Un blog de sensibilitate religioasa, ce se vrea deschis spre tot ce e omenesc
Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni: Unde este ură eu să aduc iubire, Unde este vină eu să aduc iertare, Unde este dezbinare, eu să aduc unire, Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul, Unde-i îndoială, eu să aduc credință, Unde-i disperare, eu să aduc speranță, Unde-i întuneric, eu să aduc lumină, […]
via Din nou în Assisi (prin imagini) — Prea târziu te-am iubit…
Il y a quelques années, j’avais le bonheur de bénir le mariage de Sandrine et de Samuel, un couple martiniquais établi à Québec. Comme d’autres activités pastorales m’attendaient tout de suite après la cérémonie, je n’ai pu prendre part au banquet des noces.
via Homélie pour le 28e Dimanche. T.O. Année A — Spiritualité 2000
Ce 13 octobre 1917, à Fatima, il se produisit un phénomène sans précédent de mémoire d’homme. Jamais, dans l’histoire des apparitions mariales, une manifestation n’était venue authentifier d’une façon aussi éclatante et spectaculaire la vision de ceux qui contemplaient la Vierge Marie. Jamais non plus on n’avait assisté à un mouvement du soleil qui semblait « défier les lois cosmiques » pour reprendre les termes de l’évêque de Leiria. Le soleil se mit à « danser » pendant douze minutes, dessiner par trois fois des cercles dans le ciel avant de plonger et de s’abattre sur la Terre.
Depuis la première apparition aux trois bergers de Fatima, le 13 mai 1917, une foule de curieux ne manque plus la moindre vision des trois bergers. Tous les 13 du mois, de mai à octobre, ils se rendent au chêne où la Vierge était apparue la première fois aux pastoureaux, en dépit des moqueries et des quolibets des sceptiques.
Au mois d’août, Lucia, Francisco et Jacinta ne peuvent pas honorer leur rendez-vous avec la Sainte Vierge, car l’administrateur local, agacé par la piété populaire grandissante, les a fait jeter en prison. Mais les voyants ne cèdent pas et maintiennent leurs déclarations : ce qu’ils ont vu, ils l’ont vu !
L’hostilité des incrédules va grandissante aussi. Avelino d’Almeida, rédacteur en chef du Seculo, publie le matin même du 13 octobre un article ironique sur les apparitions, dénonçant les « superstitions » et les « supercheries ». Il assiste pourtant, comme des milliers de témoins anonymes à la « danse du soleil », et écrit le lendemain un article élogieux et fait part de sa propre stupéfaction : « Les nuages se déchirèrent et le soleil, comme une plaque argentée… se mit à tourner sur lui-même et à zigzaguer dans le cercle du ciel laissé libre de nuages. (…) Toute la foule pleurait, toute la foule priait, les hommes, le chapeau à la main dans l’impression grandiose du miracle attendu ! »
Outre ce journaliste, beaucoup de personnalités ont attesté de l’événement, comme l’évêque de Leiria, le docteur Almeida Garrett, professeur à la faculté des sciences de l’université de Coimbra, l’académicien Marques da Cruz ou le poète Alfonso Lopes Vieira, qui se trouvait à dix lieues de Fatima le 13 octobre 1917.
Lorsque le soleil s’apprête à « tomber du ciel », les assistants émerveillés par sa danse sont épouvantés, croyant voir l’Apocalypse devenir réalité. L’astre regagne pourtant sa place initiale. Mais son manège sonne comme un avertissement, concordant avec les confidences faites par la Vierge aux pastoureaux.
Lucia Dos Santos, la seule des trois voyants à avoir survécu à la grippe espagnole et qui deviendra religieuse, assura que la Vierge Marie leur avait confié trois secrets, qui furent divulgués après les apparitions, évoquant la fin de la Première Guerre mondiale et le début d’une autre. Dans le dernier secret, le plus controversé, dont la révélation fut décidée en 1960 puis reportée à l’an 2000, il était question d’un ange portant « une épée de feu », prête à s’abattre sur la Terre, mais qui s’éteint au contact de la Vierge.
Le cardinal Ratzinger, lors de la divulgation du troisième secret en 2000, précisa que l’ange armé d’une épée représentait la menace du jugement qui plane sur le monde : « La perspective que le monde pourrait être englouti dans une mer de flammes n’apparaît absolument plus aujourd’hui comme une pure fantaisie : l’homme lui-même a préparé l’épée de feu avec ses inventions ».
Source: Aleteia
Toma de Celano povesteşte că, într-o zi, Francisc
din Assisi, aflat la Rieti ca să-şi îngrijească ochii bolnavi,
i-a cerut unui frate ce fusese înainte muzicant:
„Mi-ai face o mare bucurie dacă te-ai duce să împrumuţi
discret o chitară; îmi vei compune melodii frumoase;
mi-ar mai alina durerile”. Însă fratele i-a răspuns:
„Cum să fac una ca asta, părinte, aş muri de
ruşine dacă oamenii s-ar gândi că mă las ispitit din
nou de cele lumeşti”. „Ei bine, să nu mai vorbim despre
asta”, a răspuns Francisc. În noaptea următoare,
pe când Francisc veghea, gândindu-se la Dumnezeu, a
auzit o muzică minunată, un sunet pur de chitară ce
depăna melodii fermecate. Era cea mai frumoasă muzică
pe care o auzise vreodată. Nu se vedea nimeni primprejur,
dar se putea ghici după sunet că instrumentistul
se apropia şi se îndepărta. Era o asemenea bucurie să-l
asculţi, o asemenea încântare, că lui Francisc i se păru
că aripi nevăzute l-au luat pe sus, ridicându-l până la
ceruri. A doua zi de dimineaţă, i-a povestit fratelui
care stătea cu el ce se petrecuse în timpul nopţii, adă-
ugând: „Lipsit de muzică omenească, am auzit una şi
mai frumoasă”
Muzica aceasta fără chip şi fără cuvinte, ce răsună
nespus de limpede în liniştea nocturnă, e cântarea
unei Prezenţe pe care e bine să nu încerci să o defineşti.
A-i da un nume i-ar distruge farmecul. Căci adevăratul
nume îi este Încântare.
Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, ed rom Cale de indumnezeire, editura Sapientia
… în viaţa lui Francisc din Assisi
„Francisc veghea de multe ori până foarte târziu în
noapte. Într-o seară, pe când era scufundat în rugăciune,
a izbucnit o furtună năprasnică. Era o noapte întunecoasă,
apăsătoare: cerul era acoperit de nori umflaţi de ploaie,
pe care-i luminau ascuţit fulgerele. În depărtare bubuia
surd tunetul. Tuna şi fulgera tot mai des, pe măsură ce se
apropia furtuna. Şi, dintr-o dată, iadul s-a dezlănţuit
brusc, chiar deasupra schitului. Fiecare bubuitură părea
că izbeşte muntele ca un berbece. S-a auzit întâi, foarte
sus în cer, un zgomot strident, iute, ca acela pe care-l face
o bucată de pânză ruptă dintr-o singură mişcare seacă.
Apoi a urmat un trosnet înspăimântător, primit şi amplificat
de întregul munte. Iar rafalele ce se rostogoleau din
văzduh îşi continuau vacarmul parcă şi sub pământ, fă-
când să se cutremure întreaga fire.
Singur în noapte, Francisc tremura şi el. Dar nu de
teama pe care o simt oamenii când îşi simt viaţa amenin-
ţată. Îl cuprinsese teama că a înţeles greşit voia lui Dumnezeu.
Se tot întreba care era voia Domnului şi se temea
că nu-i va auzi glasul. În seara aceea, Dumnezeu îi grăia
printr-o furtună. Dar trebuia să ştii să asculţi. Iar Francisc
asculta.
Ce-i zicea glasul acela tunător, care răsuna în noapte,
printre fulgere? Striga că totul pe lume e zădărnicie. Că
orice trup e ca iarba câmpului, care înfloreşte dimineaţa,
iar seara o usucă un vânt arzător. Apoi glasul îşi relua
strigarea în depărtare, pe un ton mai grav şi mai surd,
rostogolindu-se încet, ca apoi să se piardă pe după munţi.
Ce mai zicea acel glas? Că slava cu care se înconjoară
Dumnezeu e înfricoşătoare. Că nimeni nu o poate vedea
fără ca mai înainte să moară trecând prin potop şi prin
flăcări.
Din cer curgea foc. Şi iată, acele văpăi se amestecau cu
apă. Mai întâi, picături mari, rare, apoi o aversă, curgând
torenţial peste stânci, sărind mai departe, curgând de
pretutindeni, ca o vâltoare, spre râpa plină de apă. Părea
că întregul munte îşi primeşte din cer botezul. Era, într-adevăr,
o chemare către o mare, esenţială curăţare. Francisc
privea şi asculta. Adăpostit sub o tâmplă de piatră, nemiş-
cat, se lăsa în voia contemplaţiei; tot ce îi rămânea de fă-
cut era să privească şi să asculte. Trecuse vremea în care
fusese chemat să străbată lumea, aducând mulţimilor
Evanghelia; îndepărtată era şi vremea în care-şi aduna
fraţii ca să-l mustre pe unul sau altul dintre ei. Nu mai
avea nimic asemănător de făcut. Nu-i rămânea altceva
decât să stea în loc, nemişcat precum muntele, fără să
clipească, în noaptea grea, fărâmiţată de fulgere. Cu întreaga-i
fiinţă, tot ce făcea era să primească apa şi focul ce
curgeau din văzduh şi să se lase curăţat. Domnul îi vorbea
de astă dată din toiul furtunii, cu un glas tainic, pe
care nu era defel deloc lesne să-l auzi.
Ploaia se oprise, alungată de vântul răcoros ce sufla
peste munte. Pe cer, îndepărtate şi palide, câteva stele
rare clipeau tremurător. Ai fi zis că vântul avea să stingă
neîntârziat acele palide luminiţe. Iar noaptea rămânea
întunecoasă, nespus de întunecoasă. Nu puteai deosebi
un lucru ori altul, nu recunoşteai copacul ori stânca pe
care le ştiai atât de bine. Felul în care erau aşezate lucrurile
în mod obişnuit se ştersese, iar privirile se pierdeau,
rătăcind într-un gol întunecat, fără fund. E greu să accepţi
ca lumea să-şi piardă astfel contururile, e greu să te
trezeşti faţă în faţă cu ceva aducând a nimicnicie. E greu
să rămâi treaz în mijlocul tenebrelor, în care prezenţele
familiare îşi pierd strălucirea, în care par să se fi îndepărtat
toate glasurile, toate denumirile, dar nu numai atât, în
care prezenţa dumnezeiască s-a îndepărtat, ca undele
mării în reflux de ţărm. Francisc alesese sărăcia, o dorise,
„se însurase cu ea”, cum îi plăcea să zică. Şi iată, în clipa
ce sosise acum în viaţa lui, sărăcia era dureroasă, dincolo
de tot ce-şi putuse închipui.”
Fragment din Înţelepciunea unui sărac de Eloi Leclerc
La Verna, Toscana, culcusul sf Francisc
Vingt-septième dimanche du temps ordinaire
Évangile de Jésus Christ selon saint Matthieu (Mt 21,
33-43)
En ce temps-là, Jésus disait aux grands prêtres et aux
anciens du peuple : « Écoutez cette parabole : Un
homme était propriétaire d’un domaine ; il planta une
vigne, l’entoura d’une clôture, y creusa un pressoir et
bâtit une tour de garde. Puis il loua cette vigne à des
vignerons, et partit en voyage. Quand arriva le temps
des fruits, il envoya ses serviteurs auprès des vignerons
pour se faire remettre le produit de sa vigne. Mais les
vignerons se saisirent des serviteurs, frappèrent l’un,
tuèrent l’autre, lapidèrent le troisième (…) Finalement,
il leur envoya son fils, en se disant : “Ils respecteront
mon fils.” Mais, voyant le fils, les vignerons se dirent
entre eux : “Voici l’héritier : venez ! tuons-le, nous
aurons son héritage !” Ils se saisirent de lui, le jetèrent
hors de la vigne et le tuèrent. Eh bien ! quand le maître
de la vigne viendra, que fera-t-il à ces vignerons ? ».
On lui répond : « Ces misérables, il les fera périr
misérablement. Il louera la vigne à d’autres vignerons,
qui lui en remettront le produit en temps voulu. » Jésus
leur dit : « N’avez-vous jamais lu dans les Écritures : ‘La
pierre qu’ont rejetée les bâtisseurs est devenue la
pierre d’angle : c’est là l’œuvre du Seigneur, la
merveille devant nos yeux !’ Aussi, je vous le dis : Le
royaume de Dieu vous sera enlevé pour être donné à
une nation qui lui fera produire ses fruits.
FRUITS CONVOITÉS
Voilà une parabole qui frappe fort ! Ceux à qui elle s’adresse n’ont pas grand effort à faire pour une transposition
accusatrice. L’enjeu de la discussion est bien la vigne et sa fructification. Autrement dit, ce qui est en jeu, c’est le
Royaume de Dieu dont la responsabilité première a été confiée à ceux qui les premiers ont marché avec Dieu. Les
Patriarches et la longue histoire de foi d’Israël sont ce patrimoine spirituel vivant qui s’est transmis de génération en
génération. C’est précisément cet héritage qui aurait dû permettre aux autorités de son temps de reconnaître en
Jésus le Messie tant attendu, comme les Mages l’ont discerné avec les moyens qui leur étaient propres. Au lieu de
cela, Jésus sait qu’il va périr par leurs mains. Mais l’oeuvre de Dieu n’en est pas pour autant stoppée. Le Royaume est
à ceux qui l’attendent. L’histoire continue avec d’autres. Avec nous aujourd’hui.
L’appel à la fructification qui résonne depuis les premières pages de la Bible nous parvient avec le poids de l’histoire.
Celle qui nous précède et celle qui est en train de s’écrire par nos vies. Le Royaume est en marche. Il passe par le
coeur de chacun appelé à la foi et à l’obéissance: à l’amour qui réclame notre vie pour se dire. Toute notre liturgie
est une fenêtre sur cette histoire vivante, sur notre fidélité au Maître de la vigne qui nous a confié sa vigne, le monde
et son fruit de vie. Nous sommes en mission.
Ne confisquons pas le Royaume. Il est pour tous. Ne laissons pas l’Evangile s’arrêter à nos étroitesses, nos impasses,
nos essais de le proportionner à nous. Il est une marche sans repos tant que l’amour ne sera pas l’épicentre de notre
vie et de nos communautés chargées d’en rayonner. Ne tuons pas l’Evangile et son feu. Il est à portée de coeur:
parole et chair offerte, Dieu livré, pour que nous ayions la vie en plénitude et que déborde en nous son amour vers
tous.
Marie-Dominique Minassian
Equipe Evangile@Peinture
