La început a fost relatia: urmarea capitolului 2 din cartea lui Eloi Leclerc.
În perspectiva credinţei creştine, străvechea făgă-
duinţă şi-a aflat împlinirea, în chip neasemuit, în persoana
lui Isus din Nazaret, venit printre oameni spre
a-l uni pe Dumnezeu cu omenirea. Adâncind relaţia
unică dintre Dumnezeu şi om, în Isus Cristos, comunitatea
creştină a înţeles trei lucruri esenţiale. Şi anume,
în primul rând, că, în Cristosul Isus, Dumnezeu s-a
revelat pe deplin: omul Isus este cu adevărat Fiul unic
în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”
(Col 2,9). În al doilea rând, în Cristos, viaţa divină
se revarsă asupra întregii umanităţi: „Într-adevăr, noi
toţi am primit din plinătatea lui har după har” (In 1,16);
suntem asociaţi acestei plinătăţi: „copleşiţi de plinătate
în el, care este capul oricărui principat şi al oricărei
puteri” (Col 2,10). „Dumnezeu l-a trimis în lume pe
Fiul său, unicul născut, ca să trăim prin el” (1In 4,9).
În al treilea rând, în fine, conştiinţa creştină cugetă-
toare a înţeles treptat că dăruirea Fiului „unul născut”
proiectează o lumină nouă asupra misterului
etern al lui Dumnezeu. Dăruirea Fiului a făcut să apară
un ceva absolut necunoscut înainte. În Dumnezeu
există relaţia: o esenţială comunicare. Întruparea nu-i
dăruieşte lui Dumnezeu un Fiu, ci descoperă lumii
Fiul veşnic; îl revelă dăruindu-l: „… atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut,
ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică…” (In 3,16).
Revelaţia Fiului veşnic sfărâmă ideea de Dumnezeu
curent admisă în mediul iudaic. Pe Dumnezeu, pe care
„nimeni nu l-a văzut vreodată”, iată că l-a revelat Fiul,
„care este în intimitatea Tatălui” (In 1,18). Unul Dumnezeu
încetează a mai fi văzut ca un Dumnezeu solitar, „aşezat
sub copacul veşniciei”. În chiar inima dumnezeirii
stă o eternă, esenţială împărtăşire. O împărtăşire de
viaţă. Lucrurile nu stau ca şi când ar fi existat mai întâi
Dumnezeu şi doar apoi împărtăşirea. Dumnezeu este,
în sine, împărtăşire.
Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit printre oameni
tocmai ca să dezvăluie în dumnezeire un mister veşnic
al iubirii. Or, dragostea nu e adevărată decât dacă se
îndreaptă spre celălalt. Dumnezeu trăieşte aceasta
dintotdeauna, total, ca Treime. Fiecare Persoană divină,
aflându-se în relaţie cu celelalte, este pură dăruire. Tatăl
nu există decât comunicându-se pe deplin către Fiul.
Iar Fiul nu există decât primindu-se de la Tatăl şi fiind
„îndreptat” către Tatăl. Legătura care îi uneşte este
Duhul. Nici una dintre Persoanele divine nu se păstrează
pentru sine; nici una nu pretinde să stăpânească
de una singură divinitatea. Cele Trei Persoane divine
trăiesc prin dăruire, prin totală deposedare. „În adevă-
rata dumnezeire, fiecare Persoană e atât de generoasă,
că nu doreşte să posede nici un bun, nici o bucurie,
fără a dori împărtăşirea…” (Richard de Saint Victor)
Realitatea divină este un mister al împărtăşirii. Iar revelaţia
făcută de Dumnezeu prin dăruirea Fiului Unic ne
poartă către misterul acesta veşnic.
În cartea sa „Itinerarul minţii în Dumnezeu”, sfântul
Bonaventura, considerând că bunătatea, în general,
tinde către dăruire, observă că Bunătatea infinită
cere o transmitere infinită: „Supremul Bine, scrie el,
ar înceta să existe, dacă ar fi lipsit, de fapt şi de drept,
de răspândirea aceasta”. Or, „difuziunea temporală a
lui Dumnezeu în cele create nu e decât un punct ori un
centru în raport cu imensitatea bunătăţii divine”. Deci
în Dumnezeu însuşi – în taina vieţii treimice – se realizează
răspândirea infinită.
BLOGUL UNEI BUNICI 