Mai departe, despre ultimele cereri din „Pater”…

… sau una singura, dupa anumiti exegeti. Recomand, cui îsi poate procura cartea, lucrarea lui Marc Philonenko aparuta la NRF, Gallimard în 2001: „Le Notre Père, De la prière de Jésus à la prière des disciples”.

Din Catehismul Bisericii Catolice

VI. „Nu ne duce pe noi în ispită”

2846. Această cerere atinge rădăcina celei precedente, căci păcatele noastre sunt roadele consimţirii la ispită. Îi cerem Tatălui nostru să nu ne „ducă” în ea. E greu de tradus cu un singur cuvânt termenul grecesc: el înseamnă „nu îngădui să intrăm”, „nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău şi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac 1, 13), ci, dimpotrivă, vrea să ne elibereze de rău. Îi cerem să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Suntem încleştaţi în lupta „între carne şi Duh”. Această cerere imploră Duhul discernământului şi al tăriei. 

2847. Duhul Sfânt ne face să discernem între încercare, necesară pentru creşterea omului lăuntric spre o „virtute încercată” (Rom 5, 3-5), şi ispită, care duce la păcat şi la moarte. Trebuie şi să discernem între „a fi ispitit” şi „a consimţi” la ispită. În sfârşit, discernământul demască minciuna ispitei: în aparenţă obiectul ei este „bun, plăcut la vedere, vrednic de dorit” (Gen 3, 6), pe când în realitate rodul ei este moartea. 

Dumnezeu nu vrea să impună binele: vrea fiinţe libere (…). Ispita îşi are rostul ei. Nimeni în afară de Dumnezeu nu ştie ce a primit sufletul nostru de la Dumnezeu, nici măcar noi înşine. Dar ispita dezvăluie aceasta, pentru a ne învăţa să ne cunoaştem şi astfel să ne descoperim mizeria şi pentru a ne obliga să aducem mulţumire pentru bunurile pe care ispita ne-a dat ocazia să le descoperim. 

2848. „A nu intra în ispită” implică o hotărâre a inimii: „Acolo unde e comoara ta acolo e şi inima ta (…). Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Mt 6, 21. 24). „Dacă trăim prin Duh, în Duhul să şi umblăm” (Gal 5, 25). În această „consimţire” de la Duhul Sfânt, Tatăl ne dă tăria. „Nici o ispită nu v-a cuprins care să nu fie pe măsura omului. Dar credincios e Dumnezeu şi nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci o dată cu ispita vă va da şi cale de scăpare ca s-o puteţi răbda” (1 Cor 10, 13). 

2849. Ori, o astfel de luptă şi o astfel de victorie nu sunt posibile decât în rugăciune. Prin rugăciunea sa, Isus e învingător asupra Ispititorului încă de la început130 şi în ultima bătălie a agoniei saleÎn această cerere către Tatăl nostru, Cristos ne uneşte cu lupta şi cu agonia sa. Vegherea inimii în unire cu a sa este reamintită cu insistenţă ; ea este „paza inimii” şi Isus îi cere Tatălui să „ne păzească în numele său”. Duhul Sfânt caută să ne trezească neîncetat la această veghere. Această cerere îşi capătă tot sensul dramatic în raport cu ispitirea finală în lupta noastră pe pământ; ea cere perseverenţa finală. „Iată, Eu vin ca un hoţ: fericit cel care stă de veghe!” (Ap 16, 15). 

VII. „Ci ne mântuieşte de cel Rău” 

2850. Şi ultima cerere către Tatăl nostru e cuprinsă în rugăciunea lui Isus: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel Rău” (In 17, 15). Ea ne priveşte pe fiecare personal, dar întotdeauna „noi” suntem cei care ne rugăm, în comuniune cu întreaga Biserică şi pentru eliberarea întregii familii omeneşti. Rugăciunea Domnului nu încetează să ne deschidă la dimensiunile economiei mântuirii. Interdependenţa noastră în drama păcatului şi a morţii devine solidaritate în Trupul lui Cristos, în „împărtăşirea sfinţilor. 

2851. În această cerere, Răul nu este o abstracţiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care se opune lui Dumnezeu. „Diavolul” (dia-bolos) este cel care „se aruncă de-a curmezişul” planului lui Dumnezeu şi „lucrării lui de mântuire” săvârşite în Cristos. 

2852. „Ucigaş de oameni de la început, mincinos şi tatăl minciunii” (In 8, 44), „Satana, amăgitorul lumii întregi” (Ap 12, 9), este cel prin care au intrat în lume păcatul şi moartea, iar prin înfrângerea lui definitivă creaţia întreagă va fi „eliberată din stricăciunea păcatului şi a morţii”. „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Unul-născut din Dumnezeu îl păzeşte şi cel Rău nu pune stăpânire pe el. Noi ştim că suntem de la Dumnezeu şi lumea întreagă stă sub cel Viclean” (1 In 5, 18-19): 

Domnul, care v-a ridicat păcatul şi v-a iertat greşelile, vă poate păzi şi apăra împotriva vicleniilor Diavolului, care vă e duşman, pentru ca vrăjmaşul care obişnuieşte să urzească greşeala să nu vă ia pe neaşteptate. Cine se încrede în Dumnezu nu se teme de Diavol. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Rom 8, 31). 

2853. Biruinţa asupra „stăpânitorului lumii acesteia” (In 14, 39) este dobândită o dată pentru totdeauna în Ceasul în care Isus se dă de bunăvoie la moarte pentru a ne dărui Viaţa sa. Atunci este judecata lumii acesteia şi stăpânitorul lumii acesteia este „aruncat afară” (In 12, 31) Se avântă în urmărirea Femeii”, dar nu o poate lua în stăpânire: noua Evă, „plină de har” de la Duhul Sfânt, este eliberată de păcat şi de stricăciunea morţii (Neprihănita Zămislire şi Ridicarea la cer a Presfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, Pururea Fecioara). „Atunci, plin de furie împotriva Femeii, merge să se războiască cu ceilalţi din seminţia ei” (Ap 12, 17). De aceea Duhul şi Biserica se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 17. 20) pentru că Venirea lui ne va elibera de cel Rău. 

2854. Cerând să fim eliberaţi de cel Rău, ne rugăm şi să fim eliberaţi de toate relele prezente, trecute şi viitoare, al căror autor sau instigator este. În această ultimă cerere, Biserica aduce înaintea Tatălui toată mizeria lumii. Împreună cu eliberarea de relele care copleşesc omenirea, ea imploră darul preţios al păcii şi harul aşteptării statornice a întoarcerii lui Cristos. Rugându-se astfel, ea anticipează în smerenia credinţei aşezarea tuturor oamenilor şi a lucrurilor sub un singur Cap, Acela care „are cheile Morţii şi ale Iadului” (Ap 1, 18), „Cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul!” (Ap 1, 8). 

Mântuieşte-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele şi binevoieşte a da pacea în zilele noastre, pentru ca, ajutaţi de milostivirea ta, să fim pururea liberi de păcat şi feriţi de orice tulburare, aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos. 
Isus ispitit în pustiu, tablou de Jan Brueghel. Résultat de recherche d'images pour "Jésus tenté au désert"

Anunțuri

Tatal nostru, traduceri diverse

Din Matei 6, traducere din Biblia catolica, cu note

Tatăl nostru
(Lc 11,2-4)
9
    Voi deci aşa să vă rugaţi:
    Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
    sfinţească-se numele tău.
10     Vie împărăţia ta.
    Facă-se voia ta,
    precum în cer, aşa şi pe pământ.
11     Pâinea noastră cea de toate zilele
    dă-ne-o nouă astăzi
12     şi ne iartă nouă greşelile b noastre,
    precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
13     Şi nu ne duce pe noi în ispită,
    ci ne mântuieşte de Cel Rău c.
14 Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, 15 însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni d, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. 


a
b Lit.: datoriile.
c Unele manuscrise adaugă: Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci. Amin. Alte manuscrise adaugă numai: Amin.
d Multe manuscrise au: greşelile lor.

Traducere ortodoxa

Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;

Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Din Biblia Cornilescu

9 Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;
10 vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;
12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Si, in fine, cea mai recenta versiune recomandata de episcopii francezi pentru a fi citita în cursul liturgiei. Doua remarci:

a. se pastreaza termenul din originalul grec „datoriile” = nos dettes

b. discutabil, se prefera „ne nous laisse pas entrer en tentation”=nu ne lasa sa cadem în ispita, termenului folosit în ultimii 40 de ani, circa, „ne nous soumets pas à la tentation” =nu ne duce în ispita; preferinta fiind bazata pe afirmatia, tot din NT, ca Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni (ceea ce nu înseamna ca nu ne pune la încercare…)

Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 6,7-15.

En ce temps-là,  Jésus disait à ses disciples : « Lorsque vous priez, ne rabâchez pas comme les païens : ils s’imaginent qu’à force de paroles ils seront exaucés.
Ne les imitez donc pas, car votre Père sait de quoi vous avez besoin, avant même que vous l’ayez demandé.
Vous donc, priez ainsi : Notre Père, qui es aux cieux, que ton nom soit sanctifié, 
que ton règne vienne, que ta volonté soit faite sur la terre comme au ciel. 
Donne-nous aujourd’hui notre pain de ce jour. 
Remets-nous nos dettes, comme nous-mêmes nous remettons leurs dettes à nos débiteurs. 
Et ne nous laisse pas entrer en tentation, mais délivre-nous du Mal.  Car, si vous pardonnez aux hommes leurs fautes, votre Père céleste vous pardonnera aussi.
Mais si vous ne pardonnez pas aux hommes, votre Père non plus ne pardonnera pas vos fautes. » 

 

 

Cuvântul Domnului? Depinde

Un punct de vedere esential, luminos, la obiect, si mai ales… contemporan. Am dat de el gratie WordPress, multumesc pentru acest text si pentru excelenta traducere autorului https://antonivanov.blog.

„A face răul în numele lui Dumnezeu, deformând Cuvântul său

parola-dio-294x154„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră, alături de pagini fără îndoială sublime, conține și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu…”. Pe ilLibraio.it reflecția, foarte actuală, a biblistului pr. Alberto Maggi

„Cuvântul Domnului? Depinde!

„Până când religiile nu vor avea curajul să admită și să declare în mod oficial că textul sacru din care ele se inspiră conține, alături de pagini fără îndoială sublime, și elemente bastarde, scorii care infectează măreția sa și otrăvesc sufletul celui ce își inspiră propriul comportament dintr-o scriptură considerată sacră, până când nu se va face acest pas, așa-numitele „religii ale Cărții” vor fi întotdeauna pricină de suferință și de moarte, în numele lui Dumnezeu. Într-adevăr, motivul pentru care au fost permise, au fost justificate și chiar au fost poruncite tot felul de crime în numele lui Dumnezeu, este pentru că „așa e scris”, și astfel sfintele scripturi se transformă din izvoare de viață în instrumente de suferință și de moarte.

Dar nu este suficient să curățăm scripturile de elementele arhaice tribale, de superstiții, de tabu-uri, de atavica ură etnică, ci este necesar și faptul ca ceea ce a fost scris să fie în mod corect și în mod continuu interpretat. Altfel, o înțelegere numai literală a scripturii, în loc să comunice viață, poate cauza moarte, după cum foarte bine și-a dat seama apostolul Paul („Litera ucide”, 2 Corinteni 3,6).

Așa cum „cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan 4,8), la fel și tot ceea ce nu este spre binele omului nu provine de la Dumnezeu, chiar dacă este scris că e așa și lui Dumnezeu îi este atribuit acel lucru. Desigur, pentru a face acest pas este nevoie de mult curaj, iar Isus a avut acest curaj, plătindu-l cu propria viață. Cristos a avut temeritatea să declare că nu tot ceea ce este scris în textele sacre provine de la Dumnezeu. De aceea nu a ales o carte, oricât de sacră ar fi ea, drept cod de comportament pentru credincioși, ci binele omului.

Pentru Isus nu este de ajuns ca un text să fie considerat sacru, este necesar și ca omul să fie considerat sacru. Criteriul a ceea ce este bine și a ceea ce este rău, a ceea ce este permis sau nepermis, nu se bazează pentru Isus pe respectarea și îndeplinirea sau pe nerespectarea și neîndeplinirea a ceea ce e scris în Carte, ci pe practicarea iubirii. De aceea Isus a relativizat importanța Legii divine, atribuindu-i lui Moise, și nu lui Dumnezeu, unele părți ale ei: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă repudiați soțiile; la început însă nu a fost așa» (Matei 19,8). Potrivit tradiției religioase, fiecare cuvânt în parte din Lege (Torah) provenea de la Dumnezeu însuși. Moise avusese simplul rol de executor al voinței lui Dumnezeu, și era inadmisibil să afirmi că unele părți din Lege proveneau de la Moise și nu de la Domnul („Cine asigură că Torah-ul nu provine din cer, cel puțin în acel text (în Lege), și că nu Dumnezeu a spus ceea ce e scris în ea…, v-a fi nimicit în această lume și în lumea viitoare”, Sanhedrin B. 99). Polemica sau ciocnirea cea mai răsunătoare dintre Isus și Cartea Legii a fost cu privire la tema, foarte importantă pentru Iudei, a regulilor de puritate rituală, care erau considerate că provin direct de la Dumnezeu.

În Cartea Leviticului, considerată Cuvântul lui Dumnezeu, sunt enumerate animalele care pot fi mâncate, pentru că sunt considerate animale pure, și acelea cu care este interzis să te hrănești, pentru cu sunt impure (Levitic 11). Pentru Isus, puritatea sau impuritatea individului nu constă în ceea ce individul mănâncă sau nu mănâncă, ci în comportamentul individului față de alții: «Nu înțelegeți că tot ceea ce intră în om din exterior nu poate să-l facă impur, pentru că nu-i intră în inimă, ci în stomac și apoi ajunge în latrină? … Ceea ce iese din om este ceea îl face pe om impur» (Marcu 7, 18-20), dezmințind, de facto, Cartea Leviticului («Astfel, declara pure toatealimentele» (Marcu 7, 19). Așadar, textele sacre se revelează în semnificația lor cea mai adevărată și mai profundă numai dacă sunt citite din optica Duhului care le-a inspirat, adică din optica iubirii necondiționate a Creatorului față de creaturile sale. De acea Cuvântul lui Dumnezeu li se dezvăluie numai acelora care pun binele față de alții pe primul loc în propria existență. Când acest lucru nu se petrece, individul riscă să-l dezonoreze pe semenul său pentru a-l onora pe Dumnezeu (Marcu 7, 10-12) și, ca să fie fidel față de textul sacru, riscă să-l trădeze pe omul care trăiește.

Sacramentele și cupiditatea

Nu am nici aur, nici argint, dar ceea ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te și mergi!” (Faptele Apostolilor 3,6). Așa i-a spus Petru ologului de lângă poarta templului din Ierusalim, iar bolnavul a început nu doar să meargă, ci de-a dreptul să sară, lăudându-l pe Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3,8). Petru, fidel față de învățătura Învățătorului său de a nu acumula comori pe pământ(Matei 6,19), a comunicat viață celui ce simțea că viața îi lipsește. Apoi succesorii lui Petru au abandonat progresiv învățătura lui Isus, trădându-l în mod nerușinat, iar Biserica a ajuns nu doar să nu reușească să le redea puterea de a merge celor ce erau împiedicați, ci, supraîncărcată cu aur și argint, a devenit un obstacol pentru cei care voiau să înainteze cu pas sprinten pe drumul evangheliei.

Într-adevăr, deja din primele secole, nepăsători față de mustrările severe ale lui Isus cu privire la ispita bogăției (Luca 6,24), papii, și împreună cu ei întreaga ierarhie, au făcut tragica lor alegere. Isus a avertizat: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Luca 16,13). La auzul acestor cuvinte atât de clare, „fariseii, care erau atașați de bani, își băteau joc de el” (Luca 16,14). Dar Biserica nu doar a ignorat cuvintele lui Isus, ci a făcut contrariul și, fără să ezite, a ales mamona, banul, interesul, conveniența, iar pentru a se îmbogăți a folosit orice mijloc, începând de la minciună. Într-adevăr, Biserica ierarhică a construit, fără niciun scrupul, un document fals care a avut repercusiuni grave asupra întregii creștinătăți.

Prin „Donația lui Constantin”, Biserica a afirmat că împăratul îi dăruise Papei Silvestru (+ 335) toate proprietățile imperiului. Iar Biserica, prinsă de lăcomia bogăției, s-a îndepărtat tot mai mult de evanghelie: chemată să-i slujească pe cei săraci, i-a pus pe cei săraci să o slujească. Nepăsătoare față de Isus care a spus că nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească (Matei 24,28), Biserica s-a transformat într-o structură a puterii: papa se considera pe sine însuși un împărat sau rege (papa-rege), și, bineînțeles, cardinalii erau prinți, episcopii erau conți, iar pentru sărmanii preoți era oricum o importantă promovare socială și economică să ajungă parohi.

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriană din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» la Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da pretiNostra Signora degli ereticiCome leggere il Vangelo (e non perdere la fede)Parabole come pietreLa follia di DioVersetti pericolosiChi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 19.06.2016

Sursa: ilLibraio.it

Preluat din excelentul blog https://antonivanov.blog/2018/01/26/a-face-raul-in-numele-lui-dumnezeu-deformand-cuvantul-sau/

Trei brese în firea omului

Dintr-o carte a Pr Bernard Ducruet, benedictin, abate emerit la mân. Fleury, Franta.

„Natura noastră omenească, cu trebuinţele şi cu dorinţele ei, urmează trei tendinţe care o fragilizează, tot atâtea spărturi sau răni deschise în ea încă de la începuturi. În ziua de azi, mulţi teologi încearcă  să justifice credinţa noastră în taina păcatului strămoşesc, plecând de la o interpretare judicioasă a primelor capitole din Cartea Facerii. Înainte de toate, este însă vorba de un fapt existenţial : ştim cu toţi, din experienţă, cât păgubeşti atunci când te laşi condus de cele trei tendinţe născute din păcatul strămoşesc pe care vom încerca acum să le descriem. 

 Prima spărtură

În primul rând, este atacată dorinţa sănătoasă şi firească a omului de a trăi, de a exista, de a produce, de a realiza, de a aduce pe lume : ceea ce o strică, este pofta. Tendinţa perversă de a acapara pentru sine, de a poseda pentru sine, de a aduce pe lume pentru sine. Prima spărtură în natura omenească transformă dorinţa de Bine şi de Cel Bun în dorinţă de bună-stare, de tot confortul posibil. Este materialismul pragmatic al omului care a pierdut orice bucurie de a se ruga – “pântecele îi este lipit de ţărână”, cum spune psalmul. Simbolul poftei acesteia este porcul care râneşte, mereu în căutare de hrană.

Pe tendinţa de care vorbim se altoiesc apoi temerile : teama de a fi lipsit de una sau de alta, teama de a pierde, tot ce duce la lăcomie şi la zgârcenie. Căutarea propriei plăceri sporeşte geloziile, invidiile, resentimentele, cu un întreg alai de minciuni şi violenţe.

Părinţii vorbesc despre tripla poftă de bani, de plăcere sexuală,  şi de bunuri lumeşti, ca despre o tendintă perversă, aceea de a dori să aduci la tine însuţi totul. Într-atâta este de puternică pofta aceasta “ghemuită la uşa noastră, la pândă”, ca să folosim termenii din Cartea Facerii, încât, până şi în realizările cele mai altruiste şi mai generoase, amestecă motivaţii ascunse, care-şi au rădăcinile în ea.

Lupta pe care o are de dus cel ce-L urmează pe Mântuitor este lupta privegherii, lupta omului atent să demaşte cel mai mic gând născut din poftă. Nu ni se cere să negăm trebuinţele naturii din noi, nici chiar nevoia de plăcere care ne motivează. Lupta va consta în a reorienta dorinţa omenească printr-o atitudine de ofrandă, de dăruire. Este acel „Paşte” al dorinţei descris de sfântul Augustin ca o trecere de la cupiditas la caritas, de la poftă, la dragoste.

Potrivit lui Augustin, nu ni se cere – chiar absolut deloc –  să renunţăm la plăcere sau să o osândim : ce ni se cere, este să o preschimbăm, să o legăm de izvorul ei, să o reorientăm. Mai mult decât atât, nu ni se cere ca preschimbarea pascală a dorinţei să aibe loc numai într-un anume moment al existenţei noastre : ci este o mişcare neîncetată, o întreagă dinamică a existenţei omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu ca omul să treacă “de la Babilon la Ierusalim”, spune Augustin, ne însoţeşte întreaga viaţă ; este dorinţa trecerii lui “de la omul cel vechi la omul cel nou, de la Adam la Hristos, de la nefiinţă la adevărata fiinţă”.

Despre a doua si a treia bresă, mai încolo…

 

Ispitirea lui Isus

Din Evanghelia după Sfântul Matei, cap. 4

(Mc 1,12-13; Lc 4,1-13)

Image result for Jésus tenté

1 Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. 2 După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. 3 Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. 4 Dar el i-a răspuns: „Este scris:
    Nu numai cu pâine va trăi omul,
ci şi cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu”.

5 Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului 6 şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris:
    Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine
    şi te vor ţine pe mâini
ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”.

7 Isus i-a zis: „Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”. 8 Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor 9 şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. 10 Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris:
    Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora
şi numai lui îi vei sluji”.

11 Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau. 

Lectures de Carême

Livre d’Isaïe 58,1-9a.

Ainsi parle le Seigneur Dieu : Crie à pleine gorge ! Ne te retiens pas ! Que s’élève ta voix comme le cor ! Dénonce à mon peuple sa révolte, à la maison de Jacob ses péchés. 
Ils viennent me consulter jour après jour, ils veulent connaître mes chemins. Comme une nation qui pratiquerait la justice et n’abandonnerait pas le droit de son Dieu, ils me demandent des ordonnances justes, ils voudraient que Dieu soit proche : 
« Quand nous jeûnons, pourquoi ne le vois-tu pas ? Quand nous faisons pénitence, pourquoi ne le sais-tu pas ? » Oui, mais le jour où vous jeûnez, vous savez bien faire vos affaires, et vous traitez durement ceux qui peinent pour vous. 
Votre jeûne se passe en disputes et querelles, en coups de poing sauvages. Ce n’est pas en jeûnant comme vous le faites aujourd’hui que vous ferez entendre là-haut votre voix. 
Est-ce là le jeûne qui me plaît, un jour où l’homme se rabaisse ? S’agit-il de courber la tête comme un roseau, de coucher sur le sac et la cendre ? Appelles-tu cela un jeûne, un jour agréable au Seigneur ? 
Le jeûne qui me plaît, n’est-ce pas ceci : faire tomber les chaînes injustes, délier les attaches du joug, rendre la liberté aux opprimés, briser tous les jougs ? 
N’est-ce pas partager ton pain avec celui qui a faim, accueillir chez toi les pauvres sans abri, couvrir celui que tu verras sans vêtement, ne pas te dérober à ton semblable ? 
Alors ta lumière jaillira comme l’aurore, et tes forces reviendront vite. Devant toi marchera ta justice, et la gloire du Seigneur fermera la marche. 
Alors, si tu appelles, le Seigneur répondra ; si tu cries, il dira : « Me voici. » 

Commentaire du jour :

Saint Pierre Chrysologue (v. 406-450), évêque de Ravenne, docteur de l’Église 
Homélie sur la prière, le jeûne et l’aumône
« Quel est le jeûne qui me plaît ?… N’est-ce pas partager ton pain avec celui qui a faim ? » (Is 58,6-7)

Celui qui pratique le jeûne doit comprendre le jeûne : il doit sympathiser avec l’homme qui a faim s’il veut que Dieu sympathise avec sa propre faim ; il doit faire miséricorde, celui qui espère obtenir miséricorde. Ce que nous avons perdu par le mépris, nous devons le conquérir par le jeûne ; immolons nos vies par le jeûne, parce qu’il n’est rien que nous puissions offrir à Dieu de plus important, comme le prouve le prophète lorsqu’il dit : « Le sacrifice qui plaît à Dieu, c’est un esprit brisé ; le cœur qui est broyé et abaissé, Dieu ne le méprise pas » (Ps 50,19). Offre donc à Dieu ta vie, offre l’oblation du jeûne pour qu’il y ait là une offrande pure, un sacrifice saint, une victime vivante qui insiste en ta faveur. 

Mais pour que ces dons soient agréés, il faut que vienne ensuite la miséricorde. Le jeûne ne porte pas de fruit s’il n’est pas arrosé par la miséricorde ; le jeûne devient moins aride par la miséricorde ; ce que la pluie est pour la terre, la miséricorde l’est pour le jeûne. Celui qui jeûne peut bien cultiver son cœur, purifier sa chair, arracher les vices, semer les vertus : s’il n’y verse pas les flots de la miséricorde, il ne recueille pas de fruit. 

Toi qui jeûnes, ton champ jeûne aussi s’il est privé de miséricorde ; toi qui jeûnes, ce que tu répands par ta miséricorde rejaillira dans ta grange. Pour ne pas gaspiller par ton avarice, recueille par tes largesses. En donnant au pauvre, tu donnes à toi-même ; car ce que tu n’abandonnes pas à autrui, tu ne l’auras pas.

 

Ioan MOLDOVAN – De Lear, de iarnă, de vrajbă —

Acum, Doamna mea se odihneşte Acum, piatra sură se face scrum Norii se umflă şi când văd ei ceva rămâne doar fum în aer Maşinile utilitare s-au înmulţit peste măsură Gâzele noastre petrec pe pulpe, pe genunchi, pe umeri pe gură şi jos în ger doar multă-multă iarbă aiurândă

via Ioan MOLDOVAN – De Lear, de iarnă, de vrajbă —