Maica Sperantei

Résultat de recherche d'images pour "adormirea maicii domnului icoane"

Fecioara Maria, Maica speranței, a fost în centrul catehezei prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, 10 mai 2017, cu participarea a zeci de mii de pelerini, în Piața Sfântul Petru. Pontiful a continuat astfel seria catehezelor dedicate speranței. Tradiționala întâlnire săptămânală cu credincioșii a început cu proclamarea pericopei de la Ioan (19,25-27) în care Isus, răstignit pe cruce, îi spune Fecioarei Maria: ”Femeie, iată-l pe fiul tău”, iar apostolului Ioan: ”Iată mama ta!”.

 ”Maria”, a remarcat papa la cateheză, ”a trecut prin mai multe nopți pe drumul său de mamă. Încă de la prima apariție în istoria evangheliilor, figura ei se evidențiază ca și cum ar fi personajul unei drame. Nu era ușor să răspundă cu un «da» la chemarea îngerului și, cu toate acestea, ea, femeie încă în floarea tinereții, răspunde cu curaj, deși nu știa nimic cu privire la destinul care o aștepta. Maria, în acel moment, ne apare ca una dintre numeroasele mame din lumea noastră, cu un curaj extrem când e vorba de a primi în sânul ei istoria unui om nou care se naște”.
Papa Francisc: ”Acel «da» este primul pas dintr-o listă lungă de ascultări care vor însoți itinerarul ei de mamă. În acest fel, Maria apare în evanghelii ca o femeie tăcută, care deseori nu înțelege tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar care se gândește în inima ei la fiecare cuvânt și fiecare eveniment”.

”În această dispoziție interioară”, a reluat Sfântul Părinte, ”găsim o fărâmă prețioasă din psihologia Mariei: ea nu este o femeie care cade în depresie în fața incertitudinilor vieții, mai ales atunci când nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Nu este nici o femeie care protestează cu violență, care lansează invective împotriva destinului vieții, care deseori își arată o față potrivnică. Este, în schimb, o femeie care ascultă, care primește existența așa cum aceasta ni se prezintă, cu zilele ei fericite, dar și cu tragediile pe care niciodată nu am fi vrut să le întâlnim. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul ei este pironit pe lemnul crucii”.
Papa Francisc: ”Până în ziua aceea, Maria aproape că dispăruse din urzeala evangheliilor. Scriitorii sacri lasă de înțeles această eclipsare lentă a prezenței sale, rămânerea ei fără cuvinte în fața misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Maria apare din nou, însă, în momentul crucial, atunci când o bună parte dintre prieteni au fugit din cauza fricii. Mamele nu trădează niciodată și, în acel moment, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea cea mai dureroasă: a omului inocent care moare pe lemnul crucii sau agonia unei mame care însoțește ultimele clipe din viața fiului ei”.

E adevărat, a recunoscut papa Francisc, că ”evangheliile sunt lapidare și extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezența Mamei: «stătea» (In 19,25). Nu spun nimic despre reacția ei, nici o aluzie pentru a descrie durerea ei: asupra acestor detalii avea să se îndrepte imaginația poeților și a pictorilor, dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei și a literaturii”.
Papa Francisc: ”Maria «stătea», era pur și simplu acolo. Iat-o din nou pe tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul cărunt după scurgerea anilor, încă o dată înaintea lui Dumnezeu care trebuie să fie doar îmbrățișat, și cu o viață care a ajuns în pragul celui mai greu întuneric. Maria e acolo, prezentă cu fidelitate, ori de câte ori trebuie ținută o candelă aprinsă într-un loc de negură și ceață. Nici ea nu cunoaște destinul de înviere pe care Fiul ei îl deschidea în acea clipă pentru noi toți: este prezentă acolo din fidelitate față de planul lui Dumnezeu, a cărui slujitoare s-a declarat încă din prima zi a chemării ei, dar și din instinctul de mamă, care pur și simplu suferă ori de câte ori un fiu trece printr-o suferință”.

Mai târziu, a reluat Sfântul Părinte, ”o vom regăsi în prima zi a Bisericii, pe ea, maica speranței, în mijlocul acelei comunități de discipoli atât de fragili: unul trădase, mulți fugiseră, toți erau înfricoșați (cf. Fap 1,14). Maria stătea pur și simplu acolo, în cel mai obișnuit dintre moduri, ca și cum ar fi un lucru cu totul natural în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar și de fiorii primilor pași pe care trebuia să-i facă în lume. De aceea, noi toți o iubim ca Mamă. Nu suntem orfani: avem o Mamă în ceruri, pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. Pentru că ea ne învață virtutea așteptării, chiar și atunci când totul pare să fie lipsit de sens: ea este întotdeauna încrezătoare în misterul lui Dumnezeu, chiar și când El pare să se eclipseze din cauza răului din lume. În momentele de dificultate, Maria, Mama pe care Isus ne-a dăruit-o tuturor, să susțină mereu pașii noștri, să spună întotdeauna inimii noastre: «Ridică-te, uită-te înainte, privește orizontul!», pentru că ea este Maica speranței”.

*****

Înălțarea cu trupul și sufletul la cer a Sfintei Fecioare Maria este ”un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru”: a spus papa Francisc la rugăciunea ”Angelus”, recitată la solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, anul trecut.

«Pagina Evangheliei (Lc 1,39-56) de la sărbătoarea de astăzi a Înălțării Mariei la cer descrie întâlnirea dintre Maria și ruda ei Elisabeta, subliniind că ”Maria a pornit în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda” (v. 39). În zilele acelea Maria mergea în grabă către o mică cetate din apropiere de Ierusalim ca să o întâlnească pe Elisabeta. Astăzi, în schimb, o contemplăm pe drumul ei către Ierusalimul ceresc ca să întâlnească în sfârșit chipul Tatălui și să revadă chipul Fiului ei Isus. De multe ori în viața ei pământească a străbătut ținuturi muntoase, până la ultima etapă dureroasă de pe Calvar, asociată la misterul pătimirii lui Cristos. Astăzi o vedem ajungând la muntele lui Dumnezeu, ”îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1) – cum spune cartea Apocalipsului – și o vedem trecând pragul patriei cerești.

Ea a fost cea dintâi care a crezut în Fiul lui Dumnezeu și este cea dintâi dintre noi care a fost înălțată cu sufletul și trupul la cer. Este cea dintâi care l-a primit și l-a luat în brațe pe Isus pe când încă era copil și este cea dintâi care a fost primită de brațele lui ca să fie condusă în Împărăția veșnică a Tatălui. Maria, o smerită și simplă tânără dintr-un sat pierdut la periferia Imperiului Roman, tocmai pentru că a primit și a trăit Evanghelia, a fost primită de Dumnezeu să stea pentru veșnicie alături de Fiul. Acesta este felul în care Domnul îi dă jos de pe tronuri pe cei puternici și îi înalță pe cei smeriți (cf Lc 1,52).

Înălțarea Mariei este un mare mister care ne privește pe fiecare dintre noi, privește viitorul nostru. Maria, într-adevăr, merge înainte pe drumul pe care au pornit cei care, prin Botez, și-au legat viața de Isus, după cum Maria și-a legat de El propria viață. Sărbătoarea de astăzi ne face să privim spre cer. Sărbătoarea de astăzi prevestește ”cerurile noi și pământul nou”, prin biruința lui Cristos cel înviat asupra morții și înfrângerea definitivă a celui rău. De aceea, bucuria smeritei copile din Galileea, exprimată prin cântarea ”Magnificat”, devine cântarea omenirii întregi, care se complace să-l vadă pe Domnul aplecându-se asupra tuturor bărbaților și femeilor, creaturi umile, ca să-i înalțe cu sine la cer. Domnul se apleacă asupra celor smeriți ca să-i ridice: acest fapt l-am auzit în ”Magnificat”, cântarea Mariei.

Cântarea Mariei ne duce cu gândul și la atâtea situații dureroase actuale, în special la situația femeilor asuprite de povara vieții și de drama violenței, a femeilor sclave ale prepotenței celor puternici, a fetelor constrânse la munci inumane, a femeilor obligate să se resemneze în trup și spirit la poftele oamenilor. Fie să ajungă cât mai curând pentru ele începutul unei vieți de pace, dreptate, iubire, în așteptarea zilei în care în sfârșit se vor simți luate de mâini care nu le umilesc, dar cu blândețe le ridică și le conduc pe calea vieții, până la cer. Maria, o femeie, o copilă care a suferit mult în viața ei, ne face să ne gândim la aceste femei care au de suferit atât de mult. Să-i cerem Domnului ca el însuși să le ducă în mână pe calea vieții și să le elibereze de aceste sclavii».

 

 

Trump, again

Source: Evangelicals, Trump and the politics of redemption | Religion News Service An American evangelical says ‘enough is enough’: ‘The evangelical Christian movement in America is being compromised and discredited by the way prominent leaders have associated themselves with, first, the Donald J. Trump campaign and now, the Trump presidency. If this is allowed to […]

via Evangelicals, Trump and the politics of redemption | Religion News Service — Persona

O corabie în furtună

Iar dând drumul multimilor, Domnul s-a suit în munte, ca să se roage singur. Si făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii de pământ,  fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.  Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si au strigat de frică. Dar El le-a vorbit îndată, zicând, Eu sunt, nu vă temeti. Iar Petru, răspunzând, a zis : Doamne, dacă esti Tu, porunceste să vin la Tine pe apă. Iar El a zis : Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă si a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut si a început să se scufunde, a strigat, zicând : Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? (Matei, 14, 23-31)

Corabia în care s-a urcat ucenicii Domnului, la căderea serii, e bătută de valurile lacului Galileii, căruia i se mai zice si marea Tiberiadei. O clatină si o scutură, ca pe o coajă de nucă, un vânt potrivnic, iar cei aflati la bord, desi navigatori si pescari experimentati, îsi fac griji pentru viata lor.

Învătătorul nu este alături de ucenicii Lui. A înmultit pâinile si pestii, spre a hrăni  multimile iar acestea, la vederea minunii săvârsite, se arată gata să facă din el, cu sila, un Împărat ca atâtia altii ai acestei lumi.

Domnul însă s-a îndepărtat de toti. Dorea să rămână singur cu Tatăl, faţă în faţă, inimă lângă inimă, ridicând spre cer o rugă fierbinte, plină de recunostintă si de dragoste. Rugăciunea obisnuită a Fiului, tâsnită din legătura unică, atât de specială, cu Părintele ceresc. Căci tot ce a făcut Iisus pentru oameni, a făcut în numele Tatălui, ascultând de Voia Tatălui, spre Slava Tatălui… Slava lui Dumnezeu, strâns legată, spun Părintii, de mântuirea noastră. (Pentru Ireneu din Lyon, Slava lui Dumnezeu este omul viu).

În corabia aflată în bătaia valurilor, niste pescari galileeni, asemănători cu atâti compatrioti si contemporani ai lor. Oameni de rând, însă nu si oameni oarecare, căci Mântuitorul i-a ales anume pentru a-L însoti si ajuta în misiunea sa, devenind “pescari de oameni”.

Iar corabia e acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul îi este împotrivă. ( Matei 14,24)

Marea frământată de furtună: imagine, pentru vechii evrei, a haosului originar ce stă încă la pândă, gata să ia din nou în stăpânire universul;  imagine a tot ce clocoteste în adâncurile sufletului omenesc, patimi, păcate, violentă. Imagine, deopotrivă, a  istoriei care clădeste, ca apoi să le înghită si să le mistuie, societătile omenesti cele mai puternice si mai strălucitoare. Simbol al tuturor evenimentelor care ne covârsesc, al tuturor necazurilor vietii, al suferintelor care uneori iau dimensiuni coplesitoare,  imagine a unor trăiri negative greu de stăpânit, mâhniri adânci, mânii, angoase, frustrări, regrete, revolte, disperări. Si frici de tot soiul, mari si mici, întemeiate si neîntemeiate.

Pe cei din plăpânda corabie îi sperie furtuna, perspectiva scufundării si a mortii prin înec.

Dar ceea ce le este dat să vadă, fără a pricepe mai întâi nimic,  îi sperie si mai mult. Învătătorul vine spre ei, păsind pur si simplu peste întinderea apelor.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, si de frică au strigat. 

Când nu întelegem ce se petrece, spaima e parcă si mai puternică, ca în prezenta unor fantome; si cine nu stie, din copilărie, cât pot înspăimânta toate nălucirile închipuirilor noastre…! Nu este doar un nărav al copilariei, cel constând în a lăsa să bântuie în voie « nebuna casei », imaginatia aducătoare de chin. La tot ce ne pare greu de dus, la toate problemele reale, concrete, cu care suntem confruntati, adăugăm, mai toti, povara gândului care exagerează, a aducerilor aminte si a zvonurilor alarmiste, a diagnosticelor pe cât de incompetente, pe atât de pripite. Tuturor relelor materiale, le adăugăm, stiind bine totusi cât de zadarnic, îngrijorări, temeri, regrete. Ca apoi, dacă avem, asa cum au avut-o ucenicii Mântuitorului, cutezanta, să strigăm după ajutor. Sau să ne ascundem capul în nisip, căutând uitarea cu orice pret…

Dar Iisus ne vede, ne întelege, este aproape de noi, alături de noi, si ne spune, asa cum le-a spus ucenicilor înspăimântati:

Îndrăzniti, Eu sunt, nu vă temeti! 

*

Comentariu de Romano Guardini (Der Herr, Domnul)

„Din toate părtile, oamenii au alergat înspre omul despre care vorbeste toată tara. Foamea lor este ca un simbol al  precaritătii omenesti aducătoare de angoasă. Iisus le vede nevoia, si  face o minune (aduce un semn) : binecuvântează pâinea si pestii, si le împarte. Toti mănâncă, se satură, prisosul rămâne pe jos. Sensul minunii sare în ochi : scopul ei nu este săturarea multimii. Dacă privesti lucrurile în termeni practici, apostolii aveau dreptate : oamenii aceia ar fi trebuit să se împrăstie prin satele din jur, si să-si cumpere merinde. Or hrana înmultită anume pentru îndestularea celor adunati să-l asculte pe Iisus nu are alt scop decât să dezvăluie abundenta bogătiilor  divine. Izvorul îmbelsugat, creator, al dragostei dumnezeiesti, a început să curgă, iar hrana trupească nu face decât să prefigureze alimentul spiritual care va fi vestit putin după aceea, la Capernaum.

Apoi Iisus se îndepărtează, spre a fi singur. Poporul este în fierbere : a văzut semnul mesianic, si vrea să-l proclame pe Mântuitor împărat. Dar împărătia pe care o caută oamenii nu înseamnă nimic pentru Iisus…

… Atunci Iisus vine către ei mergând pe apă… Înainte de aceasta, a petrecut un timp în rugăciune. Ne este desigur îngăduit să încercăm a ne reprezenta tălăzuirea acelei rugăciuni, prin care sufletul Domnului era ca luat pe sus, trecând, fără ca El să bage de seamă, din timp în vesnicie, din lume, în Dumnezeu; ne putem închipui sentimentul de putere nesfârsită, de suverană autoritate, pe care-l va fi simtit după minunea înmultirii pâinilor. Si atunci, spiritul  Lui s-a îndreptat către ucenici; a văzut că sunt în pericol, si a simtit că a bătut, si pentru ei, si pentru El însusi, un ceas anume, fixat de către Tatăl. S-a ridicat si s-a îndreptat către ei.  

Poate că nici măcar n-a observat locul unde tărmul se termina, si începea apa. Pentru puterea care-L umplea, nu exista diferentă între uscat si suprafata lichidă… (un episod asemănător in Carte regilor, când Ilie aleargă in fata calestii regale).

(….) Cel care este ridicat de către Duh nu mai este supus acelorasi dimensiuni ca oamenii de rând. Iisus însă, nu doar era cuprins si purtat de Duh, ci Duhul Sfânt era Duhul Lui. Ceea ce este pentru ratiunea omenească un miracol nemaiauzit, chiar dacă ratiunea este iluminată prin credintă, este efectul firesc si proportionat al fiintei însesi a lui Hristos.

… Petru merge si el pe apă : « Există credinta, si, datorită ei, Petru se mentine în zona de fortă emanând de la Iisus. Hristos, în ce-L priveste, nu crede; pur si simplu există asa cum este, ca Fiu al lui Dumnezeu. A crede, pentru om, este o participare la fiiinta însăsi a lui Hristos. Petru stă în această zonă de fortă, si actionează la fel ca si Hristos, cu Hristos. Dar toată aceast lucrare dumnezeiască este vie. Oscilează, urcă si coboară. Atâta vreme cât Petru îsi tine ochii fixati în ochii Mântuitorului, atâta vreme cât vointa lui aderă, prin credintă, la cea a lui Iisus, apa îl poartă. La un moment dat însă, tensiunea încrederii lui scade, constiinta omenească obosnuită îsi reia drepturile, si el percepe puterile terestre. Aude mugetul furtunii, vede ridicându-se talazurile. Iată-l ajuns în clipa încercării. În loc însă să privească si mai adânc în ochii Domnului, îsi desprinde privirile, atunci zona de fortă se diluează; iar Petru începe să se scufunde. În locul « credintei care poate învinge lumea », apare strigătul disperat : «  Doamne, scapă-mă! » Si Domnul îi răspunde…

Pasajul acesta cuprinde una dintre cele mai importante revelatii despre natura credintei (credintă si ratiune, credintă si vointă). Ceea ce se impune concret constiintei credinciosului nu este un adevăr, nu este o valoare, ci o realitate.”

Romano Guardini um 1920.JPG

Romano Guardini, 1885-1968

Teresia Benedicta a Cruce

 

Saint Teresa Benedicta of the Cross (Edith Stein)Virgin and Martyr Edith Stein, born in 1891 in Breslau, Poland, was the youngest child of a large Jewish family. She was an outstanding student and was well versed in philosophy with a particular interest in phenomenology. Eventually she became interested in the Catholic Faith, and in 1922, […]

via Edith Stein – Tereza Benedicta a Crucii (video) — Prea târziu te-am iubit…

7 august, sf Dominic

De multe ori, când mergem pe stradă și vedem bătrâni, încovoiaţi de ani şi suferință, slăbiţi de foame şi de soare, cu ochii acoperiţi de plânsul uitării şi al singurătăţii, simțim că strigă cineva la noi: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mt 14,16). Noi? Eu? Şi de unde să luăm sau ce să iau ca să […]

via „Daţi-le voi să mănânce”… — Prea târziu te-am iubit…