Advent

Keep Awake!

Be alert, be alert, so that you will be able to recognize your Lord in your husband, in your wife, your parents, your children, your friends, your teachers, but also in all that you read in the daily newspapers. The Lord is coming, always coming. Be alert to his coming. When you have ears to hear and eyes to see, you will recognize him at any moment of your life. Life is Advent; life is recognizing the coming of the Lord…
Still, I keep making my mistakes. Tonight I went to The Stuntman, a movie about the making of a film. The movie was so filled with images of greed and lust, manipulation and exploitation, fearful and painful sensations, that it filled all the empty spaces that could have been blessed by the spirit of Advent… Why do we keep missing the most obvious signs of God’s coming and allow our hearts to be filled with all those things that keeps suggesting, not that our Lord is coming, but that nothing will happen unless we make it happen?
I hope and pray that Advent will not be filled with stuntmen, but with the Spirit of him who invites us to listen carefully to the sounds of the New Earth that are manifesting themselves in the midst of the old.
Good and gracious God, you know how much clutter fills my heart these days. Help me to pay attention to your presence in my life. Help me to look far and find opportunities this Advent to become more aware of how you touch my life each day. May I become evermore a sign of your love in the world. Amen.
.
Anunțuri

La mulți ani celor care poartă numele sfântului Andrei. „L-am găsit pe Mesia”.

Prea târziu te-am iubit...

Martiriul sfantului AndreiNe apropiem cu pași repezi de timpul Adventului. În drumul nostru spre acest timp de har, avem astăzi o sărbătoare îndrăgită de poporul român: sărbătoarea sfântului Andrei. Evanghelistul Ioan ne relatează primele cuvinte pe care le-a rostit Andrei după întâlnirea cu Domnul: „Andrei l-a găsit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: L-am găsit pe Mesia! – care, tradus, înseamnă Cristos – și l-a adus la Isus (cf. In 1,41-42).

Andrei este sfântul care ne conduce și pe noi la Mesia. Ba mai mult, el este sfântul care ne invită să-i conducem pe oamenii la Mesia, la Cristos. Atunci când citim Sfânta Scriptură și primim sfânta Împărtășanie să ne lăsăm sufletul inundat de fericire și să strigăm celor de lângă noi: „L-am găsit pe Mesia”.

După cum glasul sfântului Andrei și al apostolilor a străbătut tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii (cf.

Vezi articol original 790 de cuvinte mai mult

Andrei

Résultat de recherche d'images pour "lac de galilée pêcheurs"

Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia:
Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali,
pe drumul spre mare, dincolo de Iordan,
Galileea păgânilor!
Poporul care zăcea în întuneric
a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau
în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.
Umblând de-a lungul Mării Galileei, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat (Mt 4,12-23).

*

Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare,
iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii,
le-a răsărit o lumină.

„Iată de ce Isus parcurge perimetrul Mării Galileei,
are grijă să ne explice Evanghelia (Mt 4,18; Mc 1,16).
Nu departe de mal, Isus îi remarcă, printre pescarii
de pe lac,
pe Simon Petru şi pe Andrei, apoi pe Ioan şi Iacob.
Înainte de a-i alege pe cei Doisprezece,
Isus a petrecut o noapte întreagă pe munte, în rugăciune,
după cum ne încredinţează Luca (6,12).
Ştie deci ce poartă-n inimi aceşti bărbaţi (In 2,25).
Îi cheamă la el. I-a ales, aşa cum le-o va zice chiar el
mai târziu,
în deplina, suprema libertate a lui Dumnezeu:
„Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales
şi v-am rânduit” (In 15,16).
Chemarea nu ţine de dorinţa cuiva.
E răspunsul, prin întreaga viaţă, la chemarea divină,
după ascultarea unui cuvânt ce a pătruns până în
adâncul inimii.
Cei patru bărbaţi galileeni îşi au, fiecare, rostul său.
Au casă, familie, profesie.
Cei ce îl urmează pe Cristos n-o fac din lipsă de ceva
mai bun sau ca să umple un gol:
Isus n-a chemat oameni trândavi,
căci a-l urma e orice, numai sinecură sau refugiu nu.
Petru şi Andrei îşi aruncau năvoadele;
Iacob şi Ioan şi le reparau pe ale lor;
erau în toiul muncii, ori al pregătirilor de muncă,
şi atunci l-au văzut trecând pe Domnul, i-au auzit
glasul.  (…)

Iată, Fiul Omului trece astăzi
pe malul propriului nostru lac al Tiberiadei:
Când a intrat el în Ierusalim,
toată cetatea s-a tulburat şi spunea:
„Cine este acesta?”
Iar mulţimile spuneau:
„Acesta este profetul Isus
din Nazaretul Galileei” (Mt 21,10-11).
El singur are cuvintele vieţii veşnice ( In 6,68), o
ştim prea bine!
Nu putem deci să ne prefacem că nu l-am auzit!
Numai el, potrivit credinţei noastre, are ultimul cuvânt
despre moarte,
moartea pe care a călcat-o în picioare…
Şi numai la el găsim leacul tuturor durerilor noastre,
în care îşi revarsă, tainic, tăcut, Prezenţa.
Nu putem continua ca şi cum n-am cunoaşte adevărul!
Nimeni altul nu a putut spune, precum Cristos:
„Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa” (In 14,16),
dovedind cele spuse prin moartea şi învierea lui,
căreia îi vom fi părtaşi (cf. Rom 6,5).

Fragment de omilie de P.-M Delfieux, Paris, talmacire publicata în volumul „Ce vreau Eu este iubirea”, editura Sapientia Iasi.

Născut în regiunea franceză Aveyron în 1934, într-o familie de catolici practicanţi, Pierre-Marie Delfieux a fost hirotonit preot în Dieceza de Rodez, fiind ulterior numit director spiritual printre studenţii de la Sorbona. În perioada tulbure ce a urmat evenimentelor din luna mai 1968, părintele Delfieux a petrecut în pustiul Asekrem din Algeria doi ani de solitudine; pe urmele fericitului frate Charles de Foucauld, a dus o viaţă austeră de muncă, meditaţie şi rugăciune. În această „pustnicie” s-a înfiripat un proiect de viaţă călugărească în plin oraş, „acolo unde se află adevăratul deşert”. Acest proiect a devenit realitate cu sprijinul cardinalului François Marty, arhiepiscopul de atunci al Parisului, care a încredinţat noii fraternităţi Biserica „Saint-Gervais”.
Fratele Pierre-Marie a decedat în urma unei boli grele la 21 februarie 2013. Se afla atunci în comunitatea de la Magdala, din departamentul Loir-et-Cher, unde se află mormântul său. Euharistia de adio a avut loc la Catedrala „Notre-Dame” din Paris.

Am sa Îi spun…

„Încà ceva pe tema mortii. Ce as vrea sà  simt  în acel ceas, si simt acum : sà mà gândesc cà voi ajunge sà descopàr Duiosia.

Nu se poate ca Dumnezeu sà mà dezamàgeascà, simpla ipotezà mi se pare o enormitate.

Am sà-I spun: nu mà laud cu nimic, decât cà am crezut în bunàtatea Ta. E singura mea întàrire.

Dacà m-ar pàràsi încrederea aceasta în Iubire, nu mi-ar mai ràmâne nimic, càci nu îmi pot închipui cà am, în ochii Desàvârsirii, vreun merit.

Si dacà, pentru a avea fericirea, ar fi  nevoie s-o meriti… asta ar însemna cà trebuie sà-ti iei gândul. Insà cu cât înaintez în viatà, cu atât înteleg cà am dreptate sà mi-L reprezint pe Tatàl ceresc ca pe pe o nesfârsità îngàduintà.

Cine n-ar vrea sà fie judecat de Bunàtatea infinità?

(…) Nu simt nevoia sà mà întreb de ce mà iubeste Tatàl, sau ce anume iubeste El la mine.

As fi strict incapabil sà ràspund. Mà iubeste pentru cà El este Iubire; si ajunge sà accepti  ca El sà te iubeascà, pentru a fi efectiv iubit.

Aceasta o cere chiar demnitatea iubirii,  frumusetea ei.

Dragostea nu se impune: se oferà si se acceptà. Acceptarea mea este esentialà.

O, Pàrinte, îti multumesc pentru dragostea Ta! Nu voi fi cel care va protesta strigând : nu sunt vrednic!  Sà mà iubesti asa cum sunt eu atât de nevrednic, doar Iubirea Ta o poate face!

O tandrete cu adevàrat pe màsura iubirii esentiale, pe màsura iubirii esentialmente gratuite! Cât mà încântà ideea aceasta, care mà pune la adàpost de scrupule, de falsa smerenie care descurajeazà, de tristetea spiritualà…”

Tàlmàcit poate cam în graba cu ani în urma, un text al unui preot care a murit în secolul 20, nu stiu când exact, poate prin anii 60. A fost citit la înmormântarea lui.

Am aflat, între timp: 1954. Aveam 9 ani.

« La joie dans la foi », Méditations de Auguste Valensin, apàrut la Paris în 1955. Aubier, ed. Montaigne, pag. 106.

 

Disegnare la linea d’ombra_Grazie ai partecipanti! — arkipelag associazione culturale

Domenica scorsa abbiamo avuto il piacere di disegnare ascoltando dei racconti tratti dai giornali di bordo Joseph Conrad e James Cook, nell’affascinante lettura di Livia Bonetti con i suoni composti da Leonardo Bonetti. L’iniziativa è stata parte del progetto La Città è un Libro Aperto organizzato da Progetto DoDA al Museo della Scienza e Tecnologia Leonardo […]

via Disegnare la linea d’ombra_Grazie ai partecipanti! — arkipelag associazione culturale

Why be afraid…?

“Each day, we wake slightly altered, and the person we were yesterday is dead,” John Updike wrote“so why … be afraid of death, when death comes all the time?” Half a millennium earlier, Montaigne posed the same question somewhat differently in his magnificent meditation on death and the art of living“To lament that we shall not be alive a hundred years hence, is the same folly as to be sorry we were not alive a hundred years ago.”

Yet mortality continues to petrify us — our own, and perhaps even more so that of our loved ones. And if the adult consciousness is so thoroughly unsettled by the notion of death, despite intellectually recognizing it as a necessary and inevitable part of life, how is the child consciousness to settle into comprehension and comfort?

Now comes a fine addition to the most intelligent and imaginative children’s books about making sense of death — the crowning jewel of them all, even, and not only because it bears what might be the most beautiful children’s book title ever conceived: Cry, Heart, But Never Break (public library) by beloved Danish children’s book author Glenn Ringtved and illustrator Charlotte Pardi, translated into English by Robert Moulthrop.

Although Ringtved is celebrated for his humorous and mischievous stories, this contemplative tale sprang from the depths of his own experience — when his mother was dying and he struggled to explain what was happening to his young children, she offered some words of comfort: “Cry, Heart, but never break.” It was the grandmother’s way of assuring the children that the profound sadness of loss is to be allowed rather than resisted, then folded into the wholeness of life, which continues to unfold. (I’m reminded of Maria Kalman’s unforgettable words: “When Tibor died, the world came to an end. And the world did not come to an end. That is something you learn.”)

This warmly wistful story begins outside the “small snug house” where four children live with their beloved grandmother. Not wanting to scare the young ones, Death, who has come for the old lady, has left his scythe by the door. Immediately, in this small and enormously thoughtful gesture, we are met with Death’s unexpected tenderness.

Inside, he sits down at the kitchen table, where only the youngest of the kids, little Leah, dares look straight at him.

What makes the book particularly touching, thanks to Pardi’s immensely expressive illustration, is just how crestfallen — broken, even — Death himself looks the entire time he is executing his mission, choked up with some indiscernible fusion of resignation and recompense.

In the quiet, the children could hear their grandmother upstairs, breathing with the same raspy breaths as the figure at the table. They knew Death had come for her and that time was short.

To stall the inevitable, the children devise a plan — believing that Death only works at night, they decide to keep refilling his coffee cup until dawn comes, at which point he would have to leave without their grandmother. Here, too, one is struck by the ordinariness of Death, for what can be more ordinary — and life-loving, even — than to enjoy a cup of coffee at the kitchen table?

But Death eventually curls his bony hand over the cup to signal that the time has come. Leah reaches her own tiny hand, taking his in hers, and beseeches him not to take their darling grandmother. Why, she insists, does grandma have to die?

Some people say Death’s heart is as dead and black as a piece of coal, but that is not true. Beneath his inky cloak, Death’s heart is as red as the most beautiful sunset and beats with a great love of life.

Death is once more overcome with kindness and compassion for the children, so he decides to answer Leah’s question with a story, hoping it would help them understand why dying is natural and necessary.

He tells them of two brothers named Sorrow and Grief, who lived in a somber valley and went about their days “slowly and heavily” because they never looked up, because “they never saw through the shadows on the tops of the hills.”

Beyond those shadows, Death tells the kids, lived two sisters, Joy and Delight.

They were bright and sunny and their days were full of happiness. The only shadow was their sense that something was missing. They didn’t know what, but they felt they couldn’t fully enjoy their happiness.

As Death is telling the story, little Leah nods her head, for she can tell what is to come — the two boys meet the two girls and they fall in love, two perfectly balanced couples: Sorrow and Joy, Grief and Delight.

Death tells the kids:

It is the same with life and death… What would life be worth if there were no death? Who would enjoy the sun if it never rained? Who would yearn for the day if there were no night?

Something difficult and beautiful has sunk in.

When death finally gets up from the table to head upstairs, the youngest boy is moved to stop him — but his older brother puts a rueful hand on his shoulder and gently discourages him.

Moments later, the children heard the upstairs window open. Then, in a voice somewhere between a cry and a whisper, Death said, “Fly, Soul. Fly, fly away.”

They hurry upstairs, where their grandmother has died — a moment of great sadness, enveloped in warm peacefulness.

The curtains were blowing in the gentle morning breeze. Looking at the children, Death said quietly, “Cry, Heart, but never break. Let your tears of grief and sadness help begin new life.”

Then he was gone.

Ever after, whenever the children opened a window, they would think of their grandmother. And when the breeze caressed their faces, they could feel her touch.

Cry, Heart, But Never Break comes from the courageous Enchanted Lion, who have brought to life such daring and deeply nuanced picture-books as The Tiger Who Would Be KingLittle Boy BrownThe Lion and the Bird, and Louis I, King of the Sheep.

 

From Maria Popova’s Brainpickings