Montée et transfiguration

Ils le condamneront à mort… et le troisième jour, il ressuscitera. 

Matthieu 20,18-19

Dernière montée à Jérusalem. Jésus sait bien ce qui l’attend.

Aux termes de la prophétie, le Fils de l’homme souffrira et sera mis à mort.

« Et le troisième jour, il ressuscitera ».

Les disciples n’y comprennent rien.

Toute leur tendresse, leur amitié, leur admiration se rebiffent.

Plus tard, ces mêmes disciples peineront à suivre Jésus jusqu’au bout.

Ils auront aussi du mal à croire à la résurrection…

Et pourtant, Pierre, Jacques et Jean avaient bien vu Jésus sur la montagne, nimbé de gloire ! Ils avaient entendu la voix venant de la nuée !

« Ne fallait-il pas que s’accomplisse tout ce qui a été écrit dans la loi de Moïse, les Prophètes et les Psaumes ? »

La vie même du Fils sur notre terre, sa mission de la part du Père, ne prennent sens qu’avec la résurrection. Si le Christ n’est pas ressuscité, dira saint Paul, notre foi est vaine.

Or, il est ressuscité !

Ne demandons pas de preuves, mais croyons.

Résultat de recherche d'images pour "transfiguration"

Anunțuri

Vendredi 23 février 2018

Le vendredi de la 1re semaine de Carême

Saint(s) du jour : St Polycarpe, évêque et martyr († 167)Bse Giovannina Franchi, religieuse et fondatrice (1807-1872)

Livre d’Ézéchiel 18,21-28.

Ainsi parle le Seigneur Dieu : Si le méchant se détourne de tous les péchés qu’il a commis, s’il observe tous mes décrets, s’il pratique le droit et la justice, c’est certain, il vivra, il ne mourra pas.
On ne se souviendra d’aucun des crimes qu’il a commis, il vivra à cause de la justice qu’il a pratiquée. 
Prendrais-je donc plaisir à la mort du méchant – oracle du Seigneur Dieu –, et non pas plutôt à ce qu’il se détourne de sa conduite et qu’il vive ? 
Mais le juste, s’il se détourne de sa justice et fait le mal en imitant toutes les abominations du méchant, il le ferait et il vivrait ? Toute la justice qu’il avait pratiquée, on ne s’en souviendra plus : à cause de son infidélité et de son péché, il mourra ! 
Et pourtant vous dites : “La conduite du Seigneur n’est pas la bonne”. Écoutez donc, fils d’Israël : est-ce ma conduite qui n’est pas la bonne ? N’est-ce pas plutôt la vôtre ? 
Si le juste se détourne de sa justice, commet le mal, et meurt dans cet état, c’est à cause de son mal qu’il mourra. 
Si le méchant se détourne de sa méchanceté pour pratiquer le droit et la justice, il sauvera sa vie. 
Il a ouvert les yeux et s’est détourné de ses crimes. C’est certain, il vivra, il ne mourra pas. »


Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 5,20-26.

En ce temps-là, Jésus disait à ses disciples : « Je vous le dis : Si votre justice ne surpasse pas celle des scribes et des pharisiens, vous n’entrerez pas dans le royaume des Cieux. 
Vous avez appris qu’il a été dit aux anciens : ‘Tu ne commettras pas de meurtre’, et si quelqu’un commet un meurtre, il devra passer en jugement. 
Eh bien ! moi, je vous dis : Tout homme qui se met en colère contre son frère devra passer en jugement. Si quelqu’un insulte son frère, il devra passer devant le tribunal. Si quelqu’un le traite de fou, il sera passible de la géhenne de feu. 
Donc, lorsque tu vas présenter ton offrande à l’autel, si, là, tu te souviens que ton frère a quelque chose contre toi, 
laisse ton offrande, là, devant l’autel, va d’abord te réconcilier avec ton frère, et ensuite viens présenter ton offrande. 
Mets-toi vite d’accord avec ton adversaire pendant que tu es en chemin avec lui, pour éviter que ton adversaire ne te livre au juge, le juge au garde, et qu’on ne te jette en prison. 
Amen, je te le dis : tu n’en sortiras pas avant d’avoir payé jusqu’au dernier sou. »
Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris

Commentaire du jour :

Saint Cyprien (v. 200-258), évêque de Carthage et martyr

« Va d’abord te réconcilier avec ton frère »

Dieu a ordonné que les hommes soient pacifiques et en bon accord, qu’ils vivent  «unanimes dans sa maison » (Ps 67,7 Vulg). Il veut que nous persévérions, une fois régénérés par le baptême, dans la condition où nous a mis cette seconde naissance. Il veut, puisque nous sommes enfants de Dieu, que nous demeurions dans la paix de Dieu et, puisque nous avons reçu un même Esprit, que nous vivions dans l’unité du cœur et des pensées. 

C’est ainsi que Dieu ne reçoit pas le sacrifice de l’homme qui vit dans la dissension. Il ordonne que l’on s’éloigne de l’autel pour se réconcilier d’abord avec son frère, afin que Dieu puisse agréer des prières présentées dans la paix. Le plus grand sacrifice que l’on puisse offrir à Dieu, c’est notre paix, c’est la concorde fraternelle, c’est le peuple rassemblé par cette unité qui existe entre le Père, le Fils et le Saint Esprit.

 

Réconcilie-toi !

Vendredi de la Première semaine de Carême 

LECTURES: Ezékiel 18,21-28; Psaume 129; Matthieu 5, 20-26

Mets-toi vite d’accord avec ton adversaire pendant que tu es en chemin avec lui.  (Matthieu 5,24)

Va te réconcilier…

… pendant que tu es en chemin avec ton frère.

Quel où se trouve-t-il donc, ce « chemin » ? Peut-on le mesurer en mètres et en kilomètres ?

Ne serait-il plutôt à trouver entre mon frère et moi, dans notre relation abîmée laquelle affecte même notre commune alliance avec Dieu ?

C’est Dieu, je ne l’oublierai pas, qui est le but ultime de toute démarche de réconciliation.

C’est lui qui me commande d’être juste. C’est lui qui me donnera la force de courir vers mon frère que j’ai blessé, pour me réconcilier avec lui « avant de présenter mon offrande ».

Bien sûr, la réconciliation n’est jamais facile. Ni pour les individus, ni pour les communautés.

Si je ne puis aller vers mon frère, disait saint Augustin, « avec les pieds du corps », je pourrai aller vers lui « par une pensée charitable ».

Ce ne sera pas « la lente démarche du corps », mais « le rapide élan de l’amour ».

Ma patience peut avoir ses limites, ma charité peut tomber en panne, ma demande de pardon, difficile.

Mais le Père des miséricordes est là, prêt à me porter secours.

 

 

Mai departe, despre ultimele cereri din „Pater”…

… sau una singura, dupa anumiti exegeti. Recomand, cui îsi poate procura cartea, lucrarea lui Marc Philonenko aparuta la NRF, Gallimard în 2001: „Le Notre Père, De la prière de Jésus à la prière des disciples”.

Din Catehismul Bisericii Catolice

VI. „Nu ne duce pe noi în ispită”

2846. Această cerere atinge rădăcina celei precedente, căci păcatele noastre sunt roadele consimţirii la ispită. Îi cerem Tatălui nostru să nu ne „ducă” în ea. E greu de tradus cu un singur cuvânt termenul grecesc: el înseamnă „nu îngădui să intrăm”, „nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău şi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac 1, 13), ci, dimpotrivă, vrea să ne elibereze de rău. Îi cerem să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Suntem încleştaţi în lupta „între carne şi Duh”. Această cerere imploră Duhul discernământului şi al tăriei. 

2847. Duhul Sfânt ne face să discernem între încercare, necesară pentru creşterea omului lăuntric spre o „virtute încercată” (Rom 5, 3-5), şi ispită, care duce la păcat şi la moarte. Trebuie şi să discernem între „a fi ispitit” şi „a consimţi” la ispită. În sfârşit, discernământul demască minciuna ispitei: în aparenţă obiectul ei este „bun, plăcut la vedere, vrednic de dorit” (Gen 3, 6), pe când în realitate rodul ei este moartea. 

Dumnezeu nu vrea să impună binele: vrea fiinţe libere (…). Ispita îşi are rostul ei. Nimeni în afară de Dumnezeu nu ştie ce a primit sufletul nostru de la Dumnezeu, nici măcar noi înşine. Dar ispita dezvăluie aceasta, pentru a ne învăţa să ne cunoaştem şi astfel să ne descoperim mizeria şi pentru a ne obliga să aducem mulţumire pentru bunurile pe care ispita ne-a dat ocazia să le descoperim. 

2848. „A nu intra în ispită” implică o hotărâre a inimii: „Acolo unde e comoara ta acolo e şi inima ta (…). Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Mt 6, 21. 24). „Dacă trăim prin Duh, în Duhul să şi umblăm” (Gal 5, 25). În această „consimţire” de la Duhul Sfânt, Tatăl ne dă tăria. „Nici o ispită nu v-a cuprins care să nu fie pe măsura omului. Dar credincios e Dumnezeu şi nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci o dată cu ispita vă va da şi cale de scăpare ca s-o puteţi răbda” (1 Cor 10, 13). 

2849. Ori, o astfel de luptă şi o astfel de victorie nu sunt posibile decât în rugăciune. Prin rugăciunea sa, Isus e învingător asupra Ispititorului încă de la început130 şi în ultima bătălie a agoniei saleÎn această cerere către Tatăl nostru, Cristos ne uneşte cu lupta şi cu agonia sa. Vegherea inimii în unire cu a sa este reamintită cu insistenţă ; ea este „paza inimii” şi Isus îi cere Tatălui să „ne păzească în numele său”. Duhul Sfânt caută să ne trezească neîncetat la această veghere. Această cerere îşi capătă tot sensul dramatic în raport cu ispitirea finală în lupta noastră pe pământ; ea cere perseverenţa finală. „Iată, Eu vin ca un hoţ: fericit cel care stă de veghe!” (Ap 16, 15). 

VII. „Ci ne mântuieşte de cel Rău” 

2850. Şi ultima cerere către Tatăl nostru e cuprinsă în rugăciunea lui Isus: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel Rău” (In 17, 15). Ea ne priveşte pe fiecare personal, dar întotdeauna „noi” suntem cei care ne rugăm, în comuniune cu întreaga Biserică şi pentru eliberarea întregii familii omeneşti. Rugăciunea Domnului nu încetează să ne deschidă la dimensiunile economiei mântuirii. Interdependenţa noastră în drama păcatului şi a morţii devine solidaritate în Trupul lui Cristos, în „împărtăşirea sfinţilor. 

2851. În această cerere, Răul nu este o abstracţiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care se opune lui Dumnezeu. „Diavolul” (dia-bolos) este cel care „se aruncă de-a curmezişul” planului lui Dumnezeu şi „lucrării lui de mântuire” săvârşite în Cristos. 

2852. „Ucigaş de oameni de la început, mincinos şi tatăl minciunii” (In 8, 44), „Satana, amăgitorul lumii întregi” (Ap 12, 9), este cel prin care au intrat în lume păcatul şi moartea, iar prin înfrângerea lui definitivă creaţia întreagă va fi „eliberată din stricăciunea păcatului şi a morţii”. „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Unul-născut din Dumnezeu îl păzeşte şi cel Rău nu pune stăpânire pe el. Noi ştim că suntem de la Dumnezeu şi lumea întreagă stă sub cel Viclean” (1 In 5, 18-19): 

Domnul, care v-a ridicat păcatul şi v-a iertat greşelile, vă poate păzi şi apăra împotriva vicleniilor Diavolului, care vă e duşman, pentru ca vrăjmaşul care obişnuieşte să urzească greşeala să nu vă ia pe neaşteptate. Cine se încrede în Dumnezu nu se teme de Diavol. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Rom 8, 31). 

2853. Biruinţa asupra „stăpânitorului lumii acesteia” (In 14, 39) este dobândită o dată pentru totdeauna în Ceasul în care Isus se dă de bunăvoie la moarte pentru a ne dărui Viaţa sa. Atunci este judecata lumii acesteia şi stăpânitorul lumii acesteia este „aruncat afară” (In 12, 31) Se avântă în urmărirea Femeii”, dar nu o poate lua în stăpânire: noua Evă, „plină de har” de la Duhul Sfânt, este eliberată de păcat şi de stricăciunea morţii (Neprihănita Zămislire şi Ridicarea la cer a Presfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, Pururea Fecioara). „Atunci, plin de furie împotriva Femeii, merge să se războiască cu ceilalţi din seminţia ei” (Ap 12, 17). De aceea Duhul şi Biserica se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 17. 20) pentru că Venirea lui ne va elibera de cel Rău. 

2854. Cerând să fim eliberaţi de cel Rău, ne rugăm şi să fim eliberaţi de toate relele prezente, trecute şi viitoare, al căror autor sau instigator este. În această ultimă cerere, Biserica aduce înaintea Tatălui toată mizeria lumii. Împreună cu eliberarea de relele care copleşesc omenirea, ea imploră darul preţios al păcii şi harul aşteptării statornice a întoarcerii lui Cristos. Rugându-se astfel, ea anticipează în smerenia credinţei aşezarea tuturor oamenilor şi a lucrurilor sub un singur Cap, Acela care „are cheile Morţii şi ale Iadului” (Ap 1, 18), „Cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul!” (Ap 1, 8). 

Mântuieşte-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele şi binevoieşte a da pacea în zilele noastre, pentru ca, ajutaţi de milostivirea ta, să fim pururea liberi de păcat şi feriţi de orice tulburare, aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos. 
Isus ispitit în pustiu, tablou de Jan Brueghel. Résultat de recherche d'images pour "Jésus tenté au désert"

Tatal nostru, traduceri diverse

Din Matei 6, traducere din Biblia catolica, cu note

Tatăl nostru
(Lc 11,2-4)
9
    Voi deci aşa să vă rugaţi:
    Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
    sfinţească-se numele tău.
10     Vie împărăţia ta.
    Facă-se voia ta,
    precum în cer, aşa şi pe pământ.
11     Pâinea noastră cea de toate zilele
    dă-ne-o nouă astăzi
12     şi ne iartă nouă greşelile b noastre,
    precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
13     Şi nu ne duce pe noi în ispită,
    ci ne mântuieşte de Cel Rău c.
14 Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, 15 însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni d, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. 


a
b Lit.: datoriile.
c Unele manuscrise adaugă: Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci. Amin. Alte manuscrise adaugă numai: Amin.
d Multe manuscrise au: greşelile lor.

Traducere ortodoxa

Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;

Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Din Biblia Cornilescu

9 Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;
10 vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;
12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Si, in fine, cea mai recenta versiune recomandata de episcopii francezi pentru a fi citita în cursul liturgiei. Doua remarci:

a. se pastreaza termenul din originalul grec „datoriile” = nos dettes

b. discutabil, se prefera „ne nous laisse pas entrer en tentation”=nu ne lasa sa cadem în ispita, termenului folosit în ultimii 40 de ani, circa, „ne nous soumets pas à la tentation” =nu ne duce în ispita; preferinta fiind bazata pe afirmatia, tot din NT, ca Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni (ceea ce nu înseamna ca nu ne pune la încercare…)

Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 6,7-15.

En ce temps-là,  Jésus disait à ses disciples : « Lorsque vous priez, ne rabâchez pas comme les païens : ils s’imaginent qu’à force de paroles ils seront exaucés.
Ne les imitez donc pas, car votre Père sait de quoi vous avez besoin, avant même que vous l’ayez demandé.
Vous donc, priez ainsi : Notre Père, qui es aux cieux, que ton nom soit sanctifié, 
que ton règne vienne, que ta volonté soit faite sur la terre comme au ciel. 
Donne-nous aujourd’hui notre pain de ce jour. 
Remets-nous nos dettes, comme nous-mêmes nous remettons leurs dettes à nos débiteurs. 
Et ne nous laisse pas entrer en tentation, mais délivre-nous du Mal.  Car, si vous pardonnez aux hommes leurs fautes, votre Père céleste vous pardonnera aussi.
Mais si vous ne pardonnez pas aux hommes, votre Père non plus ne pardonnera pas vos fautes. » 

 

 

Cuvântul Domnului? Depinde

Un punct de vedere esential, luminos, la obiect, si mai ales… contemporan. Am dat de el gratie WordPress, multumesc pentru acest text si pentru excelenta traducere autorului https://antonivanov.blog.

„A face răul în numele lui Dumnezeu, deformând Cuvântul său

parola-dio-294x154„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi

„Cuvântul Domnului? Depinde!

„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu. Într-adevăr, motivul pentru care au fost permise, au fost justificate și chiar au fost poruncite tot felul de crime în numele lui Dumnezeu, este pentru că „așa e scris”, și astfel sfintele scripturi se transformă din izvoare de viață în instrumente de suferință și de moarte.

Dar nu este suficient să curățăm scripturile de elementele arhaice tribale, de superstiții, de tabu-uri, de atavica ură etnică, ci este necesar și faptul ca ceea ce a fost scris să fie în mod corect și în mod continuu interpretat. Altfel, o înțelegere numai literală a scripturii, în loc să comunice viață, poate cauza moarte, după cum foarte bine și-a dat seama apostolul Paul („Litera ucide”, 2 Corinteni 3,6).

Așa cum „cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan 4,8), la fel și tot ceea ce nu este spre binele omului nu provine de la Dumnezeu, chiar dacă este scris că e așa și lui Dumnezeu îi este atribuit acel lucru. Desigur, pentru a face acest pas este nevoie de mult curaj, iar Isus a avut acest curaj, plătindu-l cu propria viață. Cristos a avut temeritatea să declare că nu tot ceea ce este scris în textele sacre provine de la Dumnezeu. De aceea nu a ales o carte, oricât de sacră ar fi ea, drept cod de comportament pentru credincioși, ci binele omului.

Pentru Isus nu este de ajuns ca un text să fie considerat sacru, este necesar și ca omul să fie considerat sacru. Criteriul a ceea ce este bine și a ceea ce este rău, a ceea ce este permis sau nepermis, nu se bazează pentru Isus pe respectarea și îndeplinirea sau pe nerespectarea și neîndeplinirea a ceea ce e scris în Carte, ci pe practicarea iubirii. De aceea Isus a relativizat importanța Legii divine, atribuindu-i lui Moise, și nu lui Dumnezeu, unele părți ale ei: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă repudiați soțiile; la început însă nu a fost așa» (Matei 19,8). Potrivit tradiției religioase, fiecare cuvânt în parte din Lege (Torah) provenea de la Dumnezeu însuși. Moise avusese simplul rol de executor al voinței lui Dumnezeu, și era inadmisibil să afirmi că unele părți din Lege proveneau de la Moise și nu de la Domnul („Cine asigură că Torah-ul nu provine din cer, cel puțin în acel text (în Lege), și că nu Dumnezeu a spus ceea ce e scris în ea…, v-a fi nimicit în această lume și în lumea viitoare”, Sanhedrin B. 99). Polemica sau ciocnirea cea mai răsunătoare dintre Isus și Cartea Legii a fost cu privire la tema, foarte importantă pentru Iudei, a regulilor de puritate rituală, care erau considerate că provin direct de la Dumnezeu.

În Cartea Leviticului, considerată Cuvântul lui Dumnezeu, sunt enumerate animalele care pot fi mâncate, pentru că sunt considerate animale pure, și acelea cu care este interzis să te hrănești, pentru cu sunt impure (Levitic 11). Pentru Isus, puritatea sau impuritatea individului nu constă în ceea ce individul mănâncă sau nu mănâncă, ci în comportamentul individului față de alții: «Nu înțelegeți că tot ceea ce intră în om din exterior nu poate să-l facă impur, pentru că nu-i intră în inimă, ci în stomac și apoi ajunge în latrină? … Ceea ce iese din om este ceea îl face pe om impur» (Marcu 7, 18-20), dezmințind, de facto, Cartea Leviticului («Astfel, declara pure toatealimentele» (Marcu 7, 19). Așadar, textele sacre se revelează în semnificația lor cea mai adevărată și mai profundă numai dacă sunt citite din optica Duhului care le-a inspirat, adică din optica iubirii necondiționate a Creatorului față de creaturile sale. De acea Cuvântul lui Dumnezeu li se dezvăluie numai acelora care pun binele față de alții pe primul loc în propria existență. Când acest lucru nu se petrece, individul riscă să-l dezonoreze pe semenul său pentru a-l onora pe Dumnezeu (Marcu 7, 10-12) și, ca să fie fidel față de textul sacru, riscă să-l trădeze pe omul care trăiește.

Sacramentele și cupiditatea

Nu am nici aur, nici argint, dar ceea ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te și mergi!” (Faptele Apostolilor 3,6). Așa i-a spus Petru ologului de lângă poarta templului din Ierusalim, iar bolnavul a început nu doar să meargă, ci de-a dreptul să sară, lăudându-l pe Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3,8). Petru, fidel față de învățătura Învățătorului său de a nu acumula comori pe pământ(Matei 6,19), a comunicat viață celui ce simțea că viața îi lipsește. Apoi succesorii lui Petru au abandonat progresiv învățătura lui Isus, trădându-l în mod nerușinat, iar Biserica a ajuns nu doar să nu reușească să le redea puterea de a merge celor ce erau împiedicați, ci, supraîncărcată cu aur și argint, a devenit un obstacol pentru cei care voiau să înainteze cu pas sprinten pe drumul evangheliei.

Într-adevăr, deja din primele secole, nepăsători față de mustrările severe ale lui Isus cu privire la ispita bogăției (Luca 6,24), papii, și împreună cu ei întreaga ierarhie, au făcut tragica lor alegere. Isus a avertizat: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Luca 16,13). La auzul acestor cuvinte atât de clare, „fariseii, care erau atașați de bani, își băteau joc de el” (Luca 16,14). Dar Biserica nu doar a ignorat cuvintele lui Isus, ci a făcut contrariul și, fără să ezite, a ales mamona, banul, interesul, conveniența, iar pentru a se îmbogăți a folosit orice mijloc, începând de la minciună. Într-adevăr, Biserica ierarhică a construit, fără niciun scrupul, un document fals care a avut repercusiuni grave asupra întregii creștinătăți.

Prin „Donația lui Constantin”, Biserica a afirmat că împăratul îi dăruise Papei Silvestru (+ 335) toate proprietățile imperiului. Iar Biserica, prinsă de lăcomia bogăției, s-a îndepărtat tot mai mult de evanghelie: chemată să-i slujească pe cei săraci, i-a pus pe cei săraci să o slujească. Nepăsătoare față de Isus care a spus că nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească (Matei 24,28), Biserica s-a transformat într-o structură a puterii: papa se considera pe sine însuși un împărat sau rege (papa-rege), și, bineînțeles, cardinalii erau prinți, episcopii erau conți, iar pentru sărmanii preoți era oricum o importantă promovare socială și economică să ajungă parohi.

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriană din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» la Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da pretiNostra Signora degli ereticiCome leggere il Vangelo (e non perdere la fede)Parabole come pietreLa follia di DioVersetti pericolosiChi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 19.06.2016

Sursa: ilLibraio.it

Preluat din excelentul blog https://antonivanov.blog/2018/01/26/a-face-raul-in-numele-lui-dumnezeu-deformand-cuvantul-sau/