Iar el a zis: cel care a făcut milă cu el. Şi Isus i-a zis : “Mergi şi fă şi tu asemenea.”
(Luca 10,25-37)
Povestirii din Evanghelie, laconice, dar precise, îi poţi adăuga detalii. Încearcă, de pildă, să-ţi închipui cotitura aceea a potecii, bine ascunsă de tufişuri, care le-a uşurat tâlharilor fapta. Încearcă să-ţi închipui agresiunea, scurta luptă dintre bietul om şi răufăcătorii în puterea cărora a căzut. După ce a fost bătut măr, şi lăsat drept mort, poate s-a trezit din leşin şi îşi căinează soarta, regretând amarnic imprudenţa de a fi mers singur prin acele locuri pustii, şi ceasul rău în care a pornit… Şi, la fel cum ar face-o oricine în situaţia lui, trage totuşi o nădejde: poate va mai trece cineva, curând, şi-l va ajuta. Oameni suntem, nu ?
Sigur, oameni suntem, şi nenorocirea ne poate lovi şi pe noi, şi nu neapărat din pricina vreunei greşeli ori nesocotinţe… Ajunge să ne punem în locul omului căzut, şi hotărârea de a-l ajuta vine spontan. Atâta doar că lucrurile nu se prea petrec astfel în toate cazurile… Evanghelia povesteşte că nici preotul, şi nici levitul – adică slujitorul Templului – care au trecut pe acolo nu au reacţionat. Şi-au văzut de drum. Vor fi fost scufundaţi în recitarea Legii, într-atâta încât să nesocotească până şi cea mai elementară poruncă dumnezeiască ? Poate… Vor fi avut grijă să nu se spurce, apropiindu-se de un cadavru… ? Poate… Le se va fi părut că nu merită să se aplece, pur şi simplu, deasupra cuiva care a făcut o imprudenţă, şi pe care, pe deasupra, nici nu-l cunosc ? Ori, ca atâtora dintre semenii noştri, li se va fi părut că ajutarea unui necunoscut nu le aduce nici un folos?
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă.
Esenţial, salvator, gestul acesta simplu al celui de-al treilea trecător, gestul de a se apleca asupra celui care zace în ţărână, trăindu-şi poate ultimele ceasuri. Şi câtă greutate poartă aceste simple, simple cuvinte : i s-a făcut milă.
Un samarinean era, pentru evreii credincioşi din vremea lui Isus, un soi de spurcăciune, pentru că strămoşii săi îşi amestecaseră sângele cu cel al populaţiilor locale, şi religia lor era aparte. Trecătorul era aşadar un paria. Însă darul milei, lui i l-a făcut Dumnezeu, şi mila aceasta a lucrat.
Milă, iubire ? În Evanghelii, cuvintele sunt de cele mai multe ori sinonime.
În gesturile făcute de samarineanul admirat de Mântuitor, aflăm patru trăsături ale dragostei în sensul pe care creştinii îl dau acestui cuvânt. Dragoste care, înainte de a fi o obligaţie, este un dar. Darul prin excelenţă care, primit cu toată inima, ne deschide către viaţa trăită din plin, viaţa în care dăruieşti, şi dăruind, nu numai că dobândeşti, dar mai ales te bucuri.
Primul lucru pe care ni-l arată pilda lui Isus este următorul : dragostea – atunci când îşi merită numele – este slujire, serviciu concret, devotament, generozitate. Samarineanul a descălecat, a început prin a vărsa ulei şi vin peste rănile omului căzut, uleiul, pentru a alina durerea, vinul, pentru a dezinfecta… L-a urcat pe calul, ori pe măgarul lui, l-a dus la casa de oaspeţi, şi a plătit pentru ca omul să fie îngrijit.
A doua învăţătură : adevărata dragoste întru Hristos se adresează oricărei fiinţe omeneşti cu care avem de a face. Pentru că prin Hristos, şi întru Hristos, fiecare fiiinţă omenească ni se descoperă ca frate ori ca soră. Solicitudinea celui care Îl urmează pe Hristos nu se poate nu se poate mărgini la cei de acelaşi neam, de aceeaşi religie, din acelaşi mediu. Căci Mântuitorul ne-a arătat limpede că dragostea lui Dumnezeu este pentru toţi. Am văzut odată, scrisă de o mână de copil, această afirmaţie elementară, pe care nu mulţi suntem gata să o facem: „Dumnezeu care nu este nici evreu, nici creştin, nici musulman, nici hindus”.
Am putea adăuga : nu este acela pe care-l cred unii sau alţii, nu este, nu are cum fi, ceea ce ne închipuim noi că este… uneori, îndrăznind să credem şi să pretindem: El este numai pentru noi, şi cei care gândesc ca noi…
Slăbiciunea şi vulnerabilitatea, de care ne aducem aminte mai cu seamă atunci când suntem confruntaţi cu tot ce aduce durere şi neputinţă – boala, rănirea accidentală, violenţa, îmbătrânirea – pe scurt, starea noastră de oameni muritori, toate acestea ne apropie între noi. Iar Dumnezeu, când mi-a dat porunca: „iubeşte-ţi fratele ca pe tine însuţi”, s-a referit, de bună seamă, la orice făptură omenească cu care mi-e dat să mă întâlnesc. Iată de a vrut să spună Isus dând drept pildă, unui iudeu care-şi respecta Legea cu străşnicie – pe un om dintr-o comunitate dispreţuită.
Cea de a treia trăsătură a dragostei pe care Isus a venit pe lume ca s-o dezvăluie, este şi cea mai greu de acceptat. Căci ceea ce ne cere Dumnezeu, este să ne iubim până şi duşmanii.
Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc. (Matei 5, 44)
Au trecut două mii de ani de când au fost spuse aceste cuvinte, două mii de ani de când ele sunt repetate, dar nouă tot ne vine greu să le împlinim! Şi totuşi, ele ne vin de pe buzele Mântuitorului ! Dragostea, de primit şi de oferit, ca un dar, fără aşteptarea unei recompense, nu este o datorie facultativă…
Şi dacă iubiţi pe cei care iubesc, ce răsplată puteţi avea (în cer)? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc… Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. (Luca 6,32.35)
Ce s-ar putea spune despre o asemenea poruncă, întemeiată, cum se vede în cele de mai sus, pe asemănarea noastră din adâncuri cu El ? Să ne mulţumim cu observaţia, făcută de atâţia sfinţi ştiuţi şi neştiuţi, că atunci când Dumnezeu ne cere ceva, ne dă şi mijloacele de a-l înfăptui ?
Dragostea pe care ne-o înfăţişează Evanghelia se împlineşte printr-o ultimă trăsătură pe care istoria binefăcătorului samarinean ne-o arată extrem de concret : ea nu are nimic de-a face cu meschinăria. Dimpotrivă, este făcută din nuanţe, grijă, gingăşie, din acel belşug de mici amănunte aducătoare de frumuseţe, pe care doar un suflet iubitor le poate gândi, aduna, realiza.
Practicată cu grijă, dragostea generoasă de semeni sfârşeşte prin a deveni un instinct. Iar pe cel îndumnezeit, nimeni şi nimic nu-l va opri să fie bun, îndurător, generos. Căci porunca Mântuitorului face acum parte din fiinţa lui : « Du-te, şi fă asemenea. »
Poate fi vorba de ceva simplu de tot, de un act dintre cele care nu cer neapărat timp, spaţiu, mijloace materiale şi energie, ci… inspiraţie.
Poate fi o mână care se întinde, ca să ridice o parte din povara sub care se cocoşa cineva.
O mână care îţi întinde o batistă într-o criză neprevăzută de lacrimi.
Gestul spontan al cuiva care şi-a scos pălăria, în semn de salut respectuos, înaintea unei persoane ce trăieşte, acut, un moment dureros şi ruşinos al vieţii sale.
Este ce s-a petrecut între celebrul scriitor englez Oscar Wilde, aflat între doi poliţişti pe coridorul unui tribunal, şi admiratorul său necunoscut, al cărui gest a avut puterea imensă de a lansa redresarea unui suflet care se pierduse…
