Un blog de sensibilitate religioasa, ce se vrea deschis spre tot ce e omenesc
Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu – Comentariu la Evanghelie de pr. José Maria Castillo, SJ În sărbătoarea „Trupul și Sângele Domnului”, ziua în care Biserica propune comunității credincioșilor amintirea a ceea ce înseamnă și reprezintă Euharistia pentru toți aceia care cred în Isus Domnul, ar trebui să reflectăm profund la ceea […]
via Trupul și Sângele Domnului – 3 iunie 2018 — Noutatea lui Isus
Bună ziua, lume! Iată cuvintele Învățătorului din evanghelia de astăzi: „Să nu credeți că am venit să demolez Legea sau Profeții; nu am venit s-o demolez, ci s-o duc la împlinire. Adevăr vă spun: mai înainte de a trece cerul și pământul, nici o iotă și nici o linioară nu va dispărea din Lege, fără […]
via O dedicație pentru toți nostalgicii după „ordine și disciplină” — Curajul credinței
Livre d’Ézéchiel 17,22-24.
Ainsi parle le Seigneur Dieu : « À la cime du grand cèdre, je prendrai une tige ; au sommet de sa ramure, j’en cueillerai une toute jeune, et je la planterai moi-même sur une montagne très élevée.
Sur la haute montagne d’Israël je la planterai. Elle portera des rameaux, et produira du fruit, elle deviendra un cèdre magnifique. En dessous d’elle habiteront tous les passereaux et toutes sortes d’oiseaux, à l’ombre de ses branches ils habiteront.
Alors tous les arbres des champs sauront que Je suis le Seigneur : je renverse l’arbre élevé et relève l’arbre renversé, je fais sécher l’arbre vert et reverdir l’arbre sec. Je suis le Seigneur, j’ai parlé, et je le ferai. »
Creştinii care vor să trăiască zilnic şi concret Evanghelia lui Isus ştiu că una dintre dificultăţile cele mai mari pe care le întâlnesc este practica iertării. Isus a fost foarte clar în această privinţă: „Iubiţi pe duşmanii voştri, iertaţi pe cel care v-a făcut rău, rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri” (cf. Mc 11,25; Mt 5,44.45; Lc […]
Oare, suntem în stare?
Omeneste vorbind, nu. Suntem prea preocupati de ale noastre, prea inconstienti, prea iresponsabili… unii din noi, „analfabeti emotional”, surzi si orbi la durerile ca si la bucuriile altora. Când am gresit, NU cerem iertare. Când am ranit, când am nedreptatit pe cineva, spunem ca „el/ea a început”. Când suntem criticati, luam foc si ne lansam în acuzatii. Când privim lumea din jur, vedem înainte de toate raul, dar nu ridicam un deget ca sa dregem ceva… Cei apropiati ne datoreaza tot, dar noi lor, nimic.
Cu toate acestea, „Cineva acolo sus” ne iubeste… Si ne cere sa facem asemenea.
Şi iată, un Învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?
Iar Isus a zis către el: Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?
Iar el, răspunzând, a zis: ‘Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Iar El i-a zis: ‘Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi’.
Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Isus : ‘Şi cine este aproapele meu?’ Iar Isus, răspunzând, i-a zis: ‘Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
Din întâmplare un preot cobora în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe el untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis : ‘Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da’. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost mai aproape de cel căzut între tâlhari ?”
Iar el a zis: cel care a făcut milă cu el. Şi Isus i-a zis : “Mergi şi fă şi tu asemenea.”
(Luca 10,25-37)
Povestirii din Evanghelie, laconice, dar precise, îi poţi adăuga detalii. Încearcă, de pildă, să-ţi închipui cotitura aceea a potecii, bine ascunsă de tufişuri, care le-a uşurat tâlharilor fapta. Încearcă să-ţi închipui agresiunea, scurta luptă dintre bietul om şi răufăcătorii în puterea cărora a căzut. După ce a fost bătut măr, şi lăsat drept mort, poate s-a trezit din leşin şi îşi căinează soarta, regretând amarnic imprudenţa de a fi mers singur prin acele locuri pustii, şi ceasul rău în care a pornit… Şi, la fel cum ar face-o oricine în situaţia lui, trage totuşi o nădejde: poate va mai trece cineva, curând, şi-l va ajuta. Oameni suntem, nu ?
Sigur, oameni suntem, şi nenorocirea ne poate lovi şi pe noi, şi nu neapărat din pricina vreunei greşeli ori nesocotinţe… Ajunge să ne punem în locul omului căzut, şi hotărârea de a-l ajuta vine spontan. Atâta doar că lucrurile nu se prea petrec astfel în toate cazurile… Evanghelia povesteşte că nici preotul, şi nici levitul – adică slujitorul Templului – care au trecut pe acolo nu au reacţionat. Şi-au văzut de drum. Vor fi fost scufundaţi în recitarea Legii, într-atâta încât să nesocotească până şi cea mai elementară poruncă dumnezeiască ? Poate… Vor fi avut grijă să nu se spurce, apropiindu-se de un cadavru… ? Poate… Le se va fi părut că nu merită să se aplece, pur şi simplu, deasupra cuiva care a făcut o imprudenţă, şi pe care, pe deasupra, nici nu-l cunosc ? Ori, ca atâtora dintre semenii noştri, li se va fi părut că ajutarea unui necunoscut nu le aduce nici un folos?
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă.
Esenţial, salvator, gestul acesta simplu al celui de-al treilea trecător, gestul de a se apleca asupra celui care zace în ţărână, trăindu-şi poate ultimele ceasuri. Şi câtă greutate poartă aceste simple, simple cuvinte : i s-a făcut milă.
Un samarinean era, pentru evreii credincioşi din vremea lui Isus, un soi de spurcăciune, pentru că strămoşii săi îşi amestecaseră sângele cu cel al populaţiilor locale, şi religia lor era aparte. Trecătorul era aşadar un paria. Însă darul milei, lui i l-a făcut Dumnezeu, şi mila aceasta a lucrat.
Milă, iubire ? În Evanghelii, cuvintele sunt de cele mai multe ori sinonime.
În gesturile făcute de samarineanul admirat de Mântuitor, aflăm patru trăsături ale dragostei în sensul pe care creştinii îl dau acestui cuvânt. Dragoste care, înainte de a fi o obligaţie, este un dar. Darul prin excelenţă care, primit cu toată inima, ne deschide către viaţa trăită din plin, viaţa în care dăruieşti, şi dăruind, nu numai că dobândeşti, dar mai ales te bucuri.
Primul lucru pe care ni-l arată pilda lui Isus este următorul : dragostea – atunci când îşi merită numele – este slujire, serviciu concret, devotament, generozitate. Samarineanul a descălecat, a început prin a vărsa ulei şi vin peste rănile omului căzut, uleiul, pentru a alina durerea, vinul, pentru a dezinfecta… L-a urcat pe calul, ori pe măgarul lui, l-a dus la casa de oaspeţi, şi a plătit pentru ca omul să fie îngrijit.
A doua învăţătură : adevărata dragoste întru Hristos se adresează oricărei fiinţe omeneşti cu care avem de a face. Pentru că prin Hristos, şi întru Hristos, fiecare fiiinţă omenească ni se descoperă ca frate ori ca soră. Solicitudinea celui care Îl urmează pe Hristos nu se poate nu se poate mărgini la cei de acelaşi neam, de aceeaşi religie, din acelaşi mediu. Căci Mântuitorul ne-a arătat limpede că dragostea lui Dumnezeu este pentru toţi. Am văzut odată, scrisă de o mână de copil, această afirmaţie elementară, pe care nu mulţi suntem gata să o facem: „Dumnezeu care nu este nici evreu, nici creştin, nici musulman, nici hindus”.
Am putea adăuga : nu este acela pe care-l cred unii sau alţii, nu este, nu are cum fi, ceea ce ne închipuim noi că este… uneori, îndrăznind să credem şi să pretindem: El este numai pentru noi, şi cei care gândesc ca noi…
Slăbiciunea şi vulnerabilitatea, de care ne aducem aminte mai cu seamă atunci când suntem confruntaţi cu tot ce aduce durere şi neputinţă – boala, rănirea accidentală, violenţa, îmbătrânirea – pe scurt, starea noastră de oameni muritori, toate acestea ne apropie între noi. Iar Dumnezeu, când mi-a dat porunca: „iubeşte-ţi fratele ca pe tine însuţi”, s-a referit, de bună seamă, la orice făptură omenească cu care mi-e dat să mă întâlnesc. Iată de a vrut să spună Isus dând drept pildă, unui iudeu care-şi respecta Legea cu străşnicie – pe un om dintr-o comunitate dispreţuită.
Cea de a treia trăsătură a dragostei pe care Isus a venit pe lume ca s-o dezvăluie, este şi cea mai greu de acceptat. Căci ceea ce ne cere Dumnezeu, este să ne iubim până şi duşmanii.
Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc. (Matei 5, 44)
Au trecut două mii de ani de când au fost spuse aceste cuvinte, două mii de ani de când ele sunt repetate, dar nouă tot ne vine greu să le împlinim! Şi totuşi, ele ne vin de pe buzele Mântuitorului ! Dragostea, de primit şi de oferit, ca un dar, fără aşteptarea unei recompense, nu este o datorie facultativă…
Şi dacă iubiţi pe cei care iubesc, ce răsplată puteţi avea (în cer)? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc… Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. (Luca 6,32.35)
Ce s-ar putea spune despre o asemenea poruncă, întemeiată, cum se vede în cele de mai sus, pe asemănarea noastră din adâncuri cu El ? Să ne mulţumim cu observaţia, făcută de atâţia sfinţi ştiuţi şi neştiuţi, că atunci când Dumnezeu ne cere ceva, ne dă şi mijloacele de a-l înfăptui ?
Dragostea pe care ne-o înfăţişează Evanghelia se împlineşte printr-o ultimă trăsătură pe care istoria binefăcătorului samarinean ne-o arată extrem de concret : ea nu are nimic de-a face cu meschinăria. Dimpotrivă, este făcută din nuanţe, grijă, gingăşie, din acel belşug de mici amănunte aducătoare de frumuseţe, pe care doar un suflet iubitor le poate gândi, aduna, realiza.
Practicată cu grijă, dragostea generoasă de semeni sfârşeşte prin a deveni un instinct. Iar pe cel îndumnezeit, nimeni şi nimic nu-l va opri să fie bun, îndurător, generos. Căci porunca Mântuitorului face acum parte din fiinţa lui : « Du-te, şi fă asemenea. »
Poate fi vorba de ceva simplu de tot, de un act dintre cele care nu cer neapărat timp, spaţiu, mijloace materiale şi energie, ci… inspiraţie.
Poate fi o mână care se întinde, ca să ridice o parte din povara sub care se cocoşa cineva.
O mână care îţi întinde o batistă într-o criză neprevăzută de lacrimi.
Gestul spontan al cuiva care şi-a scos pălăria, în semn de salut respectuos, înaintea unei persoane ce trăieşte, acut, un moment dureros şi ruşinos al vieţii sale.
Este ce s-a petrecut între celebrul scriitor englez Oscar Wilde, aflat între doi poliţişti pe coridorul unui tribunal, şi admiratorul său necunoscut, al cărui gest a avut puterea imensă de a lansa redresarea unui suflet care se pierduse…
„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi
Cuvântul Domnului? Depinde
Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele…
Vezi articol original 1.174 de cuvinte mai mult
Reflecţie la sărbătoarea sfântului Anton de Padova (1195-1231)
Dacă-ţi trebuie minuni, prin Anton le dobândeşti, crede celor ce-au aflat marea lui putere (cf. Sfântul Bonaventura).
Am înconjurat astăzi sfântul altar pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cel întreit şi unic pentru marele dar pe care ni l-a făcut, dându-ni-l pe sfântul Anton de Padova, sfântul minunilor şi sfântul lumii întregi, aşa cum îl numea papa Leon al XIII-lea, ca să ne fie un exemplu viu de primire, trăire şi vestire a evangheliei, dar şi un mijlocitor puternic de haruri la tronul său; haruri prin care să ne ajute să trecem cu bine necazurile şi greutăţile vieţii prezente şi haruri şi prin care să ne ajute să dobândim viaţa veşnică alături de persoanele Preasfintei Treimi.
De curând am celebrat sărbătoarea Rusaliilor, când Isus mort, înviat şi înălţat la cer, ni l-a trimis de la Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile lui (cf. Fap 2,1-11), ca să ne amintească de învăţătura şi de mântuirea lui Isus de la cruce (cf. In 14,26); ca să ne ajute cu darurile lui, ca să devenim şi noi apostoli şi mărturisitori ai credinţei; ca să ne ajute să ajungem în cer; ca să ne dea puterea de a-i conduce şi pe alţii la cer (cf. In 20,20).
Revărsarea Duhului Sfânt peste cei credincioşi a început odată cu învierea lui Isus, s-a confirmat odată cu Rusaliile şi continuă până la sfârşitul lumii. Sfântul Anton de Padova a fost un om plin de credinţă, care a fost umplut de Duhul Sfânt şi de darurile lui. În el darurile Duhului Sfânt s-au arătat în mod plenar. Plin de Duhul Sfânt, ca şi Domnul Isus, ca şi apostolii de la început, ca Ştefan şi Barnaba, el a vorbit pe înţelesul tuturor şi a făcut multe minuni în popor, şi a condus pe mulţi la mântuirea lui Dumnezeu.
Pentru că astăzi vreau să medităm împreună despre ajutoarele şi minunile sfântului Anton, chiar de la început trebuie să spun că sfântul Anton, ca şi oricare alt sfânt, nu ne dă nimic de la el însuşi, ci totul ne dă din visteria nesfârşită a lui Dumnezeu, la care el a primit acces din voinţa lui Dumnezeu, dar şi pentru credinţa şi fidelitatea lui din timpul vieţii. De aceea, atunci când venim pentru ajutoare şi minuni la sfântul Anton, rugăciunea noastră trebuie îndreptată mai întâi spre Dumnezeu cel întreit şi unic, din a cărei visterie nesfârşită ne vin ajutoarele şi minunile sfântul Anton. Şi mulţumirea pentru darul primit trebuie făcută în primul rând lui Dumnezeu, de unde vine orice har (cf. Iac 1,17), şi apoi sfântului Anton.
Apoi, trebuie să mai ştim că, la sfântul Anton sau oricare alt sfânt, în mâinile căruia ne punem cererile noastre, pentru a fi corectate, completate, purificate şi purtate la cer, trebuie în mod obligatoriu să fie şi rugăciunile noastre. Rugăciunea de mijlocirea a sfinţilor, fără rugăciunea noastră, e de puţin folos.
Eram odată într-un cimitir şi mă rugam pentru răposaţii unei familii. Acolo, am observat că dintre cei adunaţi la mormântul dragilor lor nimeni nu deschidea gura pentru rugăciune, nimeni nu mişca nici măcar buzele. Atunci i-am întrebat: „Dumneavoastră de ce nu vă rugaţi împreună cu mine?” La care unul dintre ei răspunde sec: „Păi, părinte, noi am plătit ca să se facă rugăciuni!” Credeau că dacă au plătit sunt scutiţi de obligaţia de a se mai ruga. Aşa cred încă şi mulţi creştini de astăzi. Atunci, le-am explicat în puţine cuvine că, fără participarea noastră la rugăciune, oricât de mult am fi plătit şi pe oricât de mulţi i-am fi chemat să se roage pentru noi, este de puţin folos.
Atunci când ne rugăm prin mâinile sfântului Anton şi îl chemăm ca şi el să se roage împreună cu noi şi pentru noi, trebuie ca mai întâi să cerem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie cunoscut şi slăvit de toţi oamenii; ca toţi oamenii să cunoască iubirea şi planul său de mântuire şi să le primească; ca toţi oamenii să vină cu viaţa şi cu păcatele lor la Dumnezeu; ca toţi oamenii să-l arate pe Dumnezeu unii altora; ca oamenii să ajungă cu toţii în cer lângă Dumnezeu.
Dacă vom privi în Biblie, în mod deosebit la lecturile de astăzi (cf. Lc 10,1-9; Is 6,1-3), vom vedea că aşa au făcut Isus, apostolii şi toţi profeţii. Dacă vom privi în Istoria Bisericii, vom vedea că aşa au făcut sfântul Anton de Padova, toţi sfinţii şi toţi creştinii cei buni. Şi, pentru că au procedat aşa, pentru confirmarea adevărurilor proclamate, au primit şi puterea de a săvârşi minuni. Lecturile sărbătorii ne-au fost vestite şi nouă astăzi, pentru ca şi noi să facem la fel, adică să facem ca Dumnezeu cel întreit şi unic să fie făcut cunoscut, iubit, primit şi slujit; ca noi şi toţi ceilalţi oameni, ca să ajungem la mântuire. Iar, de va fi necesar, Dumnezeu ne va da şi nouă puterea de a săvârşi minuni şi mai mari, după cum Isus ne-a promis (cf. In 14,12).
Sfântul Anton de Padova, şi oricare alt sfânt, înainte de a se fi remarcat prin darul minunilor, s-a remarcat prin cunoaşterea, trăirea şi vestirea evangheliei mântuirii, care sunt de altfel cele mai mari minuni. Şi pentru a confirma adevărul evangheliei vestite, Dumnezeu i-a dat şi harul multor altor minuni, ca lui Isus, apostolilor şi profeţilor.
De aceea, îl găsim pe sfântul Anton de Padova învăţând Biblia de pe genunchii mamei şi în seminar, gata de a o reda din memorie; îl găsim pregătit în orice moment şi în orice ocazie de a predica evanghelia, aşa cum s-a întâmplat la Padova, de Floriile anului 1222, când fiind o sfinţire de preoţi şi nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, a primit poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica. A fost o revelaţie. Atunci sfântul Francisc din Assisi, fiind de faţă, l-a numit: predicatorul meu şi episcopul meu. Papa Grigore al IX-lea, auzindu-l predicând, l-a numit „Chivotul legii”. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a proclamat: „Doctor Evangelicus”. Sfântul Anton a prins mulţi peşti, adică multe suflete, pentru că a predicat evanghelia lui Isus cu smerenie şi nu s-a predicat pe sine şi nici iscusinţele sale.
Tot referitor la predică, trebuie să mai spunem că sfântul Anton de Padova, pentru că s-a încrezut în cuvintele lui Isus, care a zis: „Nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20), asemenea apostolilor la Rusalii, a primit harul de a vorbi în aşa fel ca toţi oamenii să-i înţeleagă cuvintele şi să se convertească; a primit harul ca predica lui să se audă până la mari depărtări, astfel ca şi cei împiedicaţi să vină la adunările de evanghelizare, sau ca cei care refuzau să vină, să poată auzi şi să se poată converti; ba mai mult, a predicat şi animalelor ca să poată înţelege oamenii; astfel a predicat păsărilor la Lisabona, peştilor la Rimini, măgarului lui Bonvillo la Toulouse; toate animalele l-au ascultat, spre convertirea oamenilor necredincioşi.
Pentru a-l împiedica să vestească evanghelia, spre mântuirea oamenilor, diavolul ridica furtunidin senin; ridica broaşte să facă zgomot, ca cele din Montpellier; ridica nori groşi de ploaie ca să-i sperie pe oameni şi să plece acasă; se ridică diavolul însuşi împotriva sfântului Anton, strângându-l de gât doborându-l la pământ. Dar sfântul Anton nu se înspăimânta, dar îl demască în mod clar şi îl alungă cu uşurinţă, prin semnul crucii şi prin invocarea Preacuratei Fecioare Maria, pe care, după Isus, o iubea cel mai mult.
Biserica, prin lecturile biblice de astăzi din sărbătoarea sfântului Anton de Padova, ne spune că prima caracteristică a noastră de creştini trebuie să fie aceea de cunoaştere, trăire şi de vestire a evangheliei mântuirii către toţi oamenii care nu o cunosc, dar care au nevoie de ea şi o aşteaptă. Fără căutarea lui Dumnezeu şi a mântuirii sale, zadarnice sunt minunile, ca la vrăjitorii lui Faraon (cf. Ex 7,11), şi ca la Simon Magul (cf. Fap 8,9). Să ne inspirăm şi noi, ca şi sfântul Anton, din predicile lui Isus, găsind în orice împrejurare o ocazie şi o oportunitate de vestire. Astfel Isus, şi apoi sfântul Anton, observând câmpiile, apele, munţii, florile, animalele, muncile oamenilor, găsea ocazie de a vorbi despre bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
După ce am proclamat astfel mântuirea lui Dumnezeu, trebuie să cerem harul statorniciei în viaţa creştină şi în căutarea vieţii veşnice, pentru noi şi pentru alţii, pentru ca nu cumva după ce am predicat altora, noi să fim respinşi (cf. 1Cor 9,27), pentru ca după ce le-am predicat altora, să ne predicăm şi nouă (cf. Rom 2,21). Apoi, trebuie să ne mai rugăm şi pentru lumină şi putere: de a aprofunda evanghelia mântuirii şi viaţa veşnică; de a fugi de răutatea păcatului; de a-l birui pe satana şi a rupe lanţurilor lui; de a ne elibera de patimi şi de mentalitatea lumii; pentru întoarcerea păcătoşilor. Cu un cuvânt, pentru a dobândi mântuirea veşnică, pentru care Dumnezeu Tatăl l-a jertfit pe Isus şi ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt.
Numai după ce le-am căutat astfel mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33), putem cere şi lucrurile pământeşti necesare. Dar şi pe acestea să cerem ca să le putem folosi tot spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. De exemplu, atunci când ne rugăm: pentru un serviciu, trebuie să ne rugăm şi pentru a trăi cinstit spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului; pentru sănătate, trebuie să cerem şi sănătatea sufletului şi vindecarea lui de rănile păcatului, ca să ne putem mântui; pentru lumină şi reuşită la examene, trebuie să ne rugăm şi pentru lumina pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, şi pentru reuşită la examenul vieţii creştine; pentru găsirea lucrurilor pierdute sau furate, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem şi putere de a nu pierde niciodată harul şi mântuirea prin păcat; pentru reuşită la proces, şi atunci trebuie să cerem harul pentru a nu pierde procesul cu pârâşul nostru, diavolul la judecata divină; pentru bunuri trebuincioase vieţii acesteia, şi atunci nu trebuie să uităm să cerem harurile necesare pentru a dobândi şi bunurile vieţii veşnice.
Se spune că odată un înger al lui Dumnezeu, ridicând rugăciunile de pe buzele oamenilor şi ducându-le la Dumnezeu, a exclamat plin de durere: „Doamne, oamenii aceştia nu au nimic în afară de gură şi stomac, căci numai pentru aceste se roagă. Nimeni nu a cerut nimic pentru suflet şi pentru viaţa veşnică”. Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153), călugăr şi conte de Châtillon, Franţa, spune: „Se înşală acela care crede că poate primi bunurile pământeşti, uitându-le pe cele cereşti”.
Sfântul Anton de Padova a căutat totdeauna, mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei (cf. Mt6,33): pentru că de mic copil i-a dăruit inima Pruncului Isus, care i-a cerut-o (cf. Prov 23,26); pentru că de tânăr iubea sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie care dau garanţia învierii (cf. In6,54) şi făcea minuni ca să nu le piardă, nici el şi nici alţii; pentru că de tânăr i-a avut de prieteni pe Isus şi pe Maria, care îi apăreau adesea, ca la Camposampiero, pentru a-l mângâia şi a-l întări. (De aceea, sfântul Anton apare pe icoane cu pruncul Isus în braţe); pentru că de tânăr s-a împotrivit diavolului care voia să-l amăgească cu lumea aceasta, ca să uite de viaţa viitoare, făcând semnul crucii, semn care a rămas până astăzi imprimat pe lespedea de piatră a catedralei „Notre Dame del Pilar”, arătând că încrederea lui în Dumnezeu a fost mai tare ca piatra de poticnire aruncată de diavol; pentru că de tânăr s-a consacrat Domnului în viaţa monahală, în vederea preoţiei; pentru că de tânăr a iubit viaţa curată, fiind numit sfântul candorii şi al purităţii, fapt pentru care şi astăzi apare cu floarea de crin în mână; pentru că de tânăr a studiat sfintele Scripturi, ca să-l cunoască pe Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică (cf. In 5,39). A fost printre puţinii oameni care au cunoscut sfintele Scripturi pe de rost şi le putea reda din memorie; pentru că de tânăr a predicat Scripturile pretutindeni; pentru că de tânăr voia să moară martir, mergând în Maroc ca să le predice musulmanilor şi să fie ucis.
Pentru toate aceste fapte, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni pentru orice durere şi pentru orice situaţie grea, pentru a-i aduce pe oameni la credinţă. Odată, pe când predica, a auzit hohotele de plâns ale părinţilor unui tânăr ce era dus la groapă. Şi-a ridicat ochii către cer, apoi le-a spus celor care purtau sicriul: „Duceţi-l înapoi acasă, pentru că este viu”, şi aşa a fost, iar acei oameni au devenit credincioşi; la Ferrara a adus pace într-o familie, făcând un copil nou-născut să vorbească, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului gelos; l-a obligat pe diavol să-l aducă înapoi în mănăstire pe un novice pe care-l amăgise să-i fure manuscrisele şi să plece; unui alt novice care voia să plece din mănăstire, i-a suflat în faţă pe Duhul Sfânt, de care era plin, şi novicele s-a convertit; a adus-o la virtuţile creştine pe o tânără numită, Helena Enselmini, care a ajuns fericită; la Padova a câştigat un tânăr, care i-a devenit colaborator în misiune şi care a devenit fericitul Belludi; la Bologna, a ajutat o femeie care a născut un copil bolnav şi care l-a rugat s-o ajute. Sfântul i s-a arătat în vis, spunându-i să se roage timp de nouă marţi. A făcut cum i s-a spus şi rugăciunile i-au fost ascultate; unei femei care se îndoia că păcatele i-au fost iertate prin spovadă, i-a arătat cum dispăreau de pe hârtia pe care erau scrise; la Lisabona, trezeşte un mort asasinat de mai mulţi ani în urmă, pentru a mărturisi autorităţilor că tatăl său, Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin, nu este criminalul; la Bassano, l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, l-a făcut cel mai blând; la Florenţa murise un cămătar lacom si avar. La predică sfântul Anton a spus că inima bogatului este în lada sa cu bani (cf. Mt 6,21). Când au deschis lada, inima bogatului era acolo.
Şi încă ceva foarte important. Pentru a primi ajutoare şi minuni, prin mijlocirea sfântului Anton, totdeauna trebuie să facem şi o promisiune bune pe care s-o împlinim, după cuvântul Bibliei: „Faceţi promisiuni Domnului şi împliniţi-le” (Ps 76,12)! Să promitem că ne vom schimba viaţa, că vom căuta împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, că vom face fapte bune etc. De fapt, acesta este şi scopul minunilor.
În anul 1890 trăia la Toulon, Franţa, Louise Bouffier, o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi nu se deschidea. Un lăcătuş chemat în ajutor veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia promise sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Şi harul a fost dobândit. Când încercă cea dintâi cheie găsită, lacătul s-a deschis ca şi cum ar fi fost cheia originală. Bucuria femeii a fost fără margini, şi de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.
Iată că pe drept cuvânt sfântul Anton este numit sfântul minunilor, sfântul cazurilor disperate, sfântul ajutorul în nevoi, sfântul lumii întregi, sfântul creştinilor şi al necreştinilor, sfântul celor drepţi şi al celor păcătoşi, sfântul milei.
Un dicton creştine spune: „De Maria, numquam satis” (Despre Maria niciodată nu se poate vorbi destul).
Iată că şi despre sfântul Anton de Padova, păstor şi învăţător al Bisericii, se poate spune la fel.
Sfinte Antoane de Padova, sfântul minunilor, roagă-te pentru noi!
Pr. Ioan Lungu, Iasi
