Un blog de sensibilitate religioasa, ce se vrea deschis spre tot ce e omenesc
Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni: Unde este ură eu să aduc iubire, Unde este vină eu să aduc iertare, Unde este dezbinare, eu să aduc unire, Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul, Unde-i îndoială, eu să aduc credință, Unde-i disperare, eu să aduc speranță, Unde-i întuneric, eu să aduc lumină, […]
via Din nou în Assisi (prin imagini) — Prea târziu te-am iubit…
Ce 13 octobre 1917, à Fatima, il se produisit un phénomène sans précédent de mémoire d’homme. Jamais, dans l’histoire des apparitions mariales, une manifestation n’était venue authentifier d’une façon aussi éclatante et spectaculaire la vision de ceux qui contemplaient la Vierge Marie. Jamais non plus on n’avait assisté à un mouvement du soleil qui semblait « défier les lois cosmiques » pour reprendre les termes de l’évêque de Leiria. Le soleil se mit à « danser » pendant douze minutes, dessiner par trois fois des cercles dans le ciel avant de plonger et de s’abattre sur la Terre.
Depuis la première apparition aux trois bergers de Fatima, le 13 mai 1917, une foule de curieux ne manque plus la moindre vision des trois bergers. Tous les 13 du mois, de mai à octobre, ils se rendent au chêne où la Vierge était apparue la première fois aux pastoureaux, en dépit des moqueries et des quolibets des sceptiques.
Au mois d’août, Lucia, Francisco et Jacinta ne peuvent pas honorer leur rendez-vous avec la Sainte Vierge, car l’administrateur local, agacé par la piété populaire grandissante, les a fait jeter en prison. Mais les voyants ne cèdent pas et maintiennent leurs déclarations : ce qu’ils ont vu, ils l’ont vu !
L’hostilité des incrédules va grandissante aussi. Avelino d’Almeida, rédacteur en chef du Seculo, publie le matin même du 13 octobre un article ironique sur les apparitions, dénonçant les « superstitions » et les « supercheries ». Il assiste pourtant, comme des milliers de témoins anonymes à la « danse du soleil », et écrit le lendemain un article élogieux et fait part de sa propre stupéfaction : « Les nuages se déchirèrent et le soleil, comme une plaque argentée… se mit à tourner sur lui-même et à zigzaguer dans le cercle du ciel laissé libre de nuages. (…) Toute la foule pleurait, toute la foule priait, les hommes, le chapeau à la main dans l’impression grandiose du miracle attendu ! »
Outre ce journaliste, beaucoup de personnalités ont attesté de l’événement, comme l’évêque de Leiria, le docteur Almeida Garrett, professeur à la faculté des sciences de l’université de Coimbra, l’académicien Marques da Cruz ou le poète Alfonso Lopes Vieira, qui se trouvait à dix lieues de Fatima le 13 octobre 1917.
Lorsque le soleil s’apprête à « tomber du ciel », les assistants émerveillés par sa danse sont épouvantés, croyant voir l’Apocalypse devenir réalité. L’astre regagne pourtant sa place initiale. Mais son manège sonne comme un avertissement, concordant avec les confidences faites par la Vierge aux pastoureaux.
Lucia Dos Santos, la seule des trois voyants à avoir survécu à la grippe espagnole et qui deviendra religieuse, assura que la Vierge Marie leur avait confié trois secrets, qui furent divulgués après les apparitions, évoquant la fin de la Première Guerre mondiale et le début d’une autre. Dans le dernier secret, le plus controversé, dont la révélation fut décidée en 1960 puis reportée à l’an 2000, il était question d’un ange portant « une épée de feu », prête à s’abattre sur la Terre, mais qui s’éteint au contact de la Vierge.
Le cardinal Ratzinger, lors de la divulgation du troisième secret en 2000, précisa que l’ange armé d’une épée représentait la menace du jugement qui plane sur le monde : « La perspective que le monde pourrait être englouti dans une mer de flammes n’apparaît absolument plus aujourd’hui comme une pure fantaisie : l’homme lui-même a préparé l’épée de feu avec ses inventions ».
Source: Aleteia
Le jeudi 22 septembre 2011, au pénitencier de Jackson, dans l’état de Géorgie, aux USA, la peine de mort a eu raison d’un noir américain de 42 ans. L’homme protestait toujours de son innocence. Le cas Troy Davis a ému le monde entier.
via Homélie pour le 26e Dimanche. T.O. Année A — Spiritualité 2000
Let’s take a look at the history of mysticism to find our roots and see how we had it, how and why we largely lost it, and to recognize that now we are in the midst of a rediscovery and new appreciation for the mystical, nondual, or contemplative mind (use whichever word you prefer; they […]
via Richard Rohr on The Evolution of Mystic Consciousness — Persona
Înţelepciunea unui sărac
Introducere
Pierzându-şi nevinovăţia, omul s-a trezit lipsit totodată şi de secretul fericirii. Cu toată ştiinţa lui, cu toate tehnicile pe care le are la dispoziţie, rămâne un neliniştit şi un singuratic. Este singur în faţa morţii. Singur, pradă necredinţei care-şi face sălaş şi în el, şi în ceilalţi. Singur, în mijlocul marii turme omeneşti. Singur, la cheremul unor demoni care rămân agăţaţi de el. În anumite ceasuri de luciditate, omul înţelege că nimic, absolut nimic, nu-i va putea reda încrederea adâncă şi plină de bucurie în viaţă dacă nu va regăsi un anumit izvor, cel care îi asigură totodată o fericită reîntoarcere la duhul copilăriei. Nicicând n-a apărut atât de încărcat de adevăr cuvântul Evangheliei: „Dacă nu veţi deveni ca unii dintre aceştia mici, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”.
Pe calea ce ne poate duce către o regăsire a duhului copilăriei, un om simplu şi împăcat cum a fost Francisc din Assisi are ceva să ne spună. Ne aduce un mesaj esenţial, un mesaj capital. Căci sfântul acesta din Evul Mediu, incredibil de apropiat de noi, parcă ne iese în întâmpinare. Parcă ne-a ghicit dinainte drama, el care scria cândva: „Bucură-te, Regină Înţelepciune, Dumnezeu să te mântuie, împreună cu sora ta, curata Simplitate”. Vai! Cât de mult simţim acest lucru: înţelepciunea nu mai este pentru noi, cei atât de încărcaţi de comorile ştiinţei, încât curata simplitate nu ne mai spune nimic. Cine însă ne-ar putea face să înţelegem mai bine ce înseamnă limpedea simplitate, ca Il Poverello, „Micul Sărac” din Assisi?
Cărticica de faţă îşi propune să zugrăvească înţelepciunea sfântului Francisc: sufletul lui adânc, esenţa poziţiei lui faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nu am încercat să scriu o biografie. Dar am avut grijă să nu fabulez. Nu am urmărit o fidelitate ad litteram, ci o fidelitate lăuntrică, mai profundă decât cea a unei simple relatări istorice. O viaţă precum cea a sfântului Francisc din Assisi poate fi abordată din exterior, într-o încercare de a-i descifra, pas cu pas, pornind de la fapte, taina sufletului. Este un mod de a proceda legitim şi întotdeauna necesar. Dar, după ce ai procedat astfel şi ai reuşit să prinzi câte ceva din bogăţia lăuntrică a unui asemenea suflet, poţi încerca să-i redai plenitudinea şi într-un alt mod, încercând s-o faci perceptibilă. Ca să nu trădezi belşugul pe care l-ai întrezărit, se cere poate să optezi pur şi simplu pentru un mod de exprimare ce se înrudeşte mai degrabă cu arta decât cu istoria propriu-zisă.
Urmărind aşadar mai mult fidelitatea spirituală decât cea literală, am căutat să-mi familiarizez cititorul cu experienţa franciscană, privită ca o îndoită realitate. Pe de o parte, o experienţă însorită, în care simţi curgând Milostenia. Pe de altă parte, o experienţă a sărăcirii, a înjosirii de sine, care duce foarte departe, până la coborârea în noaptea marilor despuieri. Aceste două aspecte nu pot fi despărţite. Înţelepciunea lui Poverello, oricât de spontană şi de radioasă ar putea părea, nu scapă legii comune: este rodul experienţei şi al încercării. S-a copt încet într-o reculegere şi o sărăcire care, cu trecerea timpului, s-au adâncit tot mai mult.
Despuierea despre care vorbim şi-a atins culmile în timpul crizei extrem de grave care a clătinat ordinul călugăresc întemeiat de Francisc; el însuşi a trăit această criză în chip extrem de dureros. În povestirea care urmează, am încercat să exprimăm abisurile în care a coborât, trăindu-şi încercarea, sfântul Francisc. Căutarea înţelepciunii se înscrie pentru el în soiul de situaţii în care cineva aflat la mare ananghie este ajutat, salvat, mântuit: „Bucură-te, Regină Înţelepciune, să te mântuie Dumnezeu…” Francisc a înţeles că până şi înţelepciunea are nevoie de mântuire şi a priceput, în adâncul inimii, că adevărata înţelepciune nu o posedă decât cei mântuiţi.
Criza despre care va fi vorba a avut o cauză bine cunoscută: dezvoltarea rapidă a Ordinului Fraţilor Minori şi intrarea în rândurile lor a unui număr mare de oameni cu carte. O situaţie nouă a apărut, ridicând probleme complicate de adaptare. Cinci mii de fraţi nu mai puteau locui în aceleaşi condiţii în care se trăia în vremurile când erau doar doisprezece. Pe de altă parte, în sânul comunităţii apăreau noi necesităţi, izvorând din prezenţa a numeroşi oameni culţi. Se impunea o adaptare a idealului originar la noile condiţii. De aceasta Francisc era pe deplin conştient. Constata însă şi faptul că unii dintre fraţii doritori de înnoiri erau mânaţi de un duh cu totul diferit de al său. Or, Francisc îşi dădea seama mai bine ca oricine de originalitatea idealului său. Se simţea răspunzător pentru forma de viaţă revelată, în Evanghelie, de Domnul nostru în Persoană. Inspiraţia dumnezeiască a începuturilor trebuia ferită cu orice preţ de trădare.
În plus, sfântul se simţea dator să evite rănirea susceptibilităţilor, cât se poate de legitime, ale primilor săi tovarăşi de drum: erau suflete simple, ce nu puteau să nu se tulbure văzând înnoirile întreprinse imprudent. Adaptarea la nou era o sarcină delicată. Ar fi fost nevoie de mai mult discernământ, era ceva care cerea timp. Dar aceste condiţii nu s-au respectat. Vicarii generali, cărora Francisc le încredinţase conducerea ordinului în timpul când el s-a aflat în Orient, s-au pripit şi au sărit peste etape. Rezultatul a fost o criză foarte gravă, care ar fi putut duce până la ruptură. Criza aceasta a fost pentru Francisc o încercare cumplit de grea. A avut simţământul eşecului total.
Dumnezeu îl aştepta în acel punct. A fost o supremă purificare. Cu sufletul zdrobit, Micul Sărac din Assisi s-a îndreptat către o totală şi definitivă despuiere: despuierea de sine. Prin zbucium şi prin lacrimi, avea să ajungă, în cele din urmă, la pace şi la bucurie. În acelaşi timp, îi salva pe ai lui, arătându-le că forma cea mai înaltă a sărăciei evanghelice – cea în care omul recunoaşte şi acceptă realitatea omenească şi realitatea dumnezeiască, în toate dimensiunile lor – este şi cea mai realistă. Era calea mântuirii pentru ordinul său: în loc să se izoleze într-un soi de protestantism „avant la lettre”, acesta avea să-şi regăsească, rămânând în sânul Bisericii, echilibrul lăuntric şi perenitatea.
Din cartea lui Eloi Leclerc „La sagesse d’un pauvre”; best seller de literatura spirituala. Traducerea a aparut acum câtiva ani la editura Sapientia Iasi.
Așa cum despre Cristos spunem împreună cu profetul că a fost „om al durerilor, obișnuit cu suferința” (Is 53,3), la fel spunem și despre Sfânta Fecioară Maria că este „mama îndurerată”, este cea căreia o sabie i-a străpuns sufletul (cf. Lc 2,34-35). Știm că pe drumul crucii Domnul s-a oprit pentru o clipă ca să o îmbrățișeze pe scumpa sa mamă, Maria, iar prin ea a îmbrățișat omenirea întreagă. Privirile lor duioase s-au întâlnit, iar inima zdrobită de durere a mamei și inima înflăcărată de iubire a Fiului s-au contopit într-o singură bătaie spre mântuirea lumii. Astăzi trebuie să răsune în inima noastră cuvântul Domnului: „Mamă, privește! Fac toate lucrurile noi! Fac o lume nouă! Eu pentru aceasta am venit și m-am născut: ca toți să aibă viață și să o aibă din plin. Mamă, suferințele și moartea aceasta nu vor fi spre pierdere, ci spre înviere! Lasă acum…
Vezi articol original 1.329 de cuvinte mai mult
